Una dintre cele mai reprezentative voci ale literaturii antileze, MARYSE CONDÉ, s-a născut în Guadelupa în 1937. Şi-a făcut studiile liceale şi universitare la Paris, specializându-se în literatură engleză. În 1959 a plecat pe continentul african, lucrând ca profesoară şi traducătoare în Côte d’Ivoire, Guineea, Ghana şi Senegal. După revenirea în Franţa, s-a dedicat jurnalismului cultural şi carierei universitare, publicând, după eseuri, povestiri şi piese de teatru, primul său roman, Hérémakhonon, în 1976. A cunoscut succesul şi recunoaşterea internaţionale abia cu Ségou (1984-1985), care i-a adus totodată o carieră academică prolifică în SUA. Numeroasele romane ce au urmat, distinse cu prestigioase premii franceze şi internaţionale, aveau să-i consolideze poziţia de autoare marcantă a literaturii feministe şi postcoloniale:Moi, Tituba, sorcière… Noire de Salem (1986, Grand Prix Littéraire de la Femme), La vie scélérate (1987, Prix Anaïs-Ségalas acordat de Academia Franceză), Desirada (1997, Prix Carbet de la Caraïbe et du Tout-Monde) şi En attendant la montée des eaux (2010, Grand Prix du roman métis). În 2018, după amânarea decernării Premiului Nobel pentru Literatură, a primit premiul Noii Academii Suedeze datorită modului în care descrie, „într-un limbaj limpede şi răscolitor”„ravagiile colonialismului şi haosul postcolonial“ în toată opera sa. (Editura)
Fiică a unei sclave violate de un marinar englez în drumul spre Barbados, Tituba se naşte din tragedia mamei: Abena dă viaţă pe un pământ străin, în care mirosul sângelui pluteşte peste plantaţiile coloniştilor. Rămasă orfană la şapte ani, Tituba, curând eliberată, e luată în grijă şi iniţiată în tainele tămăduirii şi ale magiei de bătrâna Man Yaya. Dragostea ei pentru John Indian o aduce însă din nou în robie, purtând-o departe, în America, sub stăpânirea pastorului Parris, până în comunitatea puritană din Salem. Acuzată de vrăjitorie, ajunge într-o celulă alături de Hester Prynne, eroina romanului Litera stacojie de Nathaniel Hawthorne. De pe ţărmurile Barbadosului de secol XVII, umbrite de realităţile crude ale comerţului cu sclavi, Tituba, singura victimă neagră a proceselor vrăjitoarelor din Salem (1692-1693), îşi rememorează viaţa plină de încercări extraordinare şi puteri mistice (Editura)
„Abena, mama mea, a fost violată de un marinar englez pe puntea corabiei Christ the King într-o zi din anul 16**, pe când vasul se îndrepta spre Barbados. Din agresiunea asta m-am născut. Din actul ăsta de ură şi dispreţ.
Câteva săptămâni bune mai târziu, când au ajuns în portul Bridgetown, nimeni n-a băgat de seamă starea mamei. Cum n-avea, cu siguranţă, mai mult de şaisprezece ani, cum era frumoasă, cu chipul ei negru ca jaisul ce purta pe pomeţii înalţi modelul delicat al cicatricelor tribale, un moşier bogat pe nume Darnell Davis a cumpărat-o plătind bani grei. Împreună cu ea a mai luat doi bărbaţi, şi ei tot aşanti, victime ale războaielor dintre fante şi aşanti. Pe mama a încredinţat-o soţiei lui, ce nu izbutea să-şi potolească dorul de Anglia şi ale cărei slăbiciuni trupeşti şi mintale trebuiau necontenit vegheate. Se gândea că mama ar putea să-i cânte şi s-o mai înveselească, să danseze pentru ea pesemne şi să practice acele jocuri magice la care credea el că negrii sunt pricepuţi. Pe cei doi bărbaţi i-a trimis pe plantaţia de trestie-de-zahăr ce tocmai odrăslea şi pe câmpurile de tutun.
Jennifer, soţia lui Darnell Davis, nu era deloc mult mai mare decât mama. O măritaseră cu bărbatul ăsta necruţător pe care îl ura, care o lăsa singură serile ca să bea şi avea deja un cârd de bastarzi. Jennifer şi mama s-au împrietenit imediat. Până la urmă, nu erau decât două copile speriate de răgetele marilor prădători de noapte şi de teatrul de umbre al arborilor de foc, al arborilor calabash şi al arborilor de capoc de pe plantaţie. Se culcau amândouă în acelaşi pat, iar mama se juca cu degetele în pletele lungi ale prietenei sale, spunându-i poveşti pe care maică-sa i le povestise la rândul ei, pe când era în Akwapim, satul ei natal. Chema drept sprijin la căpătâiul lor toate forţele naturii, rugându-le să le facă noaptea mai blândă şi să împiedice vampirii să le golească trupul de sânge înainte de ivirea zorilor.
Când a priceput că mama e gravidă, Darnell Davis s-a înfuriat la culme, gândindu-se la preţioasele lire risipite pe spinarea ei. Uite cum se trezise el pe cap cu o femeie beteagă şi care n-avea să fie de niciun folos! Nu s-a lăsat înduplecat de rugăminţile lui Jennifer şi, ca s-o pedepsească pe mama, i-a dat-o unuia dintre bărbaţii aşanti pe care-i cumpărase odată cu ea, pe nume Yao. Pe deasupra, i-a interzis să mai calce pe la conac. Yao era un războinic tânăr care nu se împăcase cu lucrul pe plantaţia de trestie, cu seceratul sau căratul snopilor la moară. Ba mai mult, încercase în două rânduri să-şi ia viaţa mestecând nişte rădăcini otrăvitoare. Fusese salvat în ultimul moment şi încredinţat din nou unei vieţi pe care o ura. Darnell spera că, dându-i o soaţă, i-ar mai putea trezi pofta de viaţă şi şi-ar mai acoperi din cheltuieli. Cât de neinspirat fusese în dimineaţa aceea de iunie 16** când se dusese în piaţa de sclavi din Bridgetown! Unul dintre bărbaţi murise. Celălalt era sinucigaş. Și Abena, gravidă!
Mama a trecut pragul casei lui Yao cu puţin înainte de vremea cinei. Stătea întins pe rogojina lui, prea deznădăjduit ca să mai aibă voinţă să mănânce şi aproape lipsit de curiozitate cu privire la femeia asta de a cărei venire fusese înştiinţat. Când a ajuns Abena, s-a ridicat într-o rână şi a bâiguit un „Akwaba“.
Pe urmă a recunoscut-o şi-a strigat:
– Tu eşti!
Pe Abena au podidit-o lacrimile. Trecuse prin prea multe în viaţa ei atât de scurtă: satul îi fusese ars din temelii, părinţii, măcelăriţi când încercaseră să se apere, violul şi acum fusese despărţită cu brutalitate de o fiinţă la fel de blândă şi amărâtă cum era şi ea.
Yao s-a ridicat şi, odată în picioare, a atins cu creştetul acoperişul colibei, căci negrul acesta era cât un acomat de înalt.
– Nu plânge. N-am să mă ating de tine. Nu-ţi fac niciun rău. Nu vorbim oare aceeaşi limbă? Nu ne rugăm oare la acelaşi zeu?
Pe urmă şi-a coborât privirea spre pântecul mamei:
– E copilul stăpânului, aşa-i?
Lacrimi şi mai fierbinţi, de ruşine şi durere, au ţâşnit din ochii Abenei:
– Nu, nu! Dar e oricum copilul unui alb.
Cum stătea aşa, dinaintea lui, cu capul plecat, lui Yao i s-a umplut inima de o duioşie şi o milă fără margini. Se gândea că umilinţa acestui copil era aceeaşi cu cea suferită de semenii lui, învinşi, alungaţi, vânduţi celui care dă mai mult. I-a şters lacrimile ce-i şiroiau pe obraji.
– Nu mai plânge. De azi copilul ăsta e al meu. Pricepi? Și vai de pielea ăluia care o zice altfel.
Fata nu-şi putea ostoi lacrimile. Aşa că el i-a ridicat bărbia şi a întrebat-o:
– Știi povestea cu pasărea aia care batjocorea frunzele palmierului?
Mama a schiţat un zâmbet:
– Cum să n-o ştiu? Când eram mică, era povestea mea preferată. Mama mi-o spunea în fiecare seară.
– Și-a mea… Dar pe-aia cu maimuţa care se visa regele animalelor? Și s-a cocoţat în vârful unui iroko ca toată lumea să se prosterneze în faţa ei. Dar o ramură s-a rupt şi-a căzut la pământ, cu fundu-n praf…
Mama a râs. Nu mai râsese de luni bune. Yao a luat legăturica din mâna ei şi a pus-o într-un colţ al colibei. Pe urmă i-a cerut iertare:
– Aici e murdărie peste tot pentru că nu aveam dorinţă să trăiesc. Pentru mine viaţa a fost până azi ca o baltă mocirloasă de care te fereşti. Acum, că eşti aici, totul o să se schimbe.
Și-au petrecut noaptea unul în braţele celuilalt, dormind ca frate şi soră sau, mai degrabă, ca un tată şi copila lui, cu drag unul de altul şi caşti. A trecut o săptămână până să facă dragoste.
Când m-am născut eu, patru luni mai târziu, Yao şi mama erau deja fericiţi. Fericirea amară a vieţii de sclav, îndoielnică şi mereu primejduită, adunată din fărâme neînsemnate. La şase dimineaţa, cu cosorul pe umăr, Yao pleca pe plantaţie şi-şi ocupa locul în şirul nesfârşit de bărbaţi îmbrăcaţi în zdrenţe, târându-şi picioarele de-a lungul potecilor. În timpul acesta, mama se ocupa de peticul ei de pământ, pe care creştea roşii, bame sau alte legume, pregătea de-ale gurii şi avea grijă de o orătanie pricăjită. La şase seara, bărbaţii se întorceau, iar femeile le ieşeau în întâmpinare.
Mama a plâns când a văzut că nu sunt băiat. I se părea că soarta femeilor era şi mai dureroasă decât a bărbaţilor. Căci, ca să se elibereze din sclavie, nu trebuiau ele să facă voia stăpânului ce le ţinea roabe şi să se culce cu el? Yao, dimpotrivă, a fost încântat. M-a luat în mâinile lui osoase şi mi-a uns fruntea cu sânge de la un pui proaspăt tăiat, după ce-a îngropat placenta mamei la rădăcina unui arbore de bumbac. Pe urmă m-a apucat de picioare şi mi-a închinat trupul în cele patru zări. Tot el a fost cel care mi-a pus numele: Tituba. Ti-Tu-Ba.
Nu e un nume aşanti. Născocindu-l, Yao a vrut să dovedească, fără îndoială, că eram o copilă născută din dorința și din închipuirea lui.
Copilă zămislită din dragostea lui. Primii ani din viața mea au trecut fără prea mari încercări. Am fost un prunc frumos, bucălat, căci mama mă hrănea din preaplinul sânului ei. Pe urmă am învățat să vorbesc, să merg. Am descoperit lumea din jur, tristă, și totuși neasemuit de frumoasă. Colibele din lut, mogâldețe întunecate ridicate sub nemărginirea cerului, copacii și buruienile crescute în voia lor, marea și cântul ei solemn de libertate. Yao m-a întors cu faţa spre larg și mi-a șoptit la ureche:
– Într-o bună zi o să fim liberi și-o să ne luăm zborul întinzându-ne larg aripile spre țara noastră de baștină.
Apoi mi-a frecat trupul cu un mănunchi de alge uscate ca să nu mă-mbolnăvesc de pian.
De fapt, Yao avea doi copii, pe mama și pe mine. Căci pentru mama, mai mult decât un bărbat cu care împărțea patul, era un tată, un salvator, un refugiu! Când să fi descoperit oare că mama nu mă iubea?
Poate când mergeam pe cinci sau șase ani. Degeaba mă născusem „nu cum ar fi trebuit“, cu pielea mea ce abia dacă avea o nuanţă roşiatică roșu și părul încrețit tot, orice-aș fi făcut îi aminteam de albul care o siluise pe puntea corabiei Christ the King, de față cu toți marinarii ăia adunați în jur ca niște martori nerușinați. Doar văzându-mă în minte îi apăreau din nou durerea și umilința de atunci. La fel, când mă ghemuiam cu însuflețire la pieptul ei, cum le place să facă tuturor copiilor, sfârșea prin a mă respinge. Când îmi treceam brațul pe după gâtul ei, nu se putea stăpâni să mi-l desprindă. Nu se înmuia decât la auzul îndemnurilor lui Yao:
– Ţine-o în poală. Strânge-o la piept. Dezmiard-o…
Chiar și așa, nu duceam lipsă de afecțiune, căci Yao mă iubea cât pentru amândoi. Palma mea mică încăpea într-a lui, bătătorită și aspră. Talpa mea mititică, în urma călcăturii lui enorme. Fruntea mea, în scobitura gâtului său.
Viața avea o umbră de blândețe. Cu toate interdicțiile lui Darnell, seara, bărbații își încălecau tam-tamurile, iar femeile își ridicau poalele veșmintelor hărtănite, lăsându-și la vedere picioarele lucioase. Dansau!
Totuși, nu o dată am asistat la scene de brutalitate și tortură. Bărbații se în tor ceau acasă șiroind de sânge, cu pieptul și spatele vârstate de dungi stacojii. Unul dintre ei a murit sub ochii mei vomitând o mâzgă stânjenie și a fost îngropat la rădăcina unui arbore de capoc. Pe urmă oamenii s-au bucurat, căci măcar fusese eliberat și-avea să se întoarcă acasă.
Să fie mamă și, mai ales, dragostea pe care i-o purta Yao au schimbat-o pe mama. Era acum o femeie tânără, subțire și liliachie ca floarea trestiei-de-zahăr. Își înfășura capul într-o pânză albă, la adăpostul căreia îi licăreau ochii. Într-o zi m-a luat de mână ca să mergem să facem copci pentru igname în peticul de pământ pe care stăpânul îl dăduse sclavilor în folosință. O briză ușoară împingea norii spre țărm, iar cerul, senin, era de un albastru delicat. Barbados, țara mea, e o insulă întinsă ca-n palmă. Zărești numai ici, colo câte un delușor.
O luaserăm pe o potecă ce șerpuia printre tufele de iarbă de Guineea, când, dintr-odată, am auzit niște voci ridicate. Darnell ocăra un supraveghetor. Când a dat cu ochii de mama, s-a schimbat complet la față. Pe chip i se putea citi un amestec de mirare și încântare și-a exclamat:
– Abena, tu ești? Ia te uită, soțul pe care ți l-am dat îți priește de minune. Apropie-te!
Mama s-a tras înapoi atât de iute, că panerul în care avea un cuțit și o tigvă cu apă și pe care-l ducea pe cap i-a căzut. Tigva s-a spart în trei și s-a vărsat în iarbă.Cuțitul s-a înfipt în pământ, rece și ucigător, iar panerul a început să se rostogolească de-a lungul potecii, de parcă fugea din locul unde avea să se întâmple nenorocirea. Îngrozită, m-am grăbit să mă duc după el și l-am oprit până la urmă.
Când m-am întors la mama, stătea cu spatele sprijinit de un calabash, cu răsuflarea tăiată. Darnell era în picioare la mai puțin de un metru de ea. Își scosese cămașa, își descheiase pantalonii, lăsând la vedere albul rufăriei, și umbla, cu mâna stângă, în dreptul mădularului. Mama a urlat, întorcând capul spre mine:
– Cuțitul! Dă-mi cuțitul!
M-am mișcat cât de repede am putut și i l-am adus, ţinând lama imensă cu mâinile mele mici. Mama l-a străpuns de două ori. Cămașa lui albă de in a devenit, încet-incet, stacojie.
Mama a fost spânzurată.
I-am văzut corpul legănându-se de ramurile de jos ale unui arbore de bumbac.
Comisese crima pentru care nu există îndurare. Lovise un alb. Nu-l ucisese, totuși. Neîndemânatică în furia ei,nu izbutise decât să-l taie la umăr.
Mama a fost spânzurată.
Toți sclavii au fost chemați să vadă execuția. Când,cu gâtul rupt, și-a dat sufletul, un murmur de revoltă și de mânie s-a înălţat din toate piepturile, pe care supraveghetorii le-au redus la tăcere cu lovituri sălbatice de vână de bou. Ascunsă între poalele unei femei de-acolo, am simțit întărindu-se în mine ca o lavă un sentiment care n-avea să mă mai slăbească nicicând, un amestec de groază și de jale.
Mama a fost spânzurată.
Când corpul ei se legăna în gol, am găsit tăria să mă îndepărtez cu pași mici, să mă chircesc și să vomit timp îndelungat în tufișuri.
Ca să-l pedepsească pe Yao pentru crima soaţei lui, Darnell l-a vândut unui moșier pe nume John Inglewood, care locuia de partea cealaltă a Muntelui Hillaby. Yao n-a ajuns niciodată acolo. Pe drum și-a pus capăt zilelor înghițindu-și limba.
Pe mine, în schimb, ce abia împlinisem șapte ani, Darnell m-a alungat de pe plantație. Puteam să mor dacă n-aș fi fost salvată de solidaritatea sclavilor, de la care ei rar se abat.
M-a adăpostit o bătrână. Părea țicnită, căci își văzuse bărbatul și cei doi băieți schingiuiți și omorâți după ce fuseseră acuzați c-au iscat o răscoală. De fapt, gândurile îi zburau mereu departe de lumea asta și trăia în prezența lor, cultivându-și cu sârguință darul de-a vorbi cu spiritele. Ea nu era aşanti, ca mama și ca Yao, ci o nagode pe coastă, al cărei nume, Yetunde, devenise în creolă Man Yaya. Oamenilor le era frică de ea. Dar veneau de departe s-o vadă pentru darul ei.
Întâi și-ntâi mi-a făcut o baie în care pluteau niște rădăcini puturoase, lăsând apa să-mi șiroiască pe brațe și pe picioare. Pe urmă mi-a dat să beau o poțiune născocită de ea și mi-a prins la gât un șirag de pietricele roșii.
– O să ai o viață chinuită. Tare, tare chinuită.
A rostit vorbele astea, care pe mine m-au băgat în sperieți, cu seninătate, aproape surâzând.
– Dar o să supravieţuieşti!
Asta nu mă liniștea. Totuși, Man Yaya, femeia asta gârbovită, cu chipul zbârcit de vreme, avea așa o putere asupra mea, că n-am îndrăznit să mă împotrivesc.
Man Yaya m-a învățat meșteșugul plantelor.
Cele care aduc somnul. Cele care vindecă răni și ulcere.
Cele care dezleagă limba tâlharilor.
Cele care-i liniștesc pe epileptici și-i cufundă într-o odihnă dulce. Cele ce aduc speranță pe buzele oamenilor plini de mânie, de deznădejde sau ale celor care vor să-și pună capăt zilelor.
Man Yaya m-a învățat să ascult când se stârnește vântul și să-i măsor puterea când trece pe deasupra colibelor, gata să le spulbere.
Man Yaya m-a învățat despre mare. Despre munți și despre dealuri.
M-a învățat că tot ce ne înconjoară e viu, totul are suflet și suflu. Că trebuie să preţuim tot ce există în lumea asta. Că omul nu-i un stăpân ce-și străbate domeniul călare.
Într-o zi, mai pe după-amiază, dormeam. Era Postul Mare. Se făcuse înăbușitor de cald, iar sclavii, cu sape sau cuțite în mână, psalmodiau un cântec tânguitor. Am văzut-o pe mama, nu ca pe o momâie neputincioasă și schingiuită, legănându-se în frunziș, ci radiind de veselia pe care dragostea lui Yao o trezea în ea. Am țipat:
– Mamă!
A venit și m-a luat în brațe. Doamne, cât de dulci îi erau buzele!
– Iartă-mă c-am crezut că nu te iubesc! Acum văd totul limpede și n-o să te părăsesc niciodată!
– Și Yao? Yao unde-i? am strigat, copleșită de bucurie.
Atunci s-a întors:
– Uite-l acolo, e și el cu mine!
Și Yao s-a ivit.
Am dat fuga să-i povestesc visul lui Man Yaya, care curăța niște rădăcini pentru masa de seară. A zâmbit cu șiretenie:
– Ție ți s-a părut un vis?
Am rămas mută de uimire.
De atunci înainte, Man Yaya mi-a împărtășit toate tainele meșteșu-gului ei.
Morții nu mor decât dac-au murit în inimile noastre. Trăiesc dacă îi celebrăm, dacă le cinstim memoria, dacă le lăsăm pe mormânt bucate care le plăceau pe vremea când erau în viață, dacă ne rugăm în zile alese și ne împărtășim din amintirile lor. Sunt acolo, peste tot în jurul nostru, lipindu-și trupurile nevăzute de ale noastre, așteptând cu nerăbdare să ne fie de folos.
Dar vai de cei care-i întărâtă, căci nu iartă niciodată și-i bântuie cu ura lor necruțătoare pe aceia ce i-au supărat, chiar fără de voie. Man Yaya m-a învățat să mă rog, să închin imnuri de laudă și să aduc ofrande. M-a învățat cum să mă preschimb în pasăre pe ram, în gânganie prin ierburi uscate, în broască ce orăcăie în mâlul râului Ormonde ori de câte ori voiam să mă dezbrac de trupul pe care-l primisem la naștere. Și, mai ales, m-a învățat sacrificiile ritualice. Sângele, laptele,lichide esențiale. Din păcate, la câteva zile după ce-am împlinit paisprezece ani, trupul ei s-a supus rânduielii speciei. N-am plâns când am îngropat-o. Știam că nu sunt singură și că trei umbre se adunaseră în jurul meu să mă vegheze.“
(Fragment din Eu, Tituba, vrăjitoarea neagră din Salem de Maryse Condé.
Carte în curs de apariție la Editura Polirom, colecția „Biblioteca Polirom“)
Traducere din limba franceză şi note de Alexandra Cozmolici.