O viziune afectivă

O impresionantă evocare afectivă a tatălui său reprezintă obiectul ultimului volum de versuri al lui Victor Știr. Ca și cum ai răsfoi un album de fotografii fantaste în care se disting ambii factori ale acestora, contururile realului făcând posibile pe cele ale irealului expresiv și invers, astfel că niciunul nu cedează regăsindu-se în disciplina ce le leagă în perspectiva timpului avut în vedere. Timp care decurge în meandre ample, dar e surprins și în câte un detaliu momentan, precum într-un blitz al aparatului fotografic. Dualitatea operației decurge în natura unui lirism filial care îl caută pe cel parental, prezumat intuitiv. Mărturia prezentă se dăruie mai mereu uneia primare, grație sentimentului pus în joc. O balanță fină oferă scurte tresăriri ce impun alternativ fie o prezență, fie alta cu efectul unei echilibrări. Drept care nu timpul scurs predomină, ci clipa în care se înscrie imaginea de odinioară cu aerul spontaneității. Totul într-o frazare succintă a condiției formale adoptate. Restrângerea cuvintelor sporind aura semnificației lor. Copilăria apare într-o sumă de secvențe de o asprime delicată spre a releva pudoarea transpunerii sale în prezent: „ce spaime că voi fi mut/ când prea mic/ erai sătul să auzi/ un orăcăit primăvăratic// va vorbi oare/ gândeai/ voi auzi frumos// am început să rostesc/ înjurături în loc de gânguritul/ poleit cu aur// și am rămas/ rostind blesteme tunând/ ca mătușile mele grecoaice// cât le-am iubit/ și ce speranțe risipeai/ pe pragul de jos unde beam lapte/ și copil nebun/ piroman/ spărgeam căni ca sârbii.“ Nu fără presentimente ale complexității care se va ivi în plan livresc: „cândva priveai o carte/ prin care citeam cu greu/ ai zis ca speriat// nu te apropia/ să lucrezi ceva/ tu rămâi să citești// tu să înveți teoria/ nimic nu e pe lume/ ca rostirea ascultată// rămâi fără nimic/ să înveți teoria/ în peștera ei/ totul este totul.“ Cadrul e al unor dureri care circumscriu un destin afirmat fără menajamente: „până unde sărăcia/ ca o pecingine care/ nu a mai trecut/ niciodată// până bolile sapă/ în vintre/ ca un spirit ce se reproduce// șerpește/ până sănătatea e ciopârțită/ să se facă de rușine.“ Într-o largă amalgamare a trăsăturilor suferinței putem desluși o gradație a acesteia. Uneori o proiecție în peisaj dezarmantă, aproape visătoare, aidoma unui armistițiu: „vorbești cu amândouă/ vocile/ stinse de urât de lume// va fi având și el copii/ spui cu părere de rău/ pădurea scâncește fără/ de soare// ce amintire înceată/ printre frunze ce cad/ ce părere de rău pentru iarnă// alergi lupii slabi/ ce nu mai urlă/ ridici abia ochii// sub pleoape înțepenite/ amintirile au rămas/ în iriși un nisip.“ Alteori o deznădejde care la rândul său se îmbină cu elementele peisajului rustic, având alura unei damnări. Nicio soluție nu pare a mai fi cu putință: „urli în câmp/ mut dezbrăcat de tine/ tu stăpân al tăcerii/ vrednic de milă și somn// alături se ridică ziduri/ ca a te prinde-n cetate/ tu taci să nu trezești iarba// din ochi îți iese fum/ ce vopsește noaptea/ cea uitată în lumină// atât s-a dorit să te-audă/ mereu treceai în candoarea/ pietrei/ merinde canon// atâta pustiu și uitare/ durere peste care/ plutește blestemul proaspăt/ ca o judecată// atât a fost să fie.“ Intervine, permanentizându-se, o stare dolorică insuflată de simțământul tradiției, cu speranța doar palidă a unei izbăviri. Ocolind folclorul, poetul se arată tangent la spiritul acestuia: „nopțile singure/ când înghiți întunericul/ ca pe ultima împărtășanie// unde să mai cauți un chip/ glas să-ți rostească/ ultima mângâiere// te ridici spre geam/ să vezi/ în dar noaptea/ ca o albeață// cazi îmbrățișând/ pavimentul tăcut/ implorând/ pământul să te primească.“ Textele devin o narațiune a unui declin de ordinul deplorării postmoderniste, tranzitate în trecut. Avem a face cu o mixtură comparativă de termeni străbuni și actuali, subliniind comunitatea sensibilă a autorului cu cea a personajului său iubit. Impulsurile lor lăuntrice sunt convergente. Confesiunea celui prezent cuprinde în chip magnanim trăirea virtuală a celuilalt, dispărut: „pâinea întunericului/ ți-a arătat statuile bete/ șlefuite în răbdare// te plimbai în cerc/ fețele lor priveau/ rânjind buze de piatră// ochii noștri creșteau/ roua cum am suferi/ bucurându-ne de sfârșit// mi-ai strâns mâna/ prea demult/ de atunci a fost de adio/ știind că vei muri singur.“ Întorcându-se în mediul parental poetul trăiește amintirea care se confirmă cu rolul de a-i amplifica criza proprie: „nu-ți face casă aici/ locul e blestemat/ suflete schingiuite se vaietă/ noapte de noapte/ inima s-a făcut țăndări/ ca un porțelan nears/ culese de pe jos/ amintirile cu tine.“ Natura îi dăruiește pios litania sa spre a putea fi adaptată imagistic: „a rămas cu tine/ cântul frunzei/ pe liziera pădurii// codobatura te îngâna/ fricoasă că o prind/ și-ți las scena verde// fluierul ocolește copaci/ coboară pe coastă/ cum fir subțire spre pârâu.“ În mod semnificativ ipostaza hivernală a spiritului se află în raport contrastant cu focul din vatra arhaică: „fără suflet am intrat/ unde așteptam să ardă focul/ să-mi fie ultima dată cald// s-a făcut frig/ și am înghețat ca sloiul/ apoi m-a lovit// și m-am făcut țăndări/ mici așchii cum cele de-aprindeau/ focul în colibă// nici un șoptit/ trosnitură de cărbune/ ci fum alb ca o ceață de horn.“ Stimulată de poezia conținută a naturii, ființa își înalță trăirea pe trepte vizionare: „și duceai/ duhul închis/ în scripta secretă// a magicianului/ duhul alb/ se zbătea în chingi// ochii ardeau/ în jur vedeai flăcări/ ce se-mpleteau.“ Dar finalul reprezintă o inopinată reîntoarcere spre realul originar care fusese transfigurat, plasându-se sub semnul unei directități: „sunt mai bătrân decât tine/ a trecut viața și/ pentru mine deși nu credeam/ să mi se întâmple/ nu-i nici o supărare/ ori poate eu/ nu mă voi înmormânta/ lângă voi/ voi arde și/ se va găsi un străin/ (nu sunt Lear)/ să arunce din urmă/ cenușa.“ Această producție deopotrivă de condiție lirică și „realistă“ a lui Victor Știr se cuvine a fi prețuită grație caracterului său particularizat, mișcător închinată memoriei unui părinte. Autorul său, manifestându-se ca poet și, totodată, traducător din câteva literaturi străine, e din păcate insuficient cunoscut.