Cristian Pătrășconiu: În continuare, scrieți literatură numai noaptea?
Mihai Măniuțiu: Da, în special noaptea… Dar nu neapărat programatic. Îmi place totuși să cred că noaptea mă protejează și mă ajută să ating acea stare de febră, de semitrezie activă, propice scrisului. E un joc cu mine însumi – un joc în cursul căruia se întâmplă ca anumite inhibiții diurne să dispară și, în locul lor, să apară stimuli pe care, de obicei, lumina și ziua îi obnubilează. E, cum v-am spus, doar un joc − și nu sunt, din păcate,în posesia niciunei tehnici, niciunei metode care să-l facă eficient de fiecare dată. Cu toate acestea, rămân fidel nopții și promisiunilor ei. Și îi sunt recunoscător ori de câte ori reușesc,în fața colii de hârtie ori dinaintea ecranului laptopului, să fiu acel altcineva (în egală măsură familiar și străin) care scrie…
Dacă scrieți noaptea literatură, atunci dimineața ce anume face scriitorul Mihai Măniuțiu?
Uneori corectez ceea ce am scris în timpul nopții. Nu totul trece de filtrul mai rece și mai cumpănit al dimineții. Apoi merg la teatru (TN Cluj), unde caut să-mi duc cu bine la capăt mandatul de manager, care se va încheia în luna noiembrie a acestui an. După care mai fac una, alta – răspund la scrisori, la mesaje, citesc materiale legate de activitatea teatrului ori fragmente din cărțile pe care îmi promit să le parcurg cât de curând. Mai dau câte o raită pentru apro vizionare. Spre seară, în caz că nu sunt prea ostenit, mă rog zeilor ca odată cu noaptea să revină și vocile nopții.
Teatru – ziua. Literatură – noaptea. E corect să spunem așa?
Da, e corect, deși se întâmplă ca regula asta să fie dată uneori peste cap de factori externi imprevizibili. O emoție puternică, un spasm neașteptat în lume, în societate, un eve niment care mă violen tează etc. Și atunci, pentru scurt timp, regulile după care par a funcționa sunt perturbate.
În general, însă, teatrul este al zilei. Mulți ani am perceput teatrul ca pe un tunel al iluziei. Și nu cred că greșeam. Trăiești mai intens în tunel și ești în bună măsură ferit de surprizele neplăcute ale vieții… de la suprafață. Un tunel contrar celui al groazei, din bâlciurile de odinioară. Un tunel unde ai de-a face cu corpul-gândire. Cu trupul care inspiră. Un trup neinspirat este mai greu de suportat decât o minte abulică.
Există între acestea două: teatru și literatură, un supraordonat?
Păi… faptul de a fi și de a rămâne în viață. Sănătos. Și cu dorința de a continua. (Dacă am înțeles corect întrebarea.)În caz că vă referiți la o ierarhie, la a hotărî ce e mai de preț pentru mine, regia de teatru ori literatura, răspunsurile mele s-ar întinde, plictisind pe oricine, pe prea multe pagini. Sunt un om dublu, întrucâtva scindat. Oricum, în clipa de față și în ultimii cel puțin zece ani, literatura a fost cea care s-a aflat „în avantaj“.
Să întreb direct: teatrul încurcă sau sporește literatura dumneavoastră?
La drept vorbind, eu am ales să fiu dublu și acum e prea târziu să mă plâng de asta. Oricum, figura dublului, care m-a urmărit toată viața, și care m-a inspirat, în scrierile mele ori în regie, e ca o emblemă, ca o pecete a mea. Nu cred că ar fi fost bine să aleg o altă cale. Calea dublă, calea dublului e cea care mi se potrivește – cea care mă exprimă, cea care m-a ferit ani de-a rândul și mă apără și azi de demonul amiezii – de spectrul depresiei, de tentația abandonului.
Reformulez: nu credeți că numele și renumele dumneavoastră de regizor umbresc (nedrept) profilul dumneavoastră bine conturat de scriitor, atât poet, cât și prozator?
