Creația poetică a lui Romulus Brâncoveanu oferă într-un remarcabil cadru stilistic un dramatism al ființei și unul al lumii în concrescență. Ființa nu e doar un martor fidel, ci și participant patetic al fenomenologiei pe care o are în vedere, lumea nu e doar un participant obiectiv, ci și un martor prin înregistrarea ființei pe care o conține. Apare în consecință un raport între ilimitarea lumii în sine și limita ființei auctoriale, pecete a personalității drept condiție creatoare. De pe poziția esteticului aceasta purcede la un traseu cognitiv dificil, la o căutare a sensului care poate fi intuit într-o amplă serie de spontaneități. Revelația e atinsă în fulgurațiile unei cursivități, ilustrând o natură temperamentală. Vitalitatea expresionistă se află aici în mediul său. În gradul în care intervine, meditația dobândește rolul unei proteguitoare acolade a secvențelor existențiale ce se confesează într-o degajată factură stilistică. Am putea vorbi de un soi de expresionism particularizat printr-o asociere a elementarului bătând spre esențial și a complexității ce se ramifică explicativ, făcându-și loc în chip curent în procedura versurilor în cauză. Poetul nu ezită a se recomanda într-un amestec de factori ai mediului propriu spre a-și formula întrebările abisale girate de prezența acestora: „Să transform în judecată/ Epiderma ce mă împarte în trup și suflet/ Și să întreb: / Dincolo de mine ce se află?/ Un zid./ Dar dincolo de zid?/ Pustiu. Și dincolo de zare?/ Vid./ Dar dincolo de constituții și dincolo de lume?/ O altă lume. Simțurile,/ Faptele că pașii în gol se află./ Dar dincolo de dincolo de ușa casei,/ Stă cineva?/ Conceptele eterne?/ Simțurile. Pasul în gol. Nedreptatea“ (Nu mi-a plăcut mereu). De la început ființa își desfășoară o trenă biografică începând cu trecutul propriu pe care-l plasează într-un episod boieresc: „Lumina cade ca piatra. E într-un veac în care/ Jupâni și jupânese,/ În saloane luminate de candelabre largi,/ Cultivă idei înalte.“ (Aveam un fel de gânduri). De reținut și evocarea perioadei școlare cu emoționale oscilații între memoria regimului politic nefast și perspectiva eterului divin oferit de anii juneții: „Cine să asculte Cotele apelor Dunării?/ Vocea Americii?/ Cine să caute Radio Monte Carlo/ Toată noaptea, iar în zori/ Să audă eterul foșnind/ Ca frunza de porumb prea uscată/ Sunetul cald al planării tale, Doamne!“ (Albine ca niște chelnerițe tinerele). Negura totalitară e consemnată ca o decădere simbolică extinzându-se incomensurabil: „O cofetărie, Cravata Roșie,/ Peste drum de Școala de Meserii,/ Unde puteai să ceri coniac și cafea/ Iar parizerul îl cumpărai, de alături,/ Cu suta de grame,/ Să nu se strice de pe o zi pe alta./ Apoi, deși desființată, cenzura/ S-a răspândit ca o gripă,/ Toate s-au închis, au intrat în ruină,/ Strada Libertății s-a umplut de gropi.“ (Nu seamănă cu cea de astăzi). Istoria însăși nu ezită a se relativiza aluziv în chenarul actualității: „Mult după ce făptuite se cer./ Făptuirea,/ Trecerea Rubiconului Ur,/ Renașterea, Epoca Elenistă/ Și chiar Revoluția Franceză/ Și altele asemenea faptelor noastre sunt,/ Ale celor de azi./ Faptul că ne-am născut muritori,/ Faptul că plouă/ Și înmărmurim,/ Abia la urmă le întrezărim./ Faptele că noi le făptuim.“ (Faptele mai târziu se petrec). Nu mai puțin viața politică pe care o avem sub privire are parte de o abordare severă, în variante începând cu o tatonare imagistică pe ironic ton. Pentru a interveni de-a dreptul o caricatură: „Pe hârtie, scrisul/ Meu de mână/ Se arde/ Ca un bec uitat/ Aprins toată ziua la baie./ Pășunism./ Mai la vest, parlamentele/ În vacanțe sunt./ Băncile opoziției/ Așteaptă buci noi.“ (Pe hârtie, scrisul). Elevația eului e una mentală, mai puțin sensibilă, aplicată anume unui concret copios, unei ambianțe palpabile spre a reliefa reflex contrastul. Vizionarismul se extrage din lumea avută în vedere, urmărită detaliat, punându-i la dispoziție astfel factorii formulării. În consecință, expresionismul își asumă rolul unui mediator formal al comunicării mutuale. În fața belșugului fizic stăruitor, înfățișările vieții intime se complac în ipostaza de participant zelos: „Dincoace. În individualitatea mea/ Care se naște continuu,/ Strângându-se într-un ghem/ Căruia i se întărește miezul/ Ca sâmburele în fruct,/ Ca dintele de lapte în gingie/ Înainte de a fi erupt./ Iluzia lui dincoace/ Mă tulbură mai mult decât/ Posibilitatea lui dincolo,/ Despre care copiii întreabă:/ «Ce trebuie să știu?»/ Să uit,/ «Ce trebuie să fac?»/ Să tac./ «Ce este omul?»./ Un fleac./ «Ce îmi este îngăduit să sper?»/ Că moartea este cu adevărat neantul.“ (Mă simt totdeauna mai bine). Poezia devine pretext, context și subtext al dialecticii raporturilor existențiale cu ele însele: „Închipuitul. Aproapele. Vedeniile./ La fel, poemul, atât cât poate