Albert tocmai și-a pierdut soția, pe Nadia, în urma unui cancer ovarian. Fiul lor, Enrico, fuge în Tibet, încercând să se regăsească; Dita, iubita lui Enrico, se va muta pentru o vreme la Albert – se poartă ca o fiică, dar Albert se simte atras de ea; Bettine, o contabilă pensionară, încearcă să îl consoleze pe Albert. Amos Oz însuși devine personaj – primește telefoane de la cei ale căror destine le pune în scenă, este criticat pentru portretele pe care ni le oferă. (Editura)
Pe dos
A sosit o carte poștală, cu un timbru verde: bună ziua, tată, aici e
frumos, înălţimi limpezi,
zăpada îmi amintește de poveștile bulgărești pe care mama mi le
povestea când eram mic,
despre sate cu fântâni, păduri, spiriduși (deși aici aproape că nu există
copaci, la astfel de înălţimi nu cresc decât arbuști, dar și ei parcă
din încăpăţânare). Eu sunt bine, am un pulover și tot ce trebuie, și
mai sunt aici cu mine
câţiva olandezi prudenţi. Apropo, aerul rarefiat
schimbă complet orice sunet. Nici urletul cel mai teribil
nu sparge tăcerea, ci, cum să spun, parcă se unește cu ea. Iar tu,
să nu lucrezi noaptea până târziu. P.S. Pe dosul acestei cărţi poștale
ai să vezi imaginea unui sat distrus. Acum o mie de ani probabil
a existat aici o civilizaţie izolată,
care a dispărut complet. Nimeni nu ştie ce s-a întâmplat.
Deodată
A doua zi pe înserate Dita și-a făcut apariţia. Cu pași ușori, cu
respiraţia tăiată, fără să anunţe a sunat la ușă,
a tot așteptat. Nu e acasă. Ghinion!
După ce renunţase și cobora treptele, el tocmai sosea cu o sacoșă
de cumpărături. Ea apucă mânerul
și așa, jenaţi, cu mâinile atingandu-li-se, au rămas pe scări.
La început, el s-a cam speriat când ea a încercat
să-i ia plasa din mână: pentru o clipă nu o recunoscu,
cu părul ei tuns scurt, cu fusta îndrăzneaţă, aproape inexistentă.
Am venit pentru că astăzi dimineaţă am primit o carte poștală.
O invită să ia loc în salon. Se grăbi să-i povestească cum și el primise
o carte poștală din Tibet. Ea i-o arătă.
El i-o arătă. Comparând. Apoi se duse după el în bucătărie.
Îl ajută să scoată lucrurile, să le aranjeze în frigider.
Domnul Danon puse apa la fiert. Până o să fiarbă
se vor așeza unul în faţa celuilalt la masă. Picior peste picior, cu
fusta ei portocalie, ea părea din ce în ce mai dezbrăcată. Dar încă
atât de tânără. O copilă. Se grăbi să-și întoarcă privirea.
Ezită să o întrebe dacă ea și Rico, încă sau deja nu.
Căutandu-și cuvintele cu prudenţă, pe ocolite. Dita izbucni în râs:
eu nu-i aparţin, nici nu i-am aparţinut, și nici el nu-mi aparţine
și, de fapt, trebuie să înţelegi, astea nu sunt decât niște etichete.
Fiecare nu-și aparţine decât lui însuși.
Nu suport nimic fix. Mai bine să lași totul să curgă de la sine.
Problema e că și asta e tot un fel de idee fixă. Dăm definiţii –
ne încurcăm. Uite deocamdată apa fierbe.
Nu te ridica, Albert, îmi dai voie să torn eu? Ceai? Sau cafea?
Se ridică, se așază, îl vede cum roșește. Îi face plăcere. Se așază
picior peste picior, își îndreaptă fusta, dar numai aproximativ. Și
apropo, pentru că ești consilier fiscal, aș avea nevoie de un sfat de la
tine. Lucrurile stau așa: am scris un scenariu,
am și un producător, dar trebuie să semnez o hârtie. Nu te supăra
pe mine că profit de ocazie ca să te întreb. Nu te simţi obligat. Nici
o obligaţie, ci, dimpotrivă, e încântat:
începu să-i dea explicaţii amănunţite, nu ca unui client,
ci mai mult ca unei fiice. Pe când îi clarifică lucrurile, trupul lui
cuminte începu deodată să-și roadă zăbala.