Se poate… Nu prea am habar ce gândesc cititorii mei. Din păcate, foarte puțini îmi scriu. Din dezinteres? Din timiditate? Sunt însă eseiști ca Dan C. Mihăilescu, Răzvan Voncu, Irina Petraș, Ion Pop, Daniela Zeca-Buzura, Cristina Bogdan, Emanuela Ilie, Popa Savu și mulți alții care nu-mi citesc cărțile prin grila spectacolelor mele – și cred că au dreptate. Regizorul și scriitorul coabitează, se împacă − de voie, de nevoie − unul cu altul, se ceartă, adesea, radical, însă niciunul nu e dispus, cu adevărat, să cedeze ori să colaboreze strâns cu celălalt. Nici n-ar prea avea la ce. Sunt prea diferiți. Cel puțin, așa îmi închipui…
Ce e mai fragil: un text bun sau o piesă de teatru bine pusă în scenă?
Piesa, evident, care e aidoma unei scrieri pe nisip, la marginea mării, așteptând, în timpul ce-i este dat, valul care o va șterge. Dacă zic, de pildă, Oedip salvat de Radu Stanca – piesă montată de mine în 1977, la Studioul Cassandra al IATC, care s-a jucat de peste o sută de ori, avându-i ca protagoniști pe Marcel Iureș, Adrian Pintea și Mirela Gorea – dacă evoc, deci, acest spectacol, cine își va mai aminti de el? Câți dintre cei care l-au văzut mai sunt aici, cu noi, și câți ar mai putea recompune un fragmențel-două din fantoma lui evanescentă? Nu e strop de tristețe ori de regret în întrebarea mea. Spectacolul e o formă de artă superbă tocmai datorită faptului că e sortit, dintru-nceput, să dispară (relativ) repede. Indiferent pe ce suport ar fi înregistrat un spectacol, el dispare, iar înregistrarea e doar o altă modalitate de a-l în mor mânta – îmbălsămat, în mausoleu. Formele tea trale, tendințele din câm pul spectacolului se re inventează cu mare rapi ditate și au o remarcabilă putere de reînnoire exact din acest motiv: teatrul, ca spectacol, nu e menit să dureze.
În poezie, scrieți – ați spus-o de mai multe ori în public – despre moarte și despre Dum nezeu. Scrieți pentru că vă e frică de moarte?
Nu o să vă supărați, sper, dacă o să vă răspund indirect. De multe ori, răspunsul indirect este cel mai clar și elocvent. Am montat, în 2017, la Teatrul Național „Radu Stanca“ din Sibiu, spec tacolul Experimentul Iov după Cartea lui Iov. Un spectacol – confesiune. Alter egoul meu era ex cepționalul actor Marian Râlea, care îmi împărtășea și credința, și fricile, și nădejdea, și angoasele. Iov, întruchipat de Marian, spunea repetitiv și incan tatoriu: „O, dacă m-ai as cunde în lăcașul celor morți,/ Aș aștepta acolo zi după zi să vină clipa când,/ Amintindu-ți iar de mine, mă vei slobozi./ Mă vei chema atunci, iar eu îți voi răspunde,/ Știind că-ți este dor să-l vezi din nou pe cel pe care l-ai făcut“. Lui Iov îi e atât de rău, încât îl simte pe Dumnezeu în magia incantației, care-l salvează, măcar în parte, de acel rău – de mizeria dispariției lipsite de sens. Dacă nu am muri, ar mai fi răul cu putință?… Magia încearcă să reducă efectele iremediabilului. În acest fel de magie cred. Aceasta-i magia pe care încerc să o practic. Firește, în felul meu. Cei care mi-au citit câteva poezii din volumele publicate până acum, sau cei care vor apuca să răsfoiască antologia de poezie Soarele din oglindă, apărută în 2024 la Editura Școala Ardeleană, vor identifica, nu mă îndoiesc, înclinația mea spre acest tip de magie − spre incantația care tinde, cu disperare, să facă față iremediabilului.
„E un cer întunecat deasupra mea totdeauna“. Formula vă aparține. Puteți detalia, vă rog?
Sunt, prin natură, un depresiv temperat. Trebuie să am grijă, zi de zi, ca cerul ăsta negru – învolburat să nu coboare în mine și să rămână acolo unde e, ca o amenințare, uneori fertilă – amenințările te pot scoate din colivia ta aurită −, însă nu ca o primejdie imediată, activă. Nu ca o posibilitate de suprimare a mea. (În momentul ăsta, câteva din personajele mele se trezesc în mine și exclamă, batjocoritor: „Vai, câtă grijă are omul ăsta de el!“ Le las să-și facă numărul.) Trec mai departe, cu o remarcă, sau cu o întrebare banală: oare câți dintre noi își dau seama că toate spectrele de care ne e groază au fost modelate de mințile noastre? Noi am creat toate aceste fantasme. Toate aceste făpturi de spaimă, problematice, agresive. Iar acum ele există, sunt reale. Am născut oroarea. Așa că nu ne speriem de închipuiri −, ci de chipuri ale ororii. Începem să înțelegem că toate visele noastre rele ne vorbesc despre o lume care chiar există. Aici, lângă noi. Alături de noi. Reală. Și nu o putem distruge decât distrugându-ne. Monștrii noștri sunt dependenți de noi. Și noi de ei. Aleluia! Dar, poate, exagerez, pentru un simplu efect retoric… Exagerez?
