Relația mea cu timpul nu e liniară și nu e deloc simplă. Iar la întrebarea Câți ani simt că am? n-am răspuns totdeauna la fel. La început, în copilărie, nici nu luam în seamă timpul, ca și cum era ceva care nu mă privește: pe atunci, viitorul stătea înaintea mea aidoma unui munte uriaș, cât o eternitate. În- tr-adevăr, mai nimic nu era în spatele meu, totul se afla în fața mea, un tărâm plin de promisiuni, care mă aștepta să-l explorez plin de cutezanță.
Mai târziu mi-am dat seama că acest credit temporal care mi s-a dat nu e nelimitat, dimpotrivă, scade întruna, indenegabil, și prin urmare trebuie să am mare grijă cum îl folosesc. Tot pe atunci am început să mă gândesc și la vârsta pe care o am. Și am descoperit că există cel puțin trei tipuri de vârste, pentru fiecare dintre noi: vârsta strict statistică, oficială, după calendar, după datele înscrise în cartea de identitate; apoi, vârsta efectivă, biologică, dată de gradul real de uzură al organismul nostru; în fine, avem și o vârstă lăuntrică/ sufletească: aceasta arată nu cât de vârstnici sau de tineri suntem, ci cât de vârstnici sau de tineri ne simțim. E de prisos să adaug că aceste trei vârste arareori coincid la una și aceeași persoană. Dintre ele, cea mai interesantă, cea care ne oferă surprize pasionante este, desigur, vârsta lăuntrică/ sufletească. Ea reprezintă răspunsul la o întrebare anume: atunci când privesc lumea din jur, cum mă închipui, cum mă simt – ca act reflex, ca impuls natural, instinctiv – câți ani mi se pare că am, mai mulți sau mai puțini decât în cartea de identitate?
Eu, unul, trebuie să mărturisesc că, de la un moment dat, m-am oprit, mental și sufletește, din înaintarea ineluctabilă prin ani, vârsta mea din buletin și vârsta lăuntrică s-au îndepărtat una de alta, despărțindu-se parcă pentru totdeauna. (Să precizez, cea de-a doua vârstă, cea biologică, intră prea puțin în vederile mele, întrucât consider că nu-mi stă în puteri s-o stăpânesc; ea depinde de materialul genetic și este, eventual, sub autoritatea medicilor.)
Așadar, de la un moment dat, am rămas țintuit într-un anume punct, cam pe la vârsta de patruzeci de ani. Nu am mers mai departe. Nu cunosc din ce cauză s-a petrecut oprirea asta-n timp. Dar din acest unghi văd eu lumea, oamenii și întâmplările, mari sau mici. Adeseori mă trezesc într-o postură caraghioasă: mă uit la câte cineva necunoscut și spun în sinea mea, iată un om bătrân! Abia după aceea îi iau seama mai cu luare aminte și constat descumpănit cât de ridicol sunt, întrucât în realitate eu sunt mai în etate decât persoana aceea! Înțeleg că este o eroare de apreciere, să am impresia că număr vreo patruzeci de ani, dar n-am încotro, așa stau lucrurile: cu energia și cu determinarea unui ins de vreo patruzeci de ani fac tot ce fac. E o eroare, da, și e o iluzie. Le accept pe amândouă, încredințat fiind că toți avem nevoie de această plasă de protecție: uneori erorile ne definesc, iar iluziile ne asigură un adăpost, tocmai când credem că totul e pierdut.
L-am auzit pe un prieten apropiat exclamând: „Eu mă simt ca și cum aș avea o sută de ani!“. Nu pricep cum vine una ca asta, niciodată n-am fost în stare să mă imaginez într-o asemenea situație: centenar, înțelept, fără să mă mai atingă nimic, căci am văzut tot și am trăit tot pe acest pământ, am trecut prin toate fericirile și prin toate suferințele, făptura mea e plină de întreg universul. Nu, nu pot să înscriu în dreptul numelui meu o asemenea experiență absolută. Eu am curiozități și dorințe, eu am mirări și neștiință, eu mereu găsesc ceva de construit și-mi place să fiu permanent în mișcare, eu obosesc dacă stau degeaba. Repet, aidoma unui om de vreo patruzeci de ani.
Pentru exactitate, urmărindu-mi cu atenție reacțiile și simțămintele, trebuie să observ că, totuși, vârsta aceasta, vreo patruzeci de ani, nu e ceva bătut în cuie pentru mine. Uneori alunec în alte vârste. Mai ales, mă deplasez înspre vârste trecute, unde am fost cândva. Uneori, mă simt copil. Nu tânăr, de douăzeci de ani, ci copil. Întoarcerea în timp până în copilărie e ceva la îndemână, ca simțire. E un privilegiu pe care destui dintre noi îl au, și mai cu seamă artiștii, să fie copii, să se copilărească până la moarte.
Și fiindcă am ajuns să aduc în discuție ideea de sfârșit: mereu, încă din tinerețe, exersez asta, îmi pre-trăiesc sfârșitul. Știu că toți suntem datori cu o moarte și că, totodată, fiecare dintre noi caută să iasă de sub hegemonia precarității. În fond, fiecare carte pe care o scriu nu înseamnă altceva decât un mod de a-mi pregăti despărțirea de această lume miraculoasă.
Cât despre cele trei vârste, îmi zic că poate atunci, în ultimele clipe, la plecarea definitivă de pe scenă, vârsta mea lăuntrică se va apropia iarăși de vârsta din cartea de identitate și de vârsta mea biologică și toate trei, pentru o fracțiune de secundă, vor coincide împăcate.