Măsline
Uneori gustul măslinelor acelora tari, murate timp îndelungat cu
usturoi și ulei, sare și lămâie, ardei și frunze de dafin,
îţi readuce o boare din vremuri de demult: sfărâmături de pietre,
turme, umbră și cântec de fluier,
sunetul unui suflu al zilelor uitate.
răcoarea unei peșteri, o boltă ascunsă din viţă-de-vie,
șopronul sub care cresc pepeni, o felie de pâine de orz și apă de
izvor. De acolo ești. Te-ai rătăcit. Aici e doar un exil.
Când îţi va suna ceasul, o mână atotștiutoare te va atinge pe umăr,
vino, acum mergem acasă.
Mare
În râpă e un sat. Douăzeci de colibe scunde. Lumina munţilor
e izbitoare și concentrată. Lângă cotul râului, cei șase alpiniști,
aproape toţi olandezi, stau întinși pe o prelată, jucând cărţi.
Paul trișează puţin, iar Rico, care a pierdut, se duce să se
odihnească, înfășurat intr-un vindiac și un fular, trăgând încet în
piept aerul șfichiuitor al piscurilor. Își ridică privirea: piscuri
ascuţite în formă de seceră. Doi nori cirus.
O lună fără rost în miezul zilei.
Și dacă faci un pas greșit, hăul cu miros de uter.
Îl doare puţin genunchiul iar marea îl cheamă.
Degete
Stravros Evanghelides, un grec de vreo optzeci de ani, într-un
costum maro șifonat, cu pete pe cracul stâng deasupra genunchiului
și pete ca un rebus pe chelia brună, aluniţe și tuleie rare încărunţite,
cu un nas grosolan, dar dinţi frumoși ca ai unui tânăr,
cu ochi mari și veseli: ochi inocenţi. Care par că nu văd decât ce e bine.
Camera lui e jalnică. Perdelele cam decolorate. Oblonul strâmb e
zăvorât din interior. Și un amestec dens de arome cafenii,
dominate de mirosul greu de tămâie. Pereţii sunt acoperiţi de icoane
în stil balcanic și mai e și o candelă cu un crucifix cu Isus copil:
ca și cum ar fi anticipat crucificarea
așa încât minunea cu peștii, minunea cu pâinile, minunea cu Lazăr
s-ar fi întâmplat toate după Înviere. Domnul Evanghelides
e un om greoi. Își invită oaspetele să ia loc, apoi iese și se întoarce de
două ori, a doua oară aduce un pahar cu apă
călduţă. Încasează onorariul în bani lichizi, numără concentrat
banii, întreabă politicos cine
l-a îndrumat pe domnul să vină la el. Vorbește o ebraică simplă dar
corectă cu un ușor accent arăbesc. Oare frumoșii lui dinţi
sunt ai lui? Deocamdată e imposibil de știut. Apoi îi pune oaspetelui
câteva întrebări generale, despre viaţa lui, despre sănătate etc.
Întreabă despre rude și despre ţara de origine. După părerea lui
Balcanii aparţin și Occidentului și Orientului.
Notează conștiincios răspunsurile oaspetelui în carnet. Se
interesează și de morţi, cine, cum și când. Și care dintre morţi te
aduce la mine în seara asta? Meditează. Digeră.
Își contemplă un timp degetele, ca și cum ar verifica dacă toate
sunt la locul lor. Explică amabil că nu-i stă în putere să garanteze
rezultatul. Un bărbat și o femeie, domnul cu siguranţă știe,
o unire secretă: astăzi se iubesc, mâine se urăsc.
Acum am să-l rog pe domnul să respire normal.
Palmele deschise. Cu inima curată. Așa. Acum putem începe.
Oaspetele închide ochii pentru a-și aduna amintirile.
Narimi narimi, îi spusese ei pasărea. Apoi îi deschide.
Încăperea e goală. Lumina e cafenie-cenușie. Pentru o clipă, își
imagină printre pliurile perdelei un model de broderie.