Nu aș zice… Revenind puțin la tema majoră a poeziei: de ce trebuie să murim?
Ca să avem șansa de a renaște, nu-i așa? Ce bine ar fi! Și adaug, după obiceiul meu, desigur, enervant (și deloc concludent, cum s-ar cere într-un interviu) −„Cred, Doamne, ajută necredinței mele.“ Rilke scria: Căci frumosul nu-i altceva / decât începutul cumplitului pe care abia îl îndurăm / și-l admirăm atât pentru că nepăsător, din dispreț / nu ne distruge. M-am tot întrebat care-i „frumosul“ ăsta. Ca orice mare poet mistic, Rilke spune ceea ce nu spune și nu spune ceea ce spune. Așa că am lăsat șarada nerezolvată. Și răspunsul la întrebarea dumneavoastră rămâne la fel – fără rezolvare. Mă frământ deseori și mă întreb: am oare dreptate când afirm că orice moarte pare a fi un soi de jalnică execuție sumară? Fără complet de judecată, fără procurori, fără avocați. Doar pac! – și s-a terminat. Cam asta-i moartea. Și-atunci cum naiba să nu te temi de ea? Cu precizarea că ți-e frică de procedură, nu de moarte ca atare. Exact cum zic înțelepții, de vreo trei-patru mii de ani: unde e moartea, tu nu mai ești. Prin urmare – pe bune −, de cine te temi?
Ați vrut să vă faceți preot la un moment dat. Regretați că nu sunteți așa ceva?
Nu, nicidecum. Nu era vorba de o vocație autentică. Voiam doar să fiu mai aproape de „misteriile“ care mă fascinau. Dar îmbrăcând un costum anume, anteriul sau orice altceva, nu te apropii de mistere. Eram un puști atras de spectacolul liturghiei, de ritualizarea misterului. O atracție, aș zice azi, mai curând epidermică. Strict spectaculară. O însoțeam adesea pe mama la biserică; eram atras de scenografia, de coregrafia slujbelor religioase. La adolescență, puseul acesta eclesiastic a dispărut fără urmă. Mai târziu, am regăsit „misteriile“ în teatru și m-am jucat, cât se poate de serios, cu ele. Jocul e fundamental serios, susține Huizinga. De aceea, țin să precizez că joaca asta cu Dumnezeu nu e ca și cum ai fi la un simulator și ai pilota virtual un avion – deoarece chiar ești în avion și îl pilotezi… deși avionul nu răspunde întotdeauna la comenzi, așa cum ți-ai dori tu.
În materie de proză – iată: Trilogia Prăbușirii. Poate să vină, de acum înainte, și o Trilogie a Ridicării? Cum se spune: cazi de 7 ori și te ridici de 8 ori…
Spre deosebire, probabil, de alți scriitori – eu nu știu ce va urma… nu am controlul a ceea ce voi scrie în viitor. Îmi propun una și vine alta. Intenționam, în lunile din urmă, să scriu istoria unui oraș bizar, pierdut la o margine de lume, și m-am pomenit scriind o serie de povestiri, pe o temă unică – povestiri pe care le-am intitulat, deocamdată,Voci dintr-o apocalipsă amânată. Ceea ce trebuia, inițial, să fie un fragment, a devenit o carte întreagă, structurată în trei serii distincte de povestiri. Nu a fost ceva premeditat, pur și simplu s-a întâmplat, eu lăsând doar ca vocile nopții să-mi dicteze textele lor − până ce vocile s-au epuizat complet. Nici trilogia nu a fost scrisă cu premeditare. O carte m-a împins spre următoarea. Am realizat că volumele aveau unitate de fond și de atmosferă. Le-am numit Trilogia Căderii. Lansând cartea la Târgul Gaudeamus, Daniela Zeca-Buzura a rebotezat cele trei volume, propunându-mi −Trilogia Prăbușirii. I-am adoptat de îndată sugestia.
