Este uimitor de câte registre dispune cineastul Radu Muntean și cum își reciclează subtil o serie de teme, cum creează film în jurul unor situații care până la un punct lasă deschis câmpul de posibilități, cu acel sentiment plăcut că orice se poate întâmpla, ca într-o borgesiană grădină a potecilor care se bifurcă. Întregalde beneficiază de colaborarea la scenariu a lui Răzvan Rădulescu obișnuit să joace pe linia fină între real și un infrareal abia simțit ca în prozele sale. Despre ce este vorba? Un grup destul de numeros de amici și prieteni angajat într-o acțiune umanitară transportă alimente pentru gospodăriile sărace, familiile cu venituri modeste din Munții Apuseni. Zona este una de o frumusețe covârșitoare cu peisaje de un pitoresc care pare desprins din documentarul România Sălbatică. Excursioniștii nu se află pentru prima oară în acest loc, sunt familiari cu el, iar acțiunea lor are și o latură excursionist-delectabilă, o ieșire în natură care se lasă firesc cu chef. În acest sens, un mic Aktionsgruppe, alcătuit din Dan (Alex Bogdan), un bărbat căsătorit, așteptând un copil, și două femei, Ilinca (Ilona Brezoianu), o iubită din tinerețe care ar dori să-i cumpere Land Roverul cu care călătoresc și Maria (Maria Popistașu), o prietenă a acesteia, merg să cumpere un batal pentru petrecerea care va avea loc în aceeași seară. Relațiile sunt strânse, cimentate de vechi povești de amor, de drumeții pe munte, de chefuri, bârfe și amintiri picante. Ca și în Boogie, unde regizorul explora microuniversul unui grup de prieteni reuniți după ani buni la mare, prilej de a reconstrui „atmosfera“ de odinioară din reminiscențe și stereotipuri guralive, și aici avem un background comun, o familiaritate de gașcă, o recirculare firească a unor clișee între miștou și apropou, totul asezonat cu numeroase trimiteri ironice la film, Paul Newman, Hellboy, Forest Gump, Freaks etc. O vreme, regizorul ne lasă să ne îmbibăm de această atmosferă lejer-discuționistă, jovial-ironică, să-i cunoaștem personajele, cei trei sus-numiți, pentru a provoca o primă ruptură de nivel cu apariția unui bătrânel pe nume Kente Aron (Sabin Luca) care le stă în drum și pe care-l culeg din rațiuni umanitare pentru a-l duce la un gater către care acesta se îndreaptă. Însă această introducere a personajelor funcționează strategic pentru a deconspira un anumit dispreț sau cel mult condescendență a micilor burghezi cu Land Rover față de amărăștenii care nu reacționează ca-n filme la gesturile lor caritabile. Una dintre fete, Ilinca, face o apropiere ironic-disprețuitoare între o bătrână cu mâna umflată și Hellboy, nemulțumită propabil de lipsa unei manifestări spumoase a gratitudinii cu ocazia ajutoarelor trimise. De fapt, există o distanță imensă între cele două lumi, între București și Întregalde, între lumea din care coboară acești excursioniști răsfățați și cea în care trăiesc după puterile lor muntenii, o lume aspră, lipsită de eufemisme.
Personajul Kente are din start o doză de pitoresc pentru orășenii obișnuiți cu un alt profil uman, cu hainele sale sărăcăcioase, dar cu o vervă care o egalează pe a lor, fixat în propriile repere de viață recirculate maniacal. Sare în ochi că este ceva în neregulă cu el, dar cei trei nu sunt atrași, mai degrabă, de caracterul exotic al personajului, fără să ia în seamă o serie de detalii revelatoare pentru o patologie. Când bătrânelul atinge un fular, acesta este decretat bun de aruncat, este luat în mașină după lungi ezitări de teama de a nu murdări locul. Iar excitația unei aventuri off-road prevalează în fața dorinței de a ajuta. Aventura începe cu o decizie proastă, de a oferi un test-drive pe un drum forestier abia marcat pe harta GPS, ceea ce conduce la împotmolirea mașinii. Kente își continuă drumul pe jos către gaterul lui, în schimb excursioniștii se găsesc în fața unei situații care-i pune în conflict. Bifurcația geografică se transformă în bifurcație narativă care la rândul ei se va trasnforma în bifurcație morală scoțând la suprafață interioritatea personajelor, altfel spus, caracterul lor. Dan pleacă pe cont propriu la acel gater în speranța de a veni cu ajutoare și cu un tractor cu care să scoată mașina. Este un prilej de confesiuni pentru cele două fete rămase singure, povești vechi, explicații, drumuri în viață, sentimente și resentimente, etc. sunt depănate în acea intimitate survolată de un început de neliniște. O altă bifurcație se produce la apariția tot într-o mașină de teren a romilor Carjan (Cuzin Toma) și Brebu (Gabor Bondi), tată și fiu, ocazie cu care cele două fete află că Aron Kente