Poezia din cea mai recentă carte a lui Leo Butnaru, Postimperiale sau poezia cicatricelor (Editura Li mes, 2021), crește pe etajele memoriei poetului, ajutată, uneori, de ceea ce acesta numește un „jurnal nepretențios“; Leo Butnaru explorează memoria și distilează de aici esențe lirice, în ordinea depunerii straturilor succesive, începînd, iată, cu „sedimentele“ primului strat, acela al istoriei recente din „coșciugul imperiului“ sovietic: cartea poetului din România de Est, cum îi place să spună, începe cu mi-amintesc: „Mi-amintesc: eram student-cursant-militar/ în miez de noapte/ santinelă cu «kalașnikov»-ul gata pregătit/ în minte cu acțiunile necesare în caz de vine cineva/ spre a ataca perfid puterea sovietică/ sau, posibil, să fie vreun tovarăș din lagărul socialist – ungur/ polonez neamț bulgar/ neexclus chiar frate român/ într-o rătăcire confuză/ și dintr-odată se auzi într-adevăr ceva/ așa/ un foșnet/ ca, un zbor de buburuză/ și eu, conform regulamentului, am somat: – Stai! Cine-i?!/ Și se auzi un glas pașnic și cuceritor:/ – Eu, Muza./ Brusc mi se spulberă din cap orice precept militar/ fulgerător revenindu-mi în minte/ marea, oceanica poezie a lumii/ cu sonurile-i divine – prin/ culoarul de sîrmă ghimpată/ alături de-al negrului nopții hău/ i-am luminat calea cu lanterna și/ de cum se apropie/ îmi amintii neîntîrziat întrebarea Annei Ahmatova: Ce sunt onoruri, tinerețe, libertate/ În fața musafirei cu flautul în mînă?/ Zău!/ Apoi, ușor parafrazat, am întrebat-o pe Anna cea Mare: «Tu/ i-ai dictat lui Dante Comedia despre Infern?»/ Și ea îmi răspunse: «Eu», – acolo/ printre gardurile de sîrmă ghimpată/ și inepții imperiale“ (Santinela, Muza și Ahmatova).
Poezia lumii care pătrunde, printr-un culoar de sîrmă ghimpată, în spațiul sovietic păzit de soldatul Leo Butnaru, „oceanica poezie a lumii“ întîlnește, la capătul acestui culoar pe homo sovieticus, trecut, între timp, într-un „birou al obiectelor pierdute“, un imperiu „pe dric“, scufundat într-o „băltoacă“ a post-istoriei, într-un timp de post-istorie și pe rușii Annei Ahmatova, Mandelștam și Anna Karenina, Anna cea Mare și „neferici tul poet“ Mandelștam: sovieticii sînt printre gardurile de sîrmă ghimpată, în inepții imperiale, rușii sînt „conduși“ de poeții Avangardei.
Leo Butnaru scrie o poezie a cicatricelor, figurînd-o între vechea lume surpată și no ua lume care așteaptă, încă, bisturiul chirurgului pentru cezariană: tema-pivot a poeziei de pe acest etaj al memoriei lui Leo Butnaru este destrămarea imperiului, la granița căruia soldatul de altădată primea oceanica poezie a lumii: „S-a destrămat imperiul!/ Și siberian-european,/ Și bolșevic,/ Și imens,/ Și de nimic./ Deja în fostele colonii e mai multă/ sau mai puțină libertate./ După ce ies din frizerii/ bărbații miros a pariziene mărci de apă de colonie./ În piețe/ se crede că poți găsi de toate./ Magazinele sunt doldora de fructe exotice – o/ incredibilă abundență a citricelor…/ … A! mă întrebați,/ dar cum e cu poezia după destrămarea/ pe-alocuri sînge roasă/ a imperiului răutăților?/ Cum să vă spun?…/ Să zicem supor tabilă… Chiar dacă e/ poezia cicatricelor/ principiul fatal al că reia e:/ Nu preamări,/ nici nu minimaliza./ Și fără astea lumea-i/ destul de deformată“ (După destrămarea imperiului).
Socotindu-și prietenii și inamicii, cum spune în Cam diferit, evadînd din istoria recentă spre etajul trecutului îndepărtat, Leo Butnaru se întoarce spre Răutul copilă riei sale, purtîndu-și cicatricele ca pe „niște coroane de lauri“, cu un bagaj avînd „strictul necesar“ al poeziei, dar, mai ales, himerele poetului, pregătit să uite de titlul niciodată rîvnit de „stahanovist/ erou al muncii comuniste“, adoptîndu-l, însă, pe cel de „Sisif al muncii capitaliste“; în Negurenii de pe apa Rău tului, „afluent al Nistrului“, în instantanee emoționa(n)te („Copi lul care am fost/ am cîntat colinde de Crăciun și/ naiv cum eram/ fără a ști ce, cînd și cum s-a întîmplat/ în Timpul Lumii/ cînd îl vedeam pe tata cosind pe lunca Răutului/ mă gîndeam că tocmai el a fost cel care-a dus fînul/ sub paiele de grîu/ sau hlujenii în/ ieslea în care avea să se nască Hristos“ – Tata cosind. În sfîrșit, stagiile parizian și ita lian, evocate într-o serie importantă de poeme, ies din biografie pentru a intra în metafora atoatecuprinzătoare a duhului Egiptului dintr-un Prolog de testament, cu idealul de feminitate identificat în „ochii verzi“ ai frumoasei Nefertiti, „minunea Egiptului“, în intertextualitate, cu suportul unor relansatori textuali găsiți în poezia avangardei ruse, la Ilarie Voronca și Ion Barbu, în lexicul atît de bogat al unei limbi românești păstrînd, întreg, farmecul arhaicității sale.
Leo Butnaru e un scriitor deplin, un poet atent și fin analist al paradigmelor lirice din imediata noastră actualitate literară, în La lumina punților ce ard…, de exemplu, în deșertăciunea deșertăciunilor din spusa Eclesiastului, dar și, ca în Năvoade, în umorul robust al unui Ion Creangă de pe apa Răutului și de pe bulevardele din Chișinău.