Cum vă regizați literatura? Întrebarea bate mai ales spre proza dvs., fiindcă poezia e – greșesc? – mai mult fulgurație, trăznet.
Când am o idee, o intuiție, sau cum s-o fi numind presimțirea aceea a febrei care mă anunță că s-ar putea să am norocul de a porni la scrierea unei noi cărți, prind să fac note. Și notele se adună, se adună, aparent dezordonat. Când vine momentul și simt că notele sunt ceva mai consistente și coerente, mă încumet să schițez prima variantă a textului. În faza asta, nu mă silesc să dezvolt cronologic povestea. După aceea, când am cel puțin jumătate din ceea ce va constitui materialul cărții, caut să elaborez story-ul în mod cronologic și să nu las pete albe pe harta desfășurării acțiunii. În felul acesta am scris A șaptea viață a lui Alexandru Royce și Safari – primul și al treilea roman al trilogiei de la Editura Humanitas. În cel de-al doilea, Calea Jaguarului, m-am mișcat mai lejer, mai liber, principiul cronologic nefiind atât de important.
Cât despre poezie, da, aveți dreptate. E fulgurație. N-am habar de unde vine. Și unde se duce. Nu e ceva… mistic. Nu. Pur și simplu, așa se întâmplă. Cu permisiunea dumneavoastră, voi cita un scurt poem, încă nepublicat, despre acest tip de fulgurație: „ce mai iepure sperios poezia!/ ți-e și milă de ea/ dacă n-o înșfaci în clipa în care/ înțepenește / înainte de salt − moartă de frică / și într-un fel de extaz bolnav –/ pas s-o mai prinzi! / nu / n-o mai ajungi din urmă:/ e ca o locomotivă/ ieșind de pe șine/ deasupra unui vulcan.“
Cum ați descrie relația pe care o aveți cu cuvintele? În regia unui spectacol, cuvintele sunt ale actorilor, dar în literatură, ele sunt, cum să spun, mai „întoarse spre interior“.
Nu știu sigur. Însă când ele fug de mine, mă simt deprimat. E ca și cum nu aș mai avea antene cu care să pipăi și să resimt lumea înconjurătoare. Mă simt dezarmat. Extrem de vulnerabil. În zilele când cuvintele nu se ascund de mine și țâșnesc pe pagină ori pe ecranul laptopului, energia mea vitală este literalmente de două sau de trei ori mai mare. E o dependență și mă întreb dacă asta e… de bine. Dar n-am ce face. Degeaba m-aș împotrivi. Cuvintele mă dopează cu drogul de care am nevoie, iar necuvintele îmi fură puterea. Mă diminuează. E un fapt. O constatare. Sunt silit, din nou, să spun că nu ține de mine, de voința mea.
Aveți o întreagă teorie despre voce. Auziți – ca să trimit la Caragiale – enorm și monstruos, nu?
Mai întâi îmi aud personajele și abia după aceea le văd. Și când spun că le văd, trebuie să recunosc că imaginea lor este, inițial, blurată, ca la televizor, când se dau secvențe disturbante; chipurile sunt încețoșate, incerte. În prima fază, personajele aduc cu niște umbre, dar au totuși volum și contur. Pregnanța conturului ține de vocea lor. Cu cât e mai inteligibil glasul pe care îl aud, cu cât e mai sonor ceea ce spune și conține acel glas, cu atât profilul personajului este mai ferm, mai clar.
Auziți personajele sau vocea personajelor prozelor dvs.?
Le aud vocea, aud ceea ce spun, aud ceea ce gândesc, iar asta le dă, treptat, în ochii mei, în ochii minții mele, consistență „carnală“. Nu timbrul vocii contează, ci lucrurile (adevăruri, jumătăți de adevăruri, sferturi de adevăruri, ori minciuni, jumătăți de minciuni, sferturi de minciuni ș.a.m.d.) pe care ea le divulgă – lucruri care au darul de a declanșa povestea și de a o susține pe parcursul întregului story.
Dacă pot formula așa: scrieți, într-un fel, cu urechea, nu?
De obicei, încep în felul acesta. Apoi intervin imaginile − și urmează mixtura dintre voci și imagini. Urechea e însă primul organ prin care identific personajele. Iar ele spun deja o poveste. Își spun povestea, indiferent dacă ea are vreo legătură sau nu cu proiectul meu. Le ascult, prin urmare, cu maximă atenție, deoarece și acelea care par să bată câmpii, să abereze, se strecoară adesea în story-ul meu. Și nu numai că se strecoară, dar izbutesc câteodată să rescrie trama în mod și mai plauzibil − dat fiind că numai ceea ce e intens este plauzibil − devenind astfel figuri centrale ale istorisirii.
