Există o singură statistică – una singură – în care România conduce la nivel european. Suntem codași la exporturi, la educație, la absorbția fondurilor europene – aceste cadouri ce ne țin în viață –, la sport, la reformarea statului, la tot ce vreți. În cadrul educației, figurăm, constant și accentuat, cu una din cele mai înalte rate ale abandonului școlar timpuriu. Toate testele PISA (Programme for International Student Assessment) indică un procent îngrijorător de analfabetism funcțional. Pentru cei nefamiliarizați cu termenul, analfabetismul funcțional are următoarele însușiri: persoana în cauză poate citi un text (un articol sau o pagină de carte), dar nu înțelege ideea principală; poate citi instrucțiuni, dar nu e capabilă să le aplice corect; poate rezolva o problemă simplă de matematică (de exemplu, o adunare sau o scădere cu două sau trei cifre), dar nu și una care pretinde o interpretare; are dificultăți în a înțelege un contract, o informație de la televizor sau un text mai complex. Despre consecințele economice, politice și psihologice ale acestei veritabile boli cu grave consecințe sociale nu e cazul să vorbesc. Ele explică însă pe deplin fenomene precum AUR și Călin Georgescu.
Am menționat educația, pentru că ea reprezintă cheia de boltă a oricărei societăți. Un popor needucat va fi condamnat la sclavie perpetuă. El se va târî mereu în genunchi prin pulberea istoriei, defazat și dependent de mila altora. Aderarea noastră la UE dovedește, cu vârf și îndesat, că nu știm să fim competitori, ci doar beneficiari ai diverselor avantaje ce decurg din apartenența la un club select. Contribuția noastră la binele comun european tinde spre zero. Ce avem noi de adus Europei? Un sistem de sănătate în care speranța de viață e printre cele mai scăzute de pe continent, în schimb, mortalitatea infantilă ne plasează aproape de vârful piramidei. Procentul din PIB alocat cheltuielilor pentru sănătate se află printre cele mai scăzute din Uniune, iar in fra structura medicală e dezastruoasă – și aproape inexistentă în mediul rural.
Tot la capitolul infrastructurii, avem una din cele mai reduse rețele de autostrăzi din Uniunea Europeană, în kilometri raportați la suprafață și populație. Căile ferate – cândva acceptabile – au căzut pe ultimul loc la capitolul modernizării și al vitezei medii a trenurilor. Cât despre starea deplorabilă a garniturilor și mizeria indescriptibilă a grupurilor sanitare, mă abțin să le menționez.
În privința economiei și a nivelului de trai, ne plasăm la nivel inferior în ce privește PIB per capita. În schimb, avem printre cele mai ridicate niveluri ale sărăciei și excluziunii sociale, precum și cel al inegalității. Nici măcar într-un domeniu în care nutream iluzia că stăm bine, cel al digitalizării, lucrurile nu sunt mai strălucite. În ciuda faptului că avem un Internet rapid și accesibil, competențele digitale de bază ale populației sunt modeste. Digitalizarea administrației publice este mai mult un vis decât o realitate – ceea ce explică birocrația sufocantă din toate domeniile sociale și economice.
Despre mediu, reciclarea deșeurilor municipale, precum și insolvabilele probleme privind gestionarea acestora se poate scrie un manual despre cum nu trebuie procedat. În schimb, proliferează corupția de toate soiurile, de la fraudarea fondurilor europene și distribuirea preferențială a celor locale, la nepotism, trucarea concursurilor de angajări și așa mai departe. O formă de corupție este și tolerarea lenei, a indisciplinei și a incompetenței. Șefi numiți pe bază de cumetrie sau de apartenență politică recrutează subordonați după exact aceleași criterii. Dar așa e la noi – o mână spală pe alta. Partea proastă e că ambele mâini au devenit îngrozitor de murdare.
Să revin însă la statistica europeană care ne plasează în fruntea țărilor europene: e vorba de emigrație. Spre deosebire de Rusia, Italia, Polonia sau chiar Ungaria (aceasta din urmă mai ales după revoluția maghiară din 1956), noi nu am avut o emigrație istorică semnificativă. Deși în ultimele două-trei decenii ale comunismului plecarea în Vest devenise o obsesie națională, prea puțini români și-au realizat visul de-a întoarce spatele paradisului ceaușescian. Paza ermetică a frontierelor, reprimarea nemiloasă a tentativelor de a pleca peste hotare, lipsa de organizare de care au dat dovadă cei deja plecați sunt factori care au menținut emigrația la cote relativ joase. Ele au fost mult mai ridicate în cazul etnicilor germani și evrei, iar după 1985, a maghiarilor.
Dar ceea ce s-a petrecut după 1990 – cu o accentuare galopantă după 2007, anul aderării României la UE – este dincolo de orice imaginație. În clipa de față, suntem, după orice criteriu, țara europeană cu cei mai mulți emigranți – și ca număr, și ca procent din populație. Și asta în condițiile în care nu am avut război (așa cum se întâmplă cu Ucraina, de unde s-a plecat masiv după 2022) și nu avem, ca Rusia, o populație mare și chiar o vocație istorică a abandonării locurilor de baștină.
