În pofida crizelor din ce în ce mai ambetante și mai globalizate, ediția nr. XI a Festivalului de Jazz aflat sub egida Bisericii Lutherane (Evanghelice C.A.) din București s-a desfășurat cu deosebit succes. Nucleul organizatoric alcătuit din Cristian Moraru, Markus Wirth și Cătălin Mitroi a beneficiat de susținerea Eminenței sale dr. Daniel Zikeli, episcop vicar al acestei instituții cultivatoare de virtuți ecumenice prin muzica de valoare. Cu gentilul concurs al principalului hebdomadar cultural din țara noastră – România literară –, îmi face plăcere să comentez un eveniment altminteri dificil accesibil, atât prin spațiul restrâns, cât și prin formulele muzicale specifice.
Ca „preludiu”, am urmărit doi muzicieni ce mizează pe insolitul jazzistic al instrumentelor la care cântă: italianul Luciano Biondini la acordeon și austriacul Klaus Falschlunger, probabil cel mai activ interpret european la sitar (sonoritățile căruia fuseseră popularizate, în anii 1960, grație „perioadei indiene” a formației The Beatles). De la bun început, tandemul frapează prin melodicitate și prospețime, precum și prin întrepătrunderea unduioasă dintre capacitățile lor armonice. Unisoane dinamice și virtuozisme de tip neobop sunt susținute de pulsația ritmică furnizată de acordeonist, în timp ce complicele său artistic dezvoltă rapide improvizații pe multiplele coarde ale sitarului. Lor li se adaugă și pasaje de percuție vocală de tip konnakol (un fel de vocalizări onomatopeice originare din muzica indiană clasică, aclimatizate jazzului odată cu grupurile ghitaristului John McLaughlin, Mahavishnu Orchestra și Shakti).
Cel de-al doilea recital al galei inaugurale a conținut o referință timbrală încă și mai surprinzătoare: lyra – un instrument străvechi și minuscul, cu doar trei strune, contrastând frapant cu masivul sitar și mulțimea coardelor sale. Muzicianul ce a adus lyra în avanscena experimentelor actuale ale jazzului elen este Sokratis Sinopoulos. El e deja recunoscut ca maestru al lyrei politice (lyra de Constantinopol), utilizând-o ca rarisim vehicul pentru sinteza dintre muzica de sorginte bizantină, jazz și muzica erudită contemporană. În festivalul bucureștean, Sinopoulos a realizat un fertil dialog cu pianistica introvertită a lui Yiannis Kyrimkyridis (care preferă, pentru simplificarea comunicării, pseudonimul Jan Kiris). Cei doi ne-au oferit o impresionantă transpunere extensivă a Suitei de dansuri românești de Béla Bartók (lucrare bazată pe melodiile culese de genialul compozitor în timpul campaniilor sale de înregistrări folclorice întreprinse în Transilvania și Banat, în primele două decenii ale secolului trecut). Nostalgicele trăsături de arcuș pe delicata lyră și acompaniamentul impresionist livrat de pianist generau stări de spirit meditative, exprimate printr-o lentoare epică asemănătoare stilului cinematografic al lui Theo Angelopoulos. La final, muzicienii au adresat mulțumiri publicului, pentru empatica receptare a acestei prime audiții internaționale.
Pe coordonate oarecum similare ca atmosferă evlavioasă a evoluat și duo-ul alcătuit din Romain Collin/pian și Gregoire Maret/un maestru al muzicuței în jazzul actual. În cazul lor, lirismul intrinsec provenea din temele celebrului compozitor pentru cinema Ennio Morricone. Trecerile subtile de la static la dinamic, extensiile improvizatorico-eratice, rezonanța eclesiei ca ecou adecvat aurei melancolice a muzicuței, solo-urile polifonice ale pianului, dar și utilizarea parcimonioasă a vechii orgi transilvane de lângă altar – au fost doar câteva dintre modalitățile prin care cei doi excelenți jazziști franco-helveți au remodelat fațetele multiple ale creațiilor compozitorului italian. Un moment aparte a fost apariția vocalistei de origine franco-polonă Sarah Lancman, cu a sa voce de altistă bine asortată contextului. Aș remarca și scurta intervenție verbală a lui Maret, referitoare la responsabilitatea ce-i revine muzicii în actuala conjunctură bulversată a lumii.
După trei recitaluri dominate de instrumente rar aduse în prim-planul muzical, cel de-al patrulea ne-a ocazionat o (re)întâlnire cu ghitara – considerată a fi, după electrificarea sa în secolul trecut, instrumentul cel mai răspândit de pe Glob. Ca atare, concurența „la vârf” în domeniu este acerbă. Iar oaspetele de onoare al festivalului fu unul dintre giganții ghitarei în jazz: americanul Bill Frisell. Născut acum trei sferturi de secol, etalează un palmares copleșitor și își permite să cânte ceea ce crede de cuviință la ora actuală. În acord cu specificul evenimentului, a optat pentru un duo cu Eyvind Klang, muzician cu origini mixte islandezo-daneze pe linie maternă și coreene pe cea paternă. Abil mânuitor al violei, Klang și-a demonstrat capacitățile de a edifica fundații stabile pentru experimentalismele protagonistului: un fel de free-jazz intimist, transfigurat în improbabilă partitură, o muzică fragmentară, nemaiauzită, captivantă la modul inefabil. Fragmente sonore aleatorii, coagulate în momente de reconciliere prestabilite. Alternanțe de asonanțe și disonanțe. Frânturi de melodii country & western pe ritmuri susținute în pizzicato de violă. Loop-uri electronice acționate de ghitarist prin pedale, sau acorduri „sparte” în loop-uri repetitive, însoțite de limbajul onctuos al violei. Arpegii prelungite, falsetto-uri controlate, lungi pasaje apăsătoare, urmate de armonii regăsite. Așadar, o muzică elaborată, mimând dezordinea, dar ajungând finalmente la ritmuri și melodii implicite, epurate de pertubații.