nu e în toate mințile fiind notoriu pentru țicneala lui, dar și pentru consumul de alcool, că gaterul respectiv nu mai funcționează de ani buni. Totodată între tată și fiu se iscă o dispută cu privire la ajutorarea celor două femei, altruismul nu se află la mare căutare nici printre orășeni, nici printre munteni, iar încercarea de a scoate mașina din nămol conduce la agravarea situației. Aici are loc o altă bifurcație a filmului, când Carjan propune să ia pe una dintre fete cu el pentru a anunța autoritățile. Ilinca acceptă nu fără teamă provocarea de a pleca cu cei doi necunoscuți, unul dintre ei în mod evident ostil. În acest moment, grupul este divizat complet ca în scenariul unui film de groază, separarea făcându-i pe membrii lui extrem de vulnerabili. Maria stă în mașină în mijlocul întunericului care s-a lăsat rapid, tensiunea crește alimentată nu de noi evenimente, ci de incertitudine. Regizorul uzează de o strategie clasică și situații tip din filmul horror pentru a crea suspans, zgomote banale sunt amplificate de starea de excitație nervoasă, de teroarea psihologică, doar că maioneza scenariului horror se taie. Situația revine la un punct de echilibru cu reapariția Ilincăi, teafără și nevătămată, și ulterior a lui Dan care a avut o experiență urâtă cu Kente. Avem din nou o bifurcație, de data aceasta pe un alt nivel al emoțiilor, mult mai încărcat de frustrări, anxietăți, nervozitate, exasperare. Cearta fiecăruia cu fiecare este dominată de determinarea Mariei de a-l recupera pe bătrânul țicnit, rămas la gater, fapt care provoacă o excursie în doi, noaptea prin pădure, ea și Dan. În acest moment, pare că Maria este singura care și-a asumat rolul umanitar, un altruism obstinat-nevrotic, posibilă reacție la ceea ce se întâmplă în jur, expresie poate a propriilor frustrări. Oricum cruciada inițiată de ea e riscantă, nu ține cont de a treia persoană a grupului lăsată de izbeliște, este clar expresia unui impuls irațional. Din nou, regizorul se joacă cu convențiile balansând între thriller-horror și dramă, cu cei doi rătăciți prin pădure, pradă unei amenințări difuze și a propriilor lor spaime ca în The Blair Witch Project (1999). Numai că Radu Muntean restaurează de fiecare dată un plan de echilibru unde oricât de mari ar fi tensiunile, nu avem acel derapaj iremediabil din rău în mai rău până la întâlnirea cu răul. Recuperarea bătrânului cu demență senilă, recalcitrant și în mod evident prizonierul unui trecut care tot buclează în mintea sa, nu rezolvă problema. Odată reajunși la mașină se confruntă cu furia Ilincăi care s-a crezut abandonată de cei doi, cu frigul, oboseala, inconfortul, care amplifică starea de anxietate a tuturor. Și narațiunea filmică se bifurcă, iar când un sătean vine să îi ia cu căruța pe cei trei dimineață. Dan nu acceptă oferta și rămâne în mașină, fetele pleacă și ajung la o gospodărie unde sunt primite cu oarecare răceală, în timp ce bătrânul care s-a ușurat pe el primește ocările gazdei care are grijă de el pentru a-i moșteni casa. Gazda e supărată foc, nici urmă de altruism, și evident ar găsi convenabil ca bătrânul să nu fi fost salvat de acești turiști, care cumva au încurcat un mers firesc al lucrurilor, dinspre viață spre moarte a celui care nu-și mai poate purta singur de grijă. Aici avem o parte a filmului care reprezintă din nou o bifurcație, nu una evidentă, nu una de scenariu alternativ. Bătrânul este dezbrăcat până la piele și spălat de această femeie care îl săpunește și-i toarnă apă caldă cu cana. Camera explorează acest bătrân din cap până-n picioare, trupul ciolănos și uscățiv cu o certă vigoare, expresivitatea tulburătoare a chipului uman așa cum o vezi la regizorii ruși. Cui aparține această privire? Îi aparține ea Mariei, cea care își manifestă o bunătate ieșită din comun? Numai că ochiul camerei vrea să vedem ceea ce în mod evident femeia care-l îngrijește pe bătrân nu poate observa, cum nici Dan și nici Ilinca nu dispun de o astfel de intensitate, de o astfel de orientare atențională. Privirea camerei devine deodată profundă, îl urmăreșe prin geamul unei uși pe bătrânul insolitat, care vorbește singur și gesticulează, apoi încearcă să iasă, forțând ușa închisă și apoi resemnat se întoarce pe pat învăluit într-o tristețe adâncă. Această privire care s-a deschis în film este neașteptată, este adevărata ruptură de nivel a lui de la un plan mundan la o formă de transcendență. Aș vrea să cred că cea care nu întâmplător poartă numele de Maria, și care are mereu ceva matern în comportamentul ei, ceva dedicat, este purtătoarea acestei priviri cu fața spre cer.