Lucrările zeilor
Pe inima omului își fac zeii lucrarea
cînd zburdă zglobiu pe crestele norilor precum fluturii
în mai pe fînață
ei pe cordul omului calcă
inima lui o storc ciorchine de struguri
din sufletul lui se înfruptă la divine ospețe
Cine să-i oprească cine să vindece definitiva lor
mușcătură
pe inima omului pășesc în roșii sandale
din voioasa lor joacă nimic nu-i oprește
al lor este șeptelul ce umple pămîntul
În adînc de la facerea lumii moirele își învîrtesc repede
fusul
torc cu noduri încîlcind și-înnodînd unele de-altele
zilele zeilor de zilele noastre
Amurgește. Și-i bine
Marea lucrare
Vine destinul în vîrful degetelor pîș pîș și sună la ușă
încetișor
încît nu-l auzi bine și nu-l bagi în seamă
Se ciucește sfios pe prag de parcă nici nu ar fi
Asta – pînă-ntr-o zi
cînd sare dărîmă ușa dă năvală te-apucă de beregată
intră-n tine și-și face marea lucrare
După – dispare de unde-a venit
Rămîne nimic
Visătorul
Sufletul își trezește partea lui visătoare
și ca Ulise după ce Troia a ars
pornește pe mare
Nu se știe cine-i la cîrmă nici încotro se îndreaptă
ce sirenă îi cîntă-n ureche ori pe ce atol îl așteaptă
Afară e noapte și ninge
Asta-i viața – foșnește el peste ape
ca vîntul prin lanul de grîu cu maci și-albăstrele
Și firav de undeva de departe
îi răzbate uneori glasul
Dar cine să-l creadă și cine să-l urmeze ca umbra
peste nămeți peste valuri
departe
Ca Iona
Cît vezi cu ochii numai apă
Nu știu din ce direcție vine catastrofa
dar vine
O anunță ceva
poate ceața fosforescentă de-un lat de palmă grosime
ce se ridică din apă și crește ca Făt-Frumos
N-aș vrea să mă aflu aici
în barca asta de fandoseală
N-aș vrea să primesc în figură ceea ce urmează
Iată-mă ca Iona
dar fără balenă
gata să fiu înghițită de propriul meu ocean
Constrînsă să înfrunt elementele
Sufletul meu face pace cu morții
E vremea cînd sufletul meu se împacă cu morții
care în trecut cînd erau vii m-au urît
Nu mă întreabă
pur și simplu i-a iertat și-acum se roagă încetișor
pentru ei
Podul peste apa morii are lodbele rupte și altele lipsă
iar sub razele albe de lună e ca dat cu ulei
Însă cu grijă se mai poate umbla peste el
E vremea cînd sufletul meu iartă și își cere iertare
aiurea
de la cei ce nu sînt
Lasă – îi fac eu cu mîna – lasă
cumva cumva o să treci peste puntea asta unsă și tu
Vine mutul
Vine mutul pîș pîș ca un șobolan
și mă adulmecă binișor
apoi roade din mine ca dintr-o roată de cașcaval
N-am ce face nu sînt în stare să mă opun
Subpămîntenele
tustrelele
încurcă cu dinadinsul toate fusele toate firele
și trag de ele în joacă
făcîndu-se c-ar vrea
să le desfacă
ca să le depene
Una scoate o foarfecă: țac
Și vine mutul ăsta la mine pîș pîș ca un șobolan
să pape
Final
Călătoresc
Călătoresc. Ziua întunecată e bună pentru călătorie
Nu vreau să iau pe nimeni cu mine. Mi-e bine
Călătoria e o stare în sine un gînd
o dorință acută de somn de absență
Drumul ăsta mi l-au dat poruncă dansînd
parcele mele pătrate
sfintele negre moire în tunici aspre de iarbă
nocturnele lor sinonime – ursitoarele nude
Ăstea niciodată nu-s blînde
nici bune
nici rele
ci numai există
Mie mi-e bine
La capăt o să aflu ce știu – totul adică
pe dinafară ca apa
nimicirea nimicnicia nimicul
golul recefierbinte
bezna albastră ca mierîiala cu care mama văruia
chenarul ferestrei
primăvara cînd lumina începe să crească
iar viața pare
și lungă
și bună
La capăt – bag mîna în foc pentru asta – va fi bine de
tot
bine bine