Conform cutumei, Cristian Moraru și-a demonstrat flerul de promotor al tinerelor talente autohtone, invitând în festival ineditul duo Filip Cipcă/ghitară & Alexandru Olteanu/pian. La fel ca la Bill Frisell, și aci prevalează conceptul componistic al ghitaristului-lider. În ambele cazuri, rădăcina timbrală poate fi detectată în estetica epurată a lui Jim Hall. Formalmente, tandemul român interpretează reconfortante studii pentru ghitară electrică și pian, compuse de Filip Cipcă în spiritul unor sesizante conexiuni dintre jazz și istoria muzicii camerale. Sinuozitățile invențiunilor ghitaristice sunt susținute contrapunctic de Olteanu prin impecabila sa revalorizare a stilului stride, cu elaboratele salturi caracteristice la mâna stângă între registrul grav și cel mediu al claviaturii, în maniera perfecționată de Fats Waller sau Art Tatum. Un recital tonic și promițător pentru viitorul jazzului român.
Clarinetistul francez Yom (pseudonimul lui Guillaume Humery) și-a prezentat vasta suită-solo Cosmogonia, în care își valoriza uimitoarea tehnică de respirație circulară – modalitate de a emite sunete înlănțuite, fără desprinderea muștiucului de la buze. Acumulările grupusculelor de note minimalist-repetitive erau acompaniate de un tsunami sonor, antepreparat, constând din masive „roci electronice” revărsate din amplificatoare peste auditoriu. Efectul anvizajat părea a fi crearea unei stări de transă, pe când impresia finală contrazicea prin viziunea pre-apocaliptică sugestia aurorală a titlului (cu etimologia sa elină: kosmos = ordine, lume + gonos = naștere, origine). Protagonistul și-a continuat apoi performanța de anduranță, prin încă o suită de mari dimensiuni, pusă sub semnul meditației transcendentale și interpretată împreună cu impetuoșii frați Théo și Valentin Ceccaldi, la vioară și, respectiv, violoncel. În alternanța momentelor de interiorizare și de extaz, cu tranziții vivaldiene de la pianissimo la fortissimo și viceversa, publicul putea recunoaște pasaje stilizate din folclorul maramureșean sau modalisme din tradiția klezmer debordând de vibrato. Faptul s-ar putea explica și prin rădăcinile materne sătmărene ale idiosincraticului clarinetist-compozitor.
Pe o direcție mai relaxată s-a desfășurat programul vocalistei londoneze Julia Biel. Atu-ul său principal este vocea contralto, capabilă să obțină efecte hipnotice de sfumato sau de vocal fry. Simultan, cântăreața se acompaniază la pian, într-o abordare simplă dar nu simplistă, amintind de maniera quasi-ascetică a unui Mal Waldron. Claritatea și fluența exprimării se susțin adesea prin swing sugerat, excelent indus de tandemul ritmic Matej Cerny/contrabas & Pharoah Russell/baterie. Energiile cumulative ale song-urilor aspiră spre o sinteză afro-europeană sub semnul luminozității, așa cum se întâmpla și în muzica transcontinentală a sud-africanului Dollar Brand (a.k.a. Abdullah Ibrahim). De la modele precum Billie Holiday sau Nina Simone, Julia Biel a reținut imperativul de bază al jazzului, exprimat la genul feminin: „Fii tu însăți!”
Recitalul de maxim impact emoțional-estetic al întregului festival fu interpretat de pianistul israelian Shai Maestro. Personalitate de factură romantică, artistul se află într-o perioadă a deplinei maturități creative (e născut în 1987). Ca atare, se manifestă preferențial prin fluxuri improvizatorice spontane, declanșate chiar în momentul acțiunii scenice. Pentru acestea – așa cum mărturisea el însuși – ambianța bisericii bucureștene i-a oferit optime premise. Acordurile arborescente, labirinticele traseele melodice parcurse cu un tușeu de mare finețe și presărate cu interjecții a la Keith Jarrett, furtunoasele clustere de note perlate evocându-l pe Cecil Taylor – toate acestea, și altele asemenea, se distilează finalmente în țesături armonice transparente, spre a le încununa cu reformulări de teme cunoscute. Așa s-a întâmplat cu alunecarea dinspre complexități nebuloase către înseninări, pentru a ateriza suav în emoționanta piesă Luiza a lui Antônio Carlos Jobim, continuată apoi cu Alfonsina y el mar de Ariel Ramírez. Cred că recenta orientare înspre ambientul cultural ibero-latinoamerican e un element benefic pentru cariera artistică a lui Shai Maestro, adăugându-i un plus de strălucire.
La fel ca anul trecut, participarea mea la acest elevat eveniment ar fi fost iluzorie, fără susținerea concretă din partea organizatorilor menționați la începutul cronicii, precum și a altor devotați jazzofili, precum Tudor Vesa, Vlad Năstase, Felix Nazarevscky, Stefan Faff. Menționez, de asemenea, aspectul de diplomație culturală al reîntâlnirii cu ambasadorul Elveției, E.S. Massimo Baggi, căruia i-am mulțumit și în numele muzicianului Anatol Ștefăneț, pentru ajutorul constant acordat totodată de țara sa Festivalului Ethno Jazz de la Chișinău (fondat în 2002, deci cu mai bine de un deceniu avans față de minunata inițiativă bucureșteană).