Cărțile nu dorm niciodată, cu excepția celor ce sunt adormite din naștere. Ca să-ți poți da seama de asta, trebuie să petreci măcar o noapte într-unul din locurile unde ele își fac veacul, în așteptarea cititorilor, adică într-o bibliotecă sau într-o librărie.
Don Quijote trece călare pe Rosinanta pe linia principală a satului teleormănean Siliștea-Gumești. Ajunge în dreptul fierăriei lui Iocan. Bărbații adunați în poiana din dreptul acesteia discută, ca de obicei, politică. Într-o limbă pe care cavalerul tristei figuri n-o înțelege. Nici n-are nevoie. El a venit aici să lupte cu căpcăunul ce scoate flăcări pe nări în pragul fierăriei.
E chiar fierarul căpcăunul căruia vrea să-i vină călărețul de hac. Ține în mână o potcoavă încinsă de pe care sar scântei. În ochii lui Don Quijote, bine cunoscut pentru văzul său enorm, scânteile se transformă în flăcări. E musai să înceapă atacul. Ridică lancea deasupra capului și, tocmai atunci, unul dintre bărbații din poiană se ridică de pe buturuga pe care stă și zice cu asprime:
– Ete-te, îi arde de bumbăceală! Ia stai nițel, moșule, ca să-ți ard eu ție vreo două!
– Potolește-te, Țugurlane! se aude o altă voce. E Moromete cel care vorbește. Nu vezi c-are mințile rătăcite?
După care omul, căruia îi aparține vocea, iese în drum și prinde calul străinului de dârlogi, spunând:
– Vezi-ți de drumul dumitale, neică. Și lasă-l și pe dumnealui să pască niște iarbă, că abia se mai ține pe picioare. O să vă duceți amândoi de-a-n boulea! E plin islazul din marginea satului de troscot. Opriți-vă un pic acolo!
Călărețul o ia repejor din loc.
Bărbații din poiană se pun pe râs.
– Două mârțoage! plescăie din buze Cocoșilă.
– Care două? întrebă Dumitru lui Nae mirat. Că eu văzui numai una.
– Fiindcă ești prost! răspunde celălalt. Păi una era calul, iar a doua călărețul!
Hohotele de râs se întețesc, în timp ce Don Quijote și Rosinanta se întorc la pas în cartea din care au ieșit.
Cărțile din biblioteci și librării nu sunt singure niciodată. Fără noi, oamenii, în preajma lor, adică. Ne au, și ziua, și noaptea, înăuntrul lor, căci tot ceea ce e scris între coperți este despre oameni. Până și versurile cele mai abstracte din cărțile de poezie sunt chipul gândurilor unui om. Chiar și în poezia ce pare să fi scris-o însuși Dumnezeu, mai ales în aceasta, se simte prezența omului. Se vede, dacă mă pot exprima așa, chipul emoției lui.
Da, cărțile nu sunt singure niciodată, în afara celor care sunt condamnate, din vina lipsei lor de valoare, la uitare. Să te ferească sfântul să ți se intersecteze sufletul cu tristețea acestora.
Cărțile uitate întrec în tristețe orice cimitir de pe lume.
A nu se înțelege că lumea cărților bune mustește de veselie. E vorba, în privința acestora, de viață. Chiar și atunci când răzbate din paginile lor hohotul morții. Nu viața ca subiect al poveștii, ci viața poveștii înseși, care, oricât de veche ar fi, are însușirea de a rămâne mereu proaspătă. Cărțile bune știu să se mențină tinere. Tinerețea le face să se țină de tot felul de năzbâtii, atunci când se cred ferite de ochii omului. Vezi, dacă ai privilegiul să te nimerești în apropierea lor, și dacă ești pregătit să privești dincolo de orizontul înșelător al aparențelor, numai cu respectarea acestor condiții, să fie foarte clar asta, poți avea norocul să vezi lucruri în fața cărora simți nevoia să exclami, asemenea omul de la țară, care vizitează grădina zoologică și-i apare înaintea ochilor girafa: Așa ceva nu există!
Cum adică să iasă Don Quijote din cartea cu același nume a lui Cervantes și să intre în Moromeții lui Marin Preda?! E ca și cum ai vedea o mie de girafe puse una peste alta.
Da, chiar așa este!
Totul e să vrei să vezi ceea ce se întâmplă noaptea într-o bibliotecă sau într-o librărie. Să ai însă, în același timp, și puterea de a vedea.
Scurta trecere a bătrânului cavaler din La Mancha prin Siliștea-Gumești, într-o zi în care tocmai se așezaseră alde Moromete la forfecat politica mare a țării, a fost numai începutul.
S-au întâmplat, imediat după aceea, lucruri la fel de uimitoare.
– Ce mai faci? zice Cartea șoaptelor a armeanului Varujan Vosganian.
Cu cine o fi stând de vorbă?
Dumnezeule mare, cu cartea unui turc!
Profită de faptul că se află alături. Dar cine le-a pus una lângă alta? Nu s-a gândit c-ar putea să-și scoată ochii? Sau măcar să-și tragă pe furiș ghionturi între coaste?
Nici pomeneală de una ca asta!
– Mulțumesc, bine! răspunde Mă numesc Roșu a laureatului Nobel Orhan Pamuk. Nici urmă de îngâmfare în vocea sa. Dar tu? întreabă la rândul ei.