Domnul Evanghelides se întoarse după un timp. Plin de tact,
se abţinu să întrebe cum a fost. Îi servi
încă un pahar, cu apă de data asta, rece și înviorătoare, o luminiţă
liniștitoare și plăcută iradia din ochii surâzători
printre ridurile brune, un zâmbet de copil isteţ care își descoperă
dinţii de zăpadă. Cu pași moi își conduse oaspetele
până la ușă. A doua zi la birou, în faţa unei cești de tizană,
Bettine îi spuse, Albert, nu pune la inimă, oricum
aproape fiecare din noi va fi dezamăgit.
Așa e dat. Nu se grăbi să-i răspundă. Își studie un timp
degetele. Când am ieșit de la el, spuse, așa, în mijlocul străzii,
am văzut pe cineva care semăna puţin cu ea. De la spate.
Se aude
Singură acasă, după miezul nopţii, Bettine stă în fotoliu și citește
un roman în care e vorba despre singurătate și nedreptate. Cineva,
un personaj secundar, a murit în urma unui diagnostic greșit.
Așază cartea pe genunchi, deschisă, întoarsă cu coperta în sus,
și se gândește la Albert: pentru ce l-am trimis la grec? L-am făcut să
sufere fără rost. Pe de altă parte, nu avem nimic de pierdut.
El trăiește acum singur cuc și eu la fel. În depărtare se aude marea.
O umbră
Circulă prin lume zvonuri vagi, ici și colo chiar mărturii evazive,
despre o fiinţă aproape umană, uriașă, care bântuie solitară pe
crestele Tibetului. Singură și în libertate. De vreo două-trei ori au
fost fotografiate urme pe zăpadă în locuri uitate de lume
prin care nici măcar cel mai excentric alpinist nu îndrăznise să
treacă. Probabil că nu e decât o legendă locală: ca monstrul de la
Loch Ness sau ciclopii.
Maică-sa, care a stat și a brodat un șerveţel până aproape de clipa
morţii, taică-său, cel taciturn și trist, care își petrece nopţile în faţa
ecranului căutând lacune în legile fiscului, fiecare de fapt
condamnat să-și aștepte moartea închis într-o celulă separată. Chiar
și tu, cu hoinărelile tale, cu obsesia ta de a te duce departe
pentru a aduna experienţe, îţi trambalezi cușca
până la capătul grădinii zoologice. Fiecare cu pedeapsa lui.
Zăbrele ne despart unul de altul. Dacă există cu adevărat o creatură
a zăpezii, fără sex și fără pereche, care nu s-a născut nu dă naștere și
nu moare și bântuie de o mie de ani pe aici prin munţi,
sprinten, gol, alunecând printre cuști și poate chiar râzând.
Prin noi
Înainte de pardon, e liber scaunul acesta,
înainte de culoarea ochilor tăi, înainte de ce vrei să bei,
înainte de eu sunt Rico, iar pe mine mă cheamă Dita, înainte de
atingerea umărului cu palma,
a trecut prin noi, ca o fisură dintr-o ușă în somn.
Albert noaptea
Pe acoperiș umbra ei, umbră lentă,
umbră care încet, încet mă părăsește.
În casă nu e bine. Afară
e întuneric. Noaptea dormitorul
e mai scund.
Unei ţestoase despre fluturi
La șaisprezece ani și jumătate, într-un târg de provincie, au măritat-o
cu o rudă bogată. Un văduv de treizeci de ani. După obicei,
femeile trebuiau să se mărite cu una dintre rude. Taică-său
era bijutier în aur și argint. Unul dintre fraţi fusese trimis la Sofia
să înveţe și să se întoarcă cu diplomă de farmacist. Nadia învăţase
de la maică-sa patiserie și gătit, broderii tradiţionale,
cofetărie și caligrafie. Mirele văduv, negustor de textile,
venea în vizită de sabat și de sărbători. Dacă i se cerea, cânta
minunat cu vocea lui de tenor, vibrantă și nuanţată. Era un om
generos, elegant, înalt, care știa întotdeauna ce trebuie să spui
și ce nu trebuie. Nadia s-a măritat cu el lipsită de convingere,
pentru că o bună prietenă îi dezvăluise în secret ce înseamnă
dragostea adevărată, pe care nu aveai voie s-o trezești până nu voia ea.