Aceasta este marea tragedie a României, care face să pălească toate statisticile dezastruoase menționate mai sus. O țară din care se fuge pe capete se descalifică în marele joc al istoriei. O vreme, am crezut că fenomenul e conjunctural. Că e legat de prăbușirea structurilor economice statale comuniste. În clipa de față, sunt convins că e vorba de o premeditare. Un număr imens de părinți, mai ales din categoria celor cu dare de mână, își pregătesc copiii pentru a urma studii în străinătate, cu scopul mărturisit de a rămâne acolo definitiv. E suficient să urmărești ce fel de educație suplimentară față de cea oficială finanțează părinții pentru a constata existența unor planuri bine gândite, cu bătaie lungă.
Nu sunt un autohtonist și nici nu am fost fascinat vreodată de mitologia legării de glia unde te-ai născut. Sunt pentru libertatea de mișcare și pentru dreptul individului de a-și găsi fericirea unde și cum dorește. Notele de mai sus au doar o vagă relevanță sociologică, explicând parțial de ce starea generală a României e una de accentuată disoluție. E adevărat că cele cinci-șase milioane de emigranți români îi includ și pe cei care n-au părăsit definitiv țara. E vorba de așa-numita emigrație sezonieră. Dar ei tot emigranți sunt, de vreme ce nu reușesc să-și asigure un trai pe măsura aspirațiilor în țara în care s-au născut. Ei fug de un deșert, iar prin plecarea lor deșertul se amplifică în raport geometric cu numărul și viteza îndepărtării de locul unde s-au născut.
A doua formă de deșertizare a României, dar despre care nu se comentează mai deloc, nu este metaforică, precum cea descrisă mai sus, ci reală, materială și agresivă. În clipa de față, peste 30 la sută din teritoriul României și 40 la sută din suprafața agri colă se află în zone cu un în grijorător risc de deșertificare. Cauzele principale ale acestui fenomen înspăimântător sunt temperaturile mai ridicate din ultimele decenii și secetele repetate. Aproape o sută de mii de hectare cândva arabile au devenit aride nu doar din cauza schimbărilor climatice. O mare vină o poartă defrișările sălbatice, precum și practicile agricole nesustenabile, provocate de prăbușirea sistemului de irigații după 1990. În loc să conserve ceea ce aveau, localnicii s-au comportat ca niște prădători, furând țevile și lăsând în paragină fântânile. Teritoriile cele mai afectate de deșertizare se află în sudul țării. Acolo, zona dintre Calafat și Dăbuleni, unde terenurile nisipoase s-au extins pe suprafețe considerabile, e deja numită „Sahara Olteniei“. Dar și mari părți din Câmpia Română și Podișul Dobrogei sunt amenințate de același pericol, ca și suprafețe extinse din apropierea Dunării, ori din Moldova și Banat.
Spre deosebire de deșertizarea prin exodul de creiere, deșertizarea zonelor agricole poate fi combătută. Metodele sunt cunoscute și figurează în orice tratat de pedologie. Cea mai importantă e reîmpădurirea și crearea de perdele forestiere (adică fâșii de copaci între terenuri agricole). Plantarea copacilor stabilizează solul și crește capacitatea de reținere a apei. Esențială e refacerea și modernizarea irigațiilor. O tehnică adecvată pentru astfel de soluri este și irigarea prin picurare. Ea are marele avantaj că economisește cantități uriașe de apă. La fel de eficace este și colectarea apelor pluviale.
N-am să menționez soluțiile bazate pe inteligență artificială (precum monitorizarea prin satelit și predicțiile privind riscul de degradare a solului, modelarea evoluției vegetației ori sistemele de avertizare timpurie pentru secetă), pentru că aș da dovadă de lipsă de realism. Există însă o modalitate la îndemână: reîmpădurirea. De ce nu se aplică? Vă spun eu: din lene și ticăloșie. Între primarii și agricultorii din zonă a intervenit un pact. Unul din cele mai ticăloase imaginabile. El arată cât de adânc e implantată demența în societatea românească. În loc să planteze puieți, operație finanțată integral de Uniunea Europeană, ei recurg la două tertipuri. Primul: deși primesc subvenții pentru pământul avut în proprietate, nu cultivă efectiv terenurile. Al doilea: se prefac că aruncă niște semințe în solurile compromise, știind de la bun început că nu vor recolta nimic. În acest din urmă caz, tot statul plătește despăgubiri pentru culturile distruse, deși proprietarii au comis cu bună știință o fraudă.
Există și alte manevre, dar mă opresc aici. Ele n-ar face decât să întărească convingerea că deșertificarea țării e o operațiune ce le reușește românilor de minune. Poate singura. Altminteri, suntem cu toții mari iubitori de glie și de datini.