Parcă ar fi fost colege de școală, iar cei care le-au scris ar fi uitat de tragedia ce ar trebui să-i separe. N-au uitat însă deloc. Înainte de a fi unul, armean, iar celălalt, turc, sau poate că tocmai d-asta, ei sunt cetățeni ai aceleiași lumi, ai aceleiași umanități. Nu uită, dovadă cărțile ce le poartă semnătura, dar cred în puterea izbăvitoare a iertării.
Frigul din Cartea șoaptelor e istoric. Cel din Mă numesc Roșu, meteorologic. La Istanbul, tocmai a fost ucis Delicat Efendi. E anul 1591. Cei trei miniaturiști ai Imperiului Otoman îl lasă de izbeliște pe sultanul Murad al-III-lea, și o zbughesc în secolul XX, în orășelul românesc Focșani, ca să deseneze sufletele lui Garabet Vosganian și al soaței sale, Arșaluis, dar în mărime naturală, nu miniaturizându-le, cum m-aș fi așteptat. În vremea asta, justițiarul armean Misak Torlakian se mută în povestea cealaltă, a turcului, coborând cu câteva secole în trecut, ca să ajute la prinderea ucigașului lui Efendi. Și, culmea, sultanul află, dar nu se supără.
Nu se supără nici literatura! Din contră, se simte mai bine ca oricând.
E unul din meritele cărților bune, care nu știu să se urască între ele, nu-și doresc unele altora răul, dimpotrivă, se înțeleg de minune, vorbind, indiferent de limba în care au fost scrise, aceeași limbă!
Parcă și mai greu de crezut este că, în timp ce rușii bombardează școli și spitale din Kiev și Odessa, Cobzarul lui Taraș Sevcenko, poetul național al Ucrainei, îi cântă lui Evgheni Oneghin, eroul din cartea omonimă a poetul național al Rusiei, Pușkin. Oneghin, în loc să reteze din goana calului capul cu sabia, se oprește în loc și se bucură. Ca un copil. Ce poate face poezia din sufletele războinice ale eroilor!
Dar iată-l pe Mâșkin, blândul și fricosul idiot al lui Dostoievski, dând buzna în Memorialul mănăstirii, faimosul roman al portughezului Saramago. Nu ca să fugă de frigul de acasă, ci ca să-l roage pe Baltasar să-l plimbe măcar o dată cu Păsăroiul, mașina de zburat inventată de părintele Bartolomeu. E de mirare cum de aflase prințul rus de o astfel de mașină, fiindcă în timpul scurtei sale vieți omul nu învățase încă să zboare. O făcuseră, ce-i drept, frații Montgolfier cu balonul cu aer cald. Dar de unde aer cald într-un imperiu unde totul, începând cu inima împăratului, era rece?
Șapte Sori, cum i se mai spunea lui Baltasar, îl primește pe prinț cu brațele deschise.
Ba chiar îl privește cu îngăduință atunci când acesta începe să-i fac ochi dulci logodnicei sale, Blimunda. Măcar pe motive de religie, unul era ortodox, altul, catolic, putea să se iște un pui de încăierare între cei doi. Dar totul se termină cu bine, adică nu se termină niciodată, fiindcă viața secretă a cărților nu are sfârșit.
Iat-o și pe madam Bovary, legănându-și șoldurile prin paginile Anei Karenina, cu gândul de a se arunca ea înaintea trenului. Sincer să fiu, n-am curajul să mă uit de aproape, cu toate că știu că-n realitate, în realitatea cărții lui Tolstoi, moare întotdeauna rusoaica.
Madam Bovary nu poate schimba nimic, în ciuda strădaniei sale demne de laudă.
Năstrușniciile cărților de poezie nu sunt cu nimic mai prejos decât ale celor de proză, deși ele n-au, în marea majoritate a cazurilor, personaje precum acestea din urmă. Personajele cărților de poezie sunt cuvintele, care trebuie să fie mai multe. Abia de la un vers în sus pot umbla de capul lor prin lume. Prin lumea unei librării sau a unei biblioteci, ca să reamintesc numele locurilor unde puterea de imaginație a autorilor e floare la ureche pe lângă cea a cărților închipuite de ei. E oare posibil ca un șir lung de versuri dintr-un volum al lui Gabriel Chifu, Realul eruptiv, să zicem, să o ia la pas prin cărțile de poezie ale unor autori mai tineri, fără ca acestea să se simtă deranjate? Da, e posibil. E chiar real, eruptiv de real. Ba chiar le salută cu respect, după cum și invers, versurile unor poeți tineri merg în vizită la poezia lui Chifu, sau Nichita Danilov, sau Marta Petreu, sau Mircea Bârsilă, sau Ion Cristofor, sau Paul Aretzu, și sunt primite cu căldură. Stă în firea cărților bune să se viziteze între ele, indiferent de vârsta celor care le-au scris sau de înfumurarea acestora. Își spun unele altora bucuriile. Poate chiar păsurile. Și le stă bine așa. Ca să nu mai zic ce bine îi stă literaturii care le conține.
„Nu credeam să învăț a muri vreodată!“
Tocmai trecea acest vers al lui Eminescu, poate cel mai frumos din toată literatura română, printre cărțile din biblioteca unde am stat la pândă, cu foarte mare folos, o noapte întreagă. S-au ridicat toate cărțile de acolo în picioare, înclinându-se în fața lui. M-am ridicat în picioare și eu.
Îmi venea să mor de drag, dar și de somn. Văzusem ce era de văzut.
Viața secretă a cărților există cu adevărat. Am văzut-o cu ochii imaginației mele. Pot spune că, din noaptea în care s-a întâmplat asta, sunt un scriitor nu neapărat important, ci fericit, ceea ce înseamnă, după puterea mea de înțelegere, mai mult decât important.