Însă părinţii, cu răbdare, cu tact, au făcut-o să gândească altfel: o
astfel de obligaţie e doar spre binele ei. Așa că au fixat o dată, nu
prea apropiată, considerând că are nevoie de timp
pentru a se obișnui treptat cu bărbatul cel văduv, care îi aducea câte
un cadou la fiecare vizită. De la un sabat la altul
ea învăţă să-i aprecieze timbrul vocii. Care era plăcut.
După nuntă, se dovedi că soţul ei era un om prevenitor,
cu înclinaţie spre rutină în ce privește obiceiurile intime. Seară de
seară, proaspăt spălat, parfumat și vesel, se așeza pe marginea
patului. Începea cu cuvinte drăgăstoase, stingea lumina ca să nu se
simtă jenaţi, ridica cearșaful, o mângâia cu reţinere, apoi îi punea o
mână pe un sân. Ea stă întotdeauna cu faţa în sus,
cu cămașa ridicată, el e întotdeauna deasupra, iar dincolo de ușă
bătea încet un ceas de perete cu pendulă încrustată cu aur.
Gemea, icnea. Dacă ar fi vrut, ea ar fi putut în fiecare noapte
să numere vreo douăzeci de icneli ponderate, ultima
subliniată de o notă de tenor.
După care se învelea și adormea. În întunericul dens, ea rămânea
culcată, buimăcită, cu sufletul golit încă vreo oră cel puţin.
Uneori, cu propriul ei deget. În secret îi povesti bunei ei prietene,
care spunea când iubești e cu totul altfel,
dar cum explici unei ţestoase ce sunt fluturii.
Nu o dată se trezea la cinci dimineaţa, îmbrăca un capot și se urca
pe terasa de pe acoperiș, să adune rufele. Vizavi se vedeau
acoperișuri goale, o margine de pădure, câmpul părăsit.
După care și taică-său și soţul se trezesc și ies amândoi la rugăciune.
Zi de zi făcea cumpărături, curăţenie și gătea. În serile de sabat
apăreau musafiri, beau, mâncau, ronţăiau, se contraziceau.
După ce se termina totul, în pat, întinsă pe spate
îi treceau uneori prin minte gânduri despre un bebeluș.
Uite cum stau lucrurile:
După vreo trei ani se adeveri că nici ea nu putea avea copii. Văduvul o repudie cu regret și se însură cu o vară de-a ei. De rușine și durere, părinţii i-au dat voie să plece la fratele și cumnata ei, care se instalaseră între timp în Israel, și să rămână acolo sub supravegherea lor. Frate-său îi închirie o cameră la mansardă în Bat Yam și îi aranjă să lucreze la un atelier de croitorie. Banii primiţi ca despăgubire în urma divorţului fuseseră depuși de frate-său intr-un cont de economii. Și iată că la vârsta de douăzeci de ani era iarăși fată tânără și liberă. Îi plăcea să-și petreacă timpul singură. Cumnata și fratele o supravegheau, dar de fapt nu era nevoie. Uneori rămânea seara cu copiii lor, alteori ieșea cu cineva la vreo cafenea și la cinema, fără să se lege la cap: nu o atrăgea ideea de a se regăsi întinsă pe spate cu cămașa de noapte ridicată; iar trupul știa cum să și-l liniștească cu ușurinţă și singură. La atelierul de croitorie trecea drept muncitoare și conștiincioasă pe scurt o scumpete de fată. Odată s-a dus la cinema cu un tânăr tăcut și rezonabil, contabil, rudă îndepărtată de-a cumnatei. Pe când o conducea înapoi acasă își ceru scuze că nici măcar nu încercase s-o curteze, și asta Doamne ferește nu pentru că nu-i plăcea de ea, dimpotrivă. Pentru că nu prea se pricepea. S-a mai întâmplat să râdă fetele de el, de fapt el însuși se simte puţin caraghios, ăsta e adevărul. Pe când îi vorbea, ea simţi deodată pe ceafă la rădăcina părului un fel de furnicături plăcute care se răspândeau până spre umeri și la subsuoară, și atunci propuse: Hai să ne întâlnim și marţi seară la opt. Albert se bucură și răspunse: Cu plăcere.