Care este cartea – dintre cele, desigur, scrise de dvs. – în care sunteți implicat / prezent cel mai mult?
Cea pe care sunt pe punctul să o închei acum. Întotdeauna, pentru a putea să mă apuc de o nouă carte, trebuie, într-un fel, să le uit pe celelalte. Cea mai recentă scriere are de fiecare dată „drept de exclusivitate“ asupra mea.
Care e mitul dvs. preferat?
Îngăduiți-mi să fiu puțin (sau destul de) obraznic. Mitul preferat este cel pe care l-am inventat eu, în cartea mea de debut din 1982 – mitul unui zeu aproape muritor. Asta pentru că el conține, într-ascuns, un fel de autoportret al meu din tinerețe… (Volumul de povestiri fantastice cu care am debutat la Editura Dacia din Cluj era intitulat chiar așa: Un zeu aproape muritor.) Să-mi dau totuși egoul deoparte și să vă răspund la întrebare: Shakespeare, enigma Shakespeare ar fi mitul care mi-a adus cele mai multe „beneficii“, și de aceea îl prefer celorlalte. O lungă perioadă, deviza mea a fost extrasă din piesa Antoniu și Cleopatra: „Din disperarea mea se naște o mai bună viață“ (My desolation does begin to make a better life). Trebuie să îl adaug, în acest punct, pe Caragiale, deși nu știu în ce măsură îl putem trece la capitolul mituri. Caragiale e cel care a dat un fel de coloană vertebrală râsului nostru tembel. Ca să putem râde fără a ne rușina de noi înșine.
Ați spus așa cândva: „miturile mor sub ochii noștri“. Nu e ceva de bine. Moare, credeți, și mitul literaturii?
Mă tem că da. În ciuda bogăției de romane, de povestiri, a numărului extraordinar de creații bune, foarte bune și excepționale, figura scriitorului pălește și e tot mai puțin semnificativă în peisajele lumii de azi. Literatura va rezista, însă nu ca mit, simbol ori element central, ci mai degrabă ca apendice la ceva ce poate nici nu s-a născut/inventat încă. Urmează, fără îndoială, decenii bizare. Niciun idol nu se va bucura de imunitate și nu va rămâne intact ori neatacat. Și totuși, în mod paradoxal, cererea de idoli va fi tot mai mare. Contradicția e atât de șocantă, încât vestejește, practic, tentația de a face preziceri.
Cu mai mulți ani în urmă (aproape cu un deceniu), cu ocazia unui alt interviu, mi-ați mărturisit că Grecia e un fel de „rezervor secret“ pentru dvs. ca regizor. E la fel și pentru scriitorul Mihai Măniuțiu?
Așa a fost și așa este – pentru regizor. Tragedia elină m-a însoțit constant în periplul meu teatral. Antigona, Electra, Oedip, Hecuba, Oreste s-au insinuat în intimitatea existenței mele. Iar soarele Greciei continuă să-mi încălzească nu numai oasele, ci și osatura sufletului. Scriitorul, în schimb, pare a se fi hrănit mai cu seamă din fantasmagoriile și turbulențele unei Românii neguroase, permanent prezentă în visele și coșmarurile lui. Îmi dau seama că în trilogia mea abundă aspectele burlești, grotești, funambulești ale violenței și ale răului. Asta nu înseamnă că le înțeleg în totalitate și că mi-am propus să dezleg, cu aplomb, enigma stărilor de cădere, de prăbușire ale personajelor mele. Dimpotrivă. Scriu pentru că nu le înțeleg pe deplin… Și mă consolez, gândindu-mă la aforismul lui Ezra Pound: „Dacă vom scrie întotdeauna doar ceea ce am înțeles, câmpul comprehensiunii nu se va lărgi niciodată“. Nădăjduiesc că Pound nu se înșală. Așadar… mai departe −sine ostentatio. Fără ostentație. De la o carte la alta. Dacă ești doctrinar și vrei să lansezi mesaje, scrisul se deteriorează imediat și devine desuet. Sensul trebuie descoperit și ocultat în aceeași mișcare de producere a viziunii. În fine…Eu mi-aș dori ca măcar în pagina cărților mele să nu mă învechesc prea curând.
