În „evocările“ d-sale care continuă, Dan Ciachir ne înfățișează un aliaj între un trecut nu prea îndepărtat și un prezent echivalent cu însăși sensibilitatea înregistrării acestuia, cu fiorul expresiv ce-l aduce în pagină. Așa cum observam și altădată, avem a face cu un reporter retrospectiv. Unul care dă dovadă de o curiozitate insațiabilă, scormonind în datele mai puțin la vedere ale perioadei luate în atenție, cu bucuria restituirii câte unui subiect se vede că încă insuficient cunoscut. Cele petrecute, nu în ultimul rând de ordinul detaliului picant, care întărește senzația veridicității, se actualizează în perspectiva personală situării lor. În textele lui Dan Ciachir găsim mereu ciorchini mustoși de informații fie și minimaliste. O relativă nonșalanță favorizează prin contrast percepția stratului emoțional subiacent. Punctele de pornire ale comentariului sunt diverse. Să menționăm mai întâi localurile vechiului București. Caragiale e pus la contribuție prin faptul că menționează „Grădina lui Zdrafcu“ și „Grădina Rașca“, iar Mateiu întrucât se referă la „Leul și cârnatul“. Iar după 1944 e luat în vizor talciocul, „o epopee a sărăciei, strâmtorării și disperării“, prezent în Scrinul negru al lui G. Călinescu, dar și în Viața ca o pradă a lui Marin Preda, precum și în jurnalul lui Pericle Martinescu. Adesea interesul lui Dan Ciachir se fixează pe avatarurile regimului comunist. În primii ani ai acestuia rusificarea se petrecea inclusiv în sfera familială: „Moda căsătoririi cu rusoaice urmase modei căsătoririi cu evreice, căzută în desuetudine după înlăturarea de la putere a Anei Pauker, în 1952. După înscăunarea lui Ceaușescu, soții cu neveste rusoaice nu numai că vor fi zvârliți în posturi marginale, dar vor fi disprețuiți și priviți ca potențiali agenți sovietici“. Ce să mai spunem despre veritabilul terorism exercitat de normele „realismului socialist“! Istoria artei noastre plastice n-a cunoscut un răstimp mai rușinos decât cel anilor ‘50, când pictorii cei mai cunoscuți executau în serie tablouri strident propagandistice, cu titluri precum Casa Scânteii (Ciucurencu), Tovarășii Voroșilov și Gheorghiu-Dej în vizită la GAC Livedea (G. Miklosay), Portretul tov. Gheorghiu-Dej (C. Iser), Semnarea apelului pentru un pact al Păcii (Camil Ressu), Dăm patriei mai mult cărbune (Dan Hatmanu) etc. Unicul pictor de seamă care a evitat compromisul a fost Theodor Pallady. Cultul consacrat „genialului părinte al popoarelor“ a cunoscut un traseu tragi-comic. La „praznicul bolșevic“ al sărbătorilor de 1 Mai, 23 August și, până în 1963, 7 Noiembrie, „tribuna oficială era amplasată în mijlocul actualei Piețe Charles de Gaulle, la doi pași de statuia lui I. V. Stalin de la intrarea în «Parcul de cultură și odihnă I. V. Stalin», din capătul Bulevardului I. V. Stalin (Aviatorilor), aflat în raionul bucureștean I. V. Stalin…“. După care a urmat fatalmente declinul: „În 1961, Brașovul și-a recăpătat numele, iar statuile lui Stalin au dispărut pe tăcute, într-o noapte, fără explicații, din București și din țară“. Merită atenție și „șopârlele“ de un trist umor ce n-au lipsit în acei ani ai unei cenzuri inclemente. De pildă, un scriitor „inclusese într-un articol un citat dintr-un basm al lui Creangă, plasându-l cu subînțeles: «Nu îmi pasă de Năstase; de Nichita – nici atâta»“, trimiterea transparentă fiind la două căpetenii ale conducerii sovietice, Anastasie Mikoian și Nichita Sergheevici Hrușciov. În paralel se petrecea un fenomen numit de Dan Ciachir „nominalism comunist“ constând în plivirea textelor destinate apariției de niscaiva elemente mistice: „Când venea vorba de biserică, recurgeai la sinonimul lăcaș, mânăstirea putând fi înlocuită cu chinovie sau ctitorie, fără să mai trebuiască invocată calitatea de «monument istoric»“. Cât privește termenul de călugăr, acesta era substituit prin nevoitor… O parte extinsă a volumului pe care îl înfățișăm e închinată contactelor caracteristice ale autorului cu lumea bisericească. Dintre cele câteva portrete ale personalităților sale se detașează cel al patriarhului Iustin care i-a lăsat „o impresie copleșitoare“. Rangul ecleziastic, gradul de intelectualitate înaltă, carisma fuzionează într-o imagine pilduitoare: „nivelul nu l-am mai întâlnit ulterior la nici un ierarh. Iustin Moisescu nu căuta să placă – era deasupra – , nici să strecoare ceva «subversiv», care să-l plaseze între «curajoșii» epocii; ar fi fost, iarăși, contrar firii sale și sub demnitatea sa. Ascultându-l, m-am gândit la Nae Ionescu, întrucât Patriarhul nu căuta să capteze, ci spunea ce crede – referitor la Biserică, la situația ei. (…) Opera sa teologică este lapidară și sclipitoare, începând cu teza de doctorat în teologie la Universitatea din Atena. Iar cine citește Activitatea Apostolului Pavel în Atena nu va mai fi surprins de prețuirea arătată de Constantin Noica lui Iustin Moisescu în calitate de elenist – îmi amintesc, în acest sens, de un text al filosofului apărut postum în 1990 în „Jurnalul Literar“ – sau de cuvintele pe care i le-a adresat în public președintele Constantin Karamanlis al Greciei la o recepție la Ambasada Elenă din București: «Așa ar trebui să ne vorbim limba – cu eleganța cu care o vorbește Sanctitatea Voastr㻓. Într-un sens ce ar putea fi apreciat și ca o împărtășire a umilității creștine își face loc chipul „Tanței“, „mascota Sinodului“: „Era o domnișoară bătrână, fostă stenografă a lui Petru Groza, educată, decentă, care nu rata nici o înscăunare de ierarh și dădea câte o replică menită să facă înconjurul reședințelor eparhiale și al mânăstirilor… În seara aceea a venit și la masa noastră – stăteam cu Dan Zamfirescu și Boris Buzilă – zicându-mi: «Semeni cu Regele Mihai». Auzisem spunându-mi-se acest lucru de multe ori în adolescență și tinerețe, Tanța reamintindu-mi-l pentru ultima oară“. Nădăjduim că vor urma și alte „reconstituiri de epocă“ semnate de Dan Ciachir, identic seducătoare.