Ajuns la o vârstă venerabilă, prozatorul Gheorghe Jurcă semnează un volum de versuri în care a încercat o simbioză între elemente biografice și elemente mitologice. Aurel Pantea găsește că poetul este un „vitalist molcom“. Autorul Nimicitorului notează că al său confrate aduce într-un prezent al percepțiilor semiadormite o perioadă demult trecută, care ar fi fost una cu trăiri și senzații fericite. Este vorba, desigur, despre copilărie. Și, într-adevăr, scrierile din volum sunt dominate de nostalgia începutului de viață. Mai mult, două teme: amintirea familiei de origine și, în general, imaginea femeii, care apare sau dispare constant, țes cu meticulozitate firul întregii povești: „visasem ceva nemaipomenit, că întâlnisem pe câmp o fată frumoasă pe genunchii căreia am adormit“.
Pasionat de mitologia greacă, prea puțini literați se mai pot lăuda cu astfel de învățături în zilele noastre, Gheorghe Jurcă își construiește atent planurile creatoare și reușește să reîmprospăteze cunoștințele mitologice ale cititorului și să îl invite în lumea pe care tocmai a creat-o. Există și momente în care parcă a scris doar pentru a se amuza și distorsionează niște amintiri, dându-le o versiune proprie și limitându-se la a adăuga nume de zeități ca pe niște detalii complementare. De pildă, Penelopa avea ușoare cearcăne din cauza „exasperantei așteptări“ sau în Fata din Creta (p. 52) ne împărtășește cum a căutat pe celebra insulă o fată „cu fața albă ca creta“. La o analiză atentă, descoperim că, de fapt, în anumite momente este vorba despre ceea ce psihologia definește ca „proiecție“, adică un mecanism de apărare al eului prin care propriile conținuturi psihice sunt atribuite cuiva. Dar știm că prin natura vocației, scriitorii proiectează o bună parte din conținuturile lor psihice inconștiente în personajele cărora le dau viață.
Într-un fel, în acest volum sunt reînsuflețite primele obiecte ale atașamentului. Este despre nevoia firească a omului de a se lega emoțional de alte ființe. Iar la senectute, mai mult ca oricând, readucerea celor dragi în scenă devine pentru cel care scrie, o datorie. Deasupra a toate, identitatea de gen, figura paternă este cea care veghează și domină: tatăl plecat la război, în lipsa căruia ograda se degradează: „tata era plecat la război/ ierburile creșteau în devălmășie“ (p. 40) sau tatăl-puternic: „cel care a fost tatăl meu avea o spinare de stâncă“ (p.83), tatăl-cu simțul umorului, tatăl-prevăzător, care împarte averea din timp, după propriile criterii, uneori arbitrare, tatăl-agricultor etc. Concluzia devine inexorabilă: „e târziu, tată drag, o să plec mai departe peste mări și țări, ies de sub gravitatea ta“ (Umbra tatei, p. 153). Remarcabilă este și strofa aceasta: „Eu îl ajut pe tata la coasă/ mai mult dau cu ea în pământ, tai șerpii/ dar mă țin în călcâiele lui și tata zice/ că am mușchi de-oțel, se-nșală bietul de el/ eu n-am decât dragoste de tată și de pământ/ mi-am pierdut demult apucăturile de țăran/ și nici nu știu dacă le-am avut vreodată/ poate atunci când mergeam de-a bușilea prin iarbă/ și culegeam cireșe scăpate de grauri din cioc“ (Un ceai de Ayahuasca, p. 159).
Universul copilăriei și al primei tinereți are limbajul său. Prin câteva cuvinte, adevărate vestigii lingvistice, putem identifica Parnasul lui G. Jurcă. În spațiul reînsuflețit pe ecoul lor, el tinde să se refugieze constant. Astfel că: ploatăn (plită), farbă (vopsea), dodoloț (rotund), pătucean (pătuț), lepedeu (pătură), stropșit (zdrobit), grumăzare (inflamarea gâtului), văiugă (vale mică), știubei (stup primitiv), laibăr (haină țărănească), târnaț (prispă), slană /clisă (slănină), roiniță (plantă erbacee), pițulă (monedă), techergheu (derbedeu), drot (arc de sârmă) devin bornele autenticității auctoriale, prin care își caută paradisului pierdut.
Iată, deci, că aceste scrieri despre „zeii lui“, povestite în ardelenește, probabil imposibil de tradus într-o altă limbă, sporesc originalitatea volumului. În postfață, criticul Diana Câmpan dezvăluie că în poezia lui Gheorghe Jurcă putem regăsi chiar discursul hâtru al ardeleanului-povestaș. Dincolo de amintirile cu părinți, de iubita himerică, de locuri de pe globul pământesc vizitate la propriu sau doar în imaginație, Gheorghe Jurcă se află într-o poematică și neobosită călătorie, în care caută să definească sau să scoată în relief locul de origine: „e atâta naivitate în felul în care arată/ satul meu încât pare desenat de mâna/ unui copil“ (Un sat naiv, p.164) și volumul se încheie în același registru: „s-a întâmplat să merg în sat/ să-mi văd casa părintească/ să mai stau de vorbă/ într-un limbaj ezoteric/ cu cei care însuflețiseră casa, grădina/ acum duși într-o altă împărăție.“