Miracolul pâinilor miracolul peștilor
Mai era și sexul pe bani. S-a întâmplat în hostelul cu plafon scund
din Katmandu, capitala Nepalului. Ea avea o voce opacă,
asemănătoare cu un clopot înfășurat intr-o pânză, amintind de
nostalgia amară a cântăreţelor de fado. Era o portugheză solidă și cu
șolduri rotunjoare. Fusese alungată din mănăstire pentru că cedase
tentaţiei (păcătuise și fusese antrenată în păcat).
Mântuitorul o iertase. Păcatele îi sunt și pedeapsă și pocăinţă.
Acum găzduiește la un preţ modest. O cheamă Miriam. Vorbește și
engleză. Nu e prea tânără, e fardată grosolan, dar are genunchii
puternici și sâni grei, căzuţi. Pe dunga fină dintre sâni poartă un
medalion, două linii subţiri argintii care alunecă și se întâlnesc
într-o cruciuliţă care apare și dispare și apare iarăși în decolteul
rochiei – în funcţie de vizitator –, când se mișcă, râde sau se-apleacă.
În camera ei în formă de L nu sunt decât saltele, un scrin,
o chiuvetă, un urcior de lut, căni de tablă. Cei patru olandezi,
Thomas, Johan, Wim și Paul, beau o licoare ciudată, care se obţine
aici dintr-un fel de arbust de munte numit măduva maimuţei.
Rico trage o înghiţitură uluit: era călâie, amară, groasă.
La un preţ moderat, ea le va oferi în camera ei „bucurie și
mărinimie“. Unul câte unul, douăzeci de minute fiecare.
Sau cu reducere pentru toţi cinci: așa e ea, are o slăbiciune pentru
cei foarte tineri, cu poftă de femeie băieţi buni
care se întorc din munţi: trezesc întotdeauna în ea o tandreţe
maternă. Din partea ei, au voie să o vadă în acţiune. Să se uite, așa o
să fie și mai excitant. Și pentru ei și pentru ea.
Își închipuie cum adună alpiniștii fluvii de dorinţă
acolo, pe întinderile înzăpezite dezolante și în pustietatea văilor. Ei
sunt cinci, iar ea e femeie, iar disperarea lor îi va aduce și milostenie.
Acum vino tu și pune numai mâna aici și du-te.
Acum tu. Acum aşteptaţi. Uitaţi-vă.
Își scoate încet rochia, legănandu-și șoldurile, uitandu-se în jos,
ascultând parcă o melodie pe care ei nu o aud. Cruciuliţa verde
atârnând în valea dintre sâni tremură pe un lănţișor de argint,
mângâiat între un sân și altul. Paul chicotește. Ea se acoperă
imediat cu mâinile: nu. Nu așa. Rugase fără râsete.
Cine are chef de râs, uite banii. Afară.
La ea totul e clar și curat, pierdere a simţurilor, dar fără gânduri
murdare. În seara asta are chef de o noapte de nuntă: fiecare mire va
fi blagoslovit cu dragoste și va adormi pe pântecele ei. Lupoaica cu
puii. Doar și creștinul e carne și sânge –
așa continuă până ce Thomas și Johan, de o parte și de alta, îi
acoperiră buzele.
Ultimul e Rico, care pipăie fără să găsească cochilia pubisului.
Mâna ei alunecă, îl ghidează. Rămâne plin de jenă, se abţine, nu se
avântă, stăpânește mareea ca să nu se risipească visul. Dar de aceea
femeia Miriam se umple de o tandră bunătate ca o apă curgând
spre mare. Pantecele-i pare prins de spasmele nașterii, îl absoarbe
cu ușoare contracţii care urcă și coboară:
îi dă să sugă și îl suge până la capătul puterilor.
Traducere din limba ebraică de Marlena Braester
(fragment din romanul Aceeași mare de Amos Oz, traducere din ebraică de Marlena Braester, Editura Humanitas Fiction, seria de autor „Amos Oz“)