O mărturie a eternității luminoase a iubirii

Cartea lui Irvin și Marilyn Yalom O chestiune de moarte și de viață (A Matter of Death and Life), este un tratat despre modul în care moartea inevitabilă a celui apropiat poate fi acceptată. Cartea alternează capitolele scrise de Marilyn cu cele scrise de Irvin. Marilyn este bolnavă de melanom multiplu, urmează un tratament de chimioterapie care nu dă rezultate, apoi un alt tratament, care se dovedește la fel de ineficient. Ideea sinuciderii asistate devine din ce în ce mai bine conturată, spre disperarea lui Irvin care la început nu acceptă, dar care înțelege că e singura modalitate de a pune capăt durerilor insuportabile ale soției sale. Paginile scrise de Marilyn surprind prin seninătatea acceptării sfârșitului. Plecarea din lume este acceptată cu sentimentul că nu doar durerile provocate de boală vor fi curmate ci și suferința celui pe care-l iubește. Sunt pagini de confesiune ultimă desfășurată în simultaneitatea trăirii. Timpul acestei mărturisiri fiind prezentul, textul devine pentru Irvin un impresionant exercițiu de a-l conserva, pentru că timpul pare accelerat de iminența sfârșitului: „iată-mă înapoi la computer, tastând aceste cuvinte – de parcă asta ar împiedica trecerea timpului. Și întregul proiect al acestei cărți nu servește oare aceluiași scop? Încerc să îngheț timpul descriind scena actuală, cu speranța de a o putea muta mai departe, în viitor. Totul este doar o iluzie. Dar o iluzie care alină.“ (p. 126).

Pe măsură ce confesiunea lui Marilyn avansează, există simetric și punctul de vedere al lui Irvin, perspectiva lui asupra acelorași întâmplări. Ceea ce impresionează de-a lungul cărții este mărturisirea unei iubiri care depășește șapte decenii, o iubire mare i-am spune, deși cuvintele nu o pot descrie pe deplin. Strângerea mâinilor celor doi, rămași îndrăgostiți până la marginea abruptă a despărțirii este gestul firesc care împinge iubirea lor în eternitate. Pe parcursul a douăzeci de capitole, perspectivele alternează, rememorările se intersectează, povestea de dragoste și viață se așază în pagină firesc, conturând o fotografie textuală alcătuită din gesturile și reușitele celor doi protagoniști. Capitolul douăzeci și unu, Moartea își face intrarea, conține secvențele terifiante ale morții lui Marilyn. Cu acribia omului de știință, Irvin notează detaliile șocante ale sinuciderii asistate: dozele din coctailul de medicamente și protocolul medical de administrare a medicamentelor letale. De asemenea, sunt consemnate ultimele clipe de viață ale lui Marilyn, hotărârea cu care ea răspunde, dând ferm din cap la întrebarea medicului dacă este sigură că vrea să-și sfârșească viața, respirația ei din ce în ce mai slabă și instalarea morții: „Mă aplec să-i sărut fruntea. Carnea îi este deja rece: moartea a sosit. Draga mea Marilyn, Marilyn a mea nu mai este.“ Când trupul iubitei soții este preluat de cei de la pompele funebre, Irvin vrea să o mai sărute pentru ultima dată: „chiar înainte să iasă pe ușa din față, cer să o mai văd o dată. Trag fermoarul în partea de sus a giulgiului, îi dezvelesc fața, mă aplec și îmi lipesc buzele de obrazul ei. Carnea îi e tare și foarte rece. Sărutul acela înghețat mă va bântui tot restul vieții!“ (p. 138).

Ultimele capitole ale cărții, scrise de Irvin, sunt o consemnare emoționantă a ceea ce a mai rămas din lumea lui după moartea soției. E o lume teribil de împuținată căreia Irv (așa cum îl alinta ea) nu-i mai găsește sensul. Existența se măsoară în zilele scurse de la sfârșitul ei, casa în care au locuit împreună timp de mai bine de 60 de ani, în care și-au crescut cei patru copii, în care au trăit, au muncit și au creat, devine acum tărâmul unei avalanșe de amintiri răvășitoare.

