În 9 decembrie 2021, într-o ceremonie plină de distincție, care a avut loc la Budapesta, Horia-Roman Patapievici a primit prestigiosul Premiu Petöfi, al Fundației Publice pentru Cercetarea Istoriei și Societății din Țările Central și Est-Europene. În anii anteriori, pe lângă cei doi români menționați în alocuțiunea lui Horia-Roman Patapievici, printre laureați s-au aflat personalități de talie internațională precum Vaclav Klaus, Anne Applebaum, Vladimir Bukovsky, Josef Szajer, Miroslav Kusy, Maria Filep, Mart Laar și alții. Redăm în cele ce urmează cuvântul premiatului.
Doamnelor și Domnilor,
Premiul Petőfi pe care mi-l acordă în această seară Fundația Publică și Grupul MOL, sub egida și inspirația Terror Háza, mă onorează. Mă onorează numele marelui Petőfi Sandor, un poet și un om care este mare și în România; mă onorează instituția „Terror Háza“, deoarece ideea condamnării comunismului și a separării morale categorice de ideile comuniste, din care Terror Háza s-a născut, exprimă și principiile angajamentului meu public.
Sunt al treilea român căruia i se decernează acest premiu: Gabriel Andreescu și episcopul László Tőkés în 2009, chiar la începutul înființării premiului, eu, acum, după doisprezece ani.
În toți acești ani lumea noastră, a civilizației europene, s-a modificat într-un sens aproape la fel de mult ca în vremea schimbărilor care au dus, în 1989-1991, la revenirea fostelor țări ale socialismului real în Europa. Voi descrie aceste schimbări în termenii înlocuirii vechii Cortine de Fier, care separa Europa în două după granița dintre comunism și libertate, cu o nouă cortină, o „cortină de catifea“, care divizează Europa după fractura memoriei comunismului, respinsă în fosta lume liberă, revendicată de fosta lume comunistă.
În 1989, Europa Centrală și de Est se rupea de dominația sovietică printr-un șir formidabil de revoluții îndreptate împotriva regimurilor comuniste pe care Uniunea Sovietică le menținea în țările noastre prin logica militară și politică a ocupației și a Războiului Rece. Desființarea URSS în 1991 a făcut apoi posibilă pentru fostele națiuni captive, întîia oară după al Doilea Război Mondial, o opțiune a libertății.
În limbajul epocii, noi eram națiunile captive, Occidentul și Statele Unite erau lumea liberă. Iar libertatea însemna, pentru noi, o revenire, revenirea la trei lucruri: la democrație, la capitalism și la redobîndirea suveranității naționale față de Uniunea Sovietică.
Democrația a dat cetățenilor o voce care fusese pînă atunci suprimată și interzisă; capitalismul a permis ieșirea din logica mizeriei și a înapoierii la care socialismul economic a condamnat fără drept de apel toate țările comuniste; suveranitatea națională a însemnat posibilitatea de a ne întoarce fizic și moral în Europa: iar Europa însemna NATO și proaspăt înființata — în 1993, prin Tratatul de la Maastricht — Uniune Europeană. În anii ’90, „Înapoi în Europa!“ a fost sloganul libertății recîștigate de fostele țări captive.
Am spus că libertatea însemna democrație, capitalism și suveranitate națională pentru noi, pentru cetățenii fostelor țări captive. Pentru lumea liberă, aveam să descoperim destul de uimiți, nu era chiar așa.
În privința democrației nu existau la început divergențe — am reînvățat democrația instituțională de la Europa Occidentală și cu ajutorul ei. Divergențele au apărut mai tîrziu, atunci cînd prin democrație fosta lume liberă a început să înțeleagă tot mai mult și mai militant adoptarea obligatorie, de către toți europenii, a ideologiilor progresiste pe care Occidentul și Statele Unite le-au adoptat ca fiind identice cu drepturile omului, dar care, pentru discernămîntul nostru alert la infecția totalitară, nu erau, scrutate adecvat, decît variante ale unui marxism reciclat postmodern al luptei de clasă, de gen și de rasă.
