Într-un roman de aproape cinci sute de pagini, Numele Tatălui (Editura Cartea Românească, 2025), Gellu Dorian scrie o saga a familiei căminarului de la Ipotești, începând cu strămoșii ciobani ai lui Vasile Iminovitz din Transcarpatia, neam de volodzi „aduși de o beizadea domnească, din stirpea lui Basarab, fugărit de haitele turcești“, cu o familie ce pare să se fi așezat la Cucupeni, într-un ținut de margine al Cavalerilor Teutoni; de la acel Vasile vine, pe linie paternă, familia căminarului numit în roman Tatăl, născut în 1812, martorul și povestitorul din alt timp al genezei neamului de volodzi din Transcarpatia, cu Moșierul din alt veac, Tatăl și Mama, Rareșa, cei unsprezece copii ai lor, între care va străluci cândva Mihai. Gellu Dorian se ține departe de biografia romanțată, cu toate că Eminescu face parte din sine, din fibra lui cea mai adâncă, cum se vede în poezia sa.
În pofida unei deschideri „luciferice“ a romanului al cărui protagonist vede, de fiecare dată, o umbră, ca un vârcolac, Luceafărul, textura, mijloacele, personajele, viziunea sunt esențial romanești în Numele Tatălui, o carte construită pe două nivele narative care focalizează două epoci. Trimis în „locul pustiu al unui cer căzut pe pământ“, enigmatic și nepopulat, Dionisie primește de la autorități, o dată cu pedeapsa exilului, misiunea de „a umple acel pustiu cu istoria lui“ și libertatea totală de a face din acel spațiu al nimănui „ceea ce merită cu adevărat“. Iar profesorul devenit custode al unei incinte pustii trebuie să înceapă prin a reconstrui casa, axa lumii pierdute, construită la mijlocul secolului XIX sub veghea Tatălui, reînălțată azi de Dionisie: când casa va arăta exact la fel ca aceea zidită de căminar, aceasta „va răsări dintrodată din pământ“, împreună cu fantasma familiei fericite, demult dispărută. Casa de la Locunalt și romanul lui Gellu Dorian se (re)construiesc într-o cameră improvizată, într-un vis al realității, în somnia și noaptea clară eminesciene, unde Tatăl, venit din illo tempore, pentru a-și spune povestea vieții, se instalează în mintea și sufletul lui Dionisie, le modifică, până când va deveni (ca) o ființă adevărată, gândul lui Dionisie „materializat“ în chipul acesteia. Noaptea clară este timpul povestirii, al întrupării fantasmei și transferului în Dionisie Eșanu. Împreună, Tatăl și Dionisie, povestitorul și autorul văd trecutul. Moșierul apare, în vedenia timpului trecut, ca un portret „într-un tablou de mărime naturală“, iar Dionisie îi ascultă mărturisirile, primind un testament care îl tulbură (lumina stelei Tatălui, spune acesta aievea, „se va arăta pe cer, atunci când tu vei veni aici și vei face tot ceea ce eu aș fi vrut să fac prin fiii mei“), o dată cu vedeniile acelui timp, din acel loc.
Profesorul exilat la Locunalt pentru a deveni custodele unui spațiu pustiit de vremuri și de oameni, face naveta la Burg cu bicicleta „Pegas“ și își întâlnește „fantoma“, Tatăl, Moșierul, cel ce vine de peste timp, alături de Mama, Rareșa, ca să-și povestească viața, pătrunzând în ființa lui Dionisie care, într-o lume ce nu mai crede în vise, își urmărește propria vedenie pentru a învia un alt timp. Tatăl care îl vizitează nopțile, bătrânul vecin Vasile Gireadă, contemporan cu familia căminarului, martor la moartea acestuia și Mama, Rareșa de la Găvana Donțului încredințează lui Dionisie saga vieții lor și refacerea casei căminarului, ca un simbol al recuperării averii risipite altădată. Romanul lui Gellu Dorian este, altfel, o carte despre cum se poate trăi ca într-un vis într-o lume dușmănoasă, prost croită, „un imens morman de gunoi“, cum îi spune Tatăl în mărturisirea sa și, deopotrivă, profesorul de azi, pasionat de arhivele care îi certifică sau / și completează tabloul amintirilor aflate în vis. Urmând firul celor două paliere narative, Numele Tatălui structurează un timp-epocă al vremii căminarului, la mijlocul secolului XIX și al (i)realității anilor 1980 ai veacului trecut. Povestirea Tatălui aduce imaginea Burgului, a timpului cosmopolit de odinioară, vremea lui Sturdza și Ghica, apoi a lui Cuza, când, la Iași, se cântă Hora Unirii, a regelui Carol I, vremea tulbure a masoneriei și a boierilor antiunioniști conduși de Bașotă, ctitorul celebrei școli de la Pomârla, apariția primelor ziare, războiul cu turcii și adevărul acelei epoci, transmis peste o sută de ani generației lui Dionisie Eșanu: „Cu turcii poți negocia însă cu rușii nu poți ajunge la nici o înțelegere“, într-o lume, atunci, ca și azi, „hămesită după avutul altuia“. În oglindă, prozatorul reface epoca lui Dionisie, realitatea paralelă în care acesta e obligat să trăiască, o lume distopică, orwelliană: „execuția“ profesorului la liceul de unde este alungat, urmărirea elevilor mai îndrăzneți care pun lozinci contra regimului, apoi, trecuți în stăpânirea Securității, mor de leucemie, când oamenii sunt anchetați de ofițeri avansați în grad cu fiecare moarte a unui „dușman al poporului“, disidenții de la Iași, plata datoriilor de către Ceaușescu și prăbușirea oamenilor în frig, foame, sărăcie și frică, decembrie ’89, întâlnirile secrete ale celor ce vor sfârșitul dictatorului, nu, însă, și a regimului pentru că, iată, Dionisie e martor al restaurației de după 1990.
Suntem un neam al nevoii, spune Tatăl, protagonistul cărții, figurând istoria însăși și condiția umană de aici și acum. O carte despre Eminescu fără Eminescu? Poetul de la Locunalt e, în fond, mereu prezent în povestirea Tatălui, chiar și prin sărmanul Dionis(ie), reconstruind întocmai casa părintească, urmându-și visul, după cum autorul cărții îl visează pe Eminescu.