Doctorul Yalom, cel care a tratat nenumărate cazuri de traume provocate de doliu, se declară incapabil să-și gestioneze durerea provocată de moartea soției sale. Își dă seama că fosta lui pacientă Irène avusese dreptate: doar cel care a trecut printr-o astfel de suferință știe cu adevărat ce înseamnă durerea sfâșietoare provocată de dispariția unui apropiat. Privirea unei fotografii înrămate a lui Marilyn îi provoacă terapeutului, specialist altădată în gestionarea unor astfel de probleme, suferințe atât de puternice încât întoarce fotografia cu fața la perete. Dar nu se poate abține și o întoarce deseori: „Din când în când, mă îndrept spre ea, o întorc, respir adânc și îmi pironesc ochii asupra ei. Este atât de frumoasă, încât buzele ei par să rostească: Nu mă uita…tu și cu mine, dragul meu, să nu mă uiți niciodată. Mă întorc, chinuit de povara durerii. E mai mult decât pot duce. Dau frâu liber plânsului. Nu știu ce să fac.“ (p. 165). În această ultimă parte a cărții sunt inserate fotografii din albumul de familie, inclusiv portretul invocat mai sus.

În ultimul capitol, scris sub forma unei scrisori către Marilyn, autorul descrie perioada grea prin care a trecut în ultimele patru luni scurse de la moartea ei, pe care le consideră cele mai grele din viața lui: „Am trecut printr-un abis adânc de durere, dar cum ar fi putut fi altfel când te-am iubit de când eram adolescenți? Chiar și acum, când mă gândesc cât de binecuvântat am fost că mi-am petrecut viața alături de tine, nu pot pricepe cum s-a întâmplat totul.“ (p. 209).

Cum spuneam, volumul este scris într-o puternică și nuanțată consemnare a prezentului. Pandemia de coronavirus, măsurile de izolare care depășesc orice și-ar fi imaginat vreodată Irvin, sunt lucruri pe care vrea să le împărtășească cu Marilyn: „Îți poți imagina uriașul Centru Comercial Stanford închis? Și Champs-Élysée din Paris și Broadway din New York goale și închise?“ (p. 210). Pe de altă parte, când se gândește că pandemia i-ar fi provocat soției sale o suferință și mai mare, îi mărturisește: „Sunt recunoscător că nu a trebuit să treci prin asta: ai urmat sfatul lui Nietzsche – ai murit la momentul potrivit!“ (p. 211).

Cartea se încheie cu reluarea filozofiei de viață a lui Marilyn sintetizată în conceptul: cu cât îți trăiești mai deplin viața, cu atât moartea este mai puțin tragică, un concept consolidat de cuvintele lui Zorba, personajul lui Kazantzakis: „Nu-i lăsa morții decât un castel pârjolit“ sau de convingerea lui Sartre conform căreia „ultima bătaie a inimii mele va fi înscrisă pe ultima pagină a operei mele […] moartea va lua cu ea doar un mort“ pe care Yalom le citează. De asemenea, cuvintele lui Nabokov: „existența noastră nu este decât o efemeră geană de lumină între două eternități de întuneric“, reprezintă o imagine care, mărturisește autorul, „îl zdruncină și îl calmează deopotrivă“. La finalul acestei ample confesiuni, Irvin este împăcat cu sine: „Mă las pe spate în scaun, închid ochii și îmi găsesc alinarea.“ (p. 214). Ca o completare a acestei fraze, ultima pagină a cărții este rezervată unei fotografii cu Marilyn și Irvin îmbrățișați, un simbol emoționant al unei fascinante povești de dragoste, o mărturie, așa cum este întregul volum, a eternității luminoase a iubirii.