Nici în privința capitalismului și a suveranității naționale nu gîndeam la fel. Pentru lumea bună a lumii libere capitalismul nu era un lucru bun; era, în cel mai bun caz, „un rău necesar“: bun era socialismul, care pentru majoritatea intelectualilor, jurnaliștilor și universitarilor occidentali, cei care formau opinia publică dominantă, însemna NU nenorocirea prin care trecuserăm noi, ci însemna egalitate, justiție socială, abolire a discriminărilor și eliminare a inegalităților. Noi știam pe pielea noastră că socialismul nu înseamnă DELOC nici egalitate, nici justiție socială, nici abolirea discriminărilor, nici eliminarea inegalităților. Contrariul era adevărat: socialismul aduce inegalitate, mizerie, injustiție socială, discriminare și inegalitate. Noi știam asta, dar lumea liberă nu voia să audă acest discurs, pe care îl considera reacționar, cînd nu chiar fascist. Ceea ce sugera că lumea liberă interiorizase principiul lui Stalin, care stipula că orice anticomunist este un fascist. Mai plastic, pentru o lumină a lumii libere progresiste ca Jean-Paul Sartre, anticomunistul este un cîine.
Altă divergență privea suveranitatea națională și atașamentul față de statul-națiune, care pentru teoreticienii democrației din lumea liberă era naționalism, iar naționalismul, pentru progresiștii lumii libere, era tribal. Un colocviu organizat de occidentali în 1992 pentru a ne primi pe noi, esticii, în lumea bună a civilizației, se numea „Europa sau triburile“: națiunile, evident, erau triburile, iar în documentul programatic al colocviului se afirma că pentru societățile fostului lagăr socialist libertatea nu era tocmai bună deoarece implica „eliberarea naționalismelor“.
Te întrebai nedumerit dacă pentru acești teoreticieni ai democrației situația țărilor noastre în timpul comunismului nu era de fapt mai bună, de vreme ce „naționalismele“, sub comuniști, erau ținute în frîu. Și să nu mi se aducă argumentul fostei Iugoslavii, unde atrocitățile nu au provenit din atașamentul față de statul-națiune, ci din instrumentalizarea etnică a unor ideologii revoluționare, care revendicau criminal datele comuniste ale angajamentului național.
Miezul acestor divergențe provenea din felul diferit în care noi, cei care cunoscuserăm comunismul, și ei, progresiștii, oamenii cei mai educați din Occident, care nu l-au cunoscut niciodată, dar au visat la el mereu, priveam socialismul.
Pentru noi, comunismul era socialism și era rău: și anume, ceea ce era rău în comunism era comunismul însuși.
Pentru opinia publică progresistă din Occident, comunismul nu putea fi principial rău tocmai pentru că era socialism, iar dacă eșuase era cumva pentru că fusese rău aplicat — acest argument, sper că vă dați seama, implică faptul că noi, victimele comunismului, eram de fapt vinovate că nu îl aplicaserăm bine. Pentru progresiști, dacă totuși era ceva intrinsec rău în comunism, atunci era fascismul interbelic, care în concepția lor contaminase societatea cu tradițiile sale nefaste și denaturase, prin corupere cu fascism, ideile și idealurile comuniste.
Altfel spus, pentru occidentali, ceea ce era rău în comunism era fascismul atavic, un fascism presupus a se afla la rădăcina tuturor statelor-națiune central și est-europene.
Parte din situația de neînțelegere și încordare de azi dintre țările occidentale și țările central și est-europene, care împreună (nu împotrivă) alcătuim Uniunea Europeană, este consecința acestui mod diferit de a vedea comunismul (sau, dacă vreți, socialismul revoluționar): ca o speranță, de ei; ca o catastrofă de civilizație, de către noi.
Un exemplu frapant al acestei diferențe este anul 1968: tinerii din Occident voiau să-l aducă pe Marx la putere, sperînd într-o societate care să semene cu ce-și imaginau ei (atît de aiuritor și sinistru greșit!) că este Mao; tinerii din țările noastre voiau să scape de marxism-leninism, sperînd într-o societate care să semene cu cea occidentală. Revolta lor față de societate era aceeași, dar idealurile le erau opuse. Le opunea poziția față de comunism. Astăzi ne desparte poziția față de memoria comunismului: refuzată în Vest, care visează la socialism, revendicată în Est, care nu vrea să mai audă de el.
Istoricii sunt de acord să spună că Războiul Rece a început cu discursul ținut de Winston Churchill la Fulton, Missouri în 5 martie 1946: acolo se află faimoasa observație că „de la Szczecin, în Marea Baltică, până la Trieste, în Marea Adriatică, o cortină de fier a coborât peste continent. În spatele acestei linii se află toate capitalele vechilor state din Europa Centrală și de Est. Varșovia, Berlin, Praga, Viena, Budapesta, Belgrad, București și Sofia, toate aceste orașe faimoase și populațiile care le înconjoară se află în sfera sovietică și sunt toate supuse controlului Moscovei.“
Prăbușirea comunismului a înlăturat cortina de fier. Căderii ei îi datorăm libertatea. Însă ceva neașteptat, o altă cortină, a rămas totuși între noi, să ne separe.
Ceea ce istoricii încă nu spun — pentru că nu văd? pentru că nu vor să vadă? — este că reintrarea țărilor noastre în Europa și procesul integrării societăților central și est-europene în instituțiile Uniunii Europene, deși s-a bazat pe înlăturarea unei cortine de fier, făcute din granițe militare și ideologie comunistă, au fost pe nesimțite însoțite de instituirea pe aceleași aliniamente geografice a unei noi cortine de separație, să-i spunem o „cortină de catifea“, făcută de astă dată nu din granițe militare, ci din granițe de memorie, provenite din fracturile pe care le-au creat în memoriile noastre modul diferit, neîmpărtășit, unilateral și polemic în care Vestul și Estul au codificat memoria catastrofei comuniste.
Memoriile noastre sunt diferite într-un fel asimetric și discriminatoriu: prin forța lucrurilor, adică prin civilizație și cultură, noi avem în mod natural memoria Vestului; prin forța ideologiei care refuză să incrimineze socialismul, Vestul nu are memoria Estului, pe care o respinge. Cum ar veni, memoria europeană are două jumătăți: jumătatea ei vestică respinge jumătatea ei estică, în condițiile în care jumătatea estică asumă jumătatea vestică. Pentru că e neunificată, memoria unității europene este hemiplegică. Din punctul de vedere al memoriei, Războiul Rece a fost înlocuit cu o pace cînd rece, cînd călîie, mai totdeauna lipsită de căldură. Am putea spune că Războiul Rece a fost înlocuit, după cîțiva ani de entuziasm de ambele părți (mai mult din partea noastră, totuși), de o pace lipsită de căldură.
Dacă în timpul Războiului Rece granițele militare nu puteau fi trecute din cauza armatelor sovietice, în timpul păcii lipsite de căldură granițele memoriei nu pot fi trecute din cauza „armatelor“ ideologice ale progresismului care continuă să își pună speranțele în socialism împotriva capitalismului și care caută în mod misionar și militant o reinventare a naturii umane de la zero, în acord cu noile utopii postmoderne. Vă amintiți de cîte ori au încercat țările central și est-europene să obțină o condamnare lipsită de echivoc a comunismului de la instituțiile europene? Și cît de tîrziu — și fără niciun fel de efect practic (moral, educațional, istoric) — a fost ea obținută?
După înlăturarea cortinei de fier, între vestul care a visat la socialism și estul care a fost victima realizării lui s-a lăsat cortina de catifea a unei memorii care nu a fost niciodată unificată și care divizează profund — moral, intelectual, religios și istoric — Europa Uniunii Europene.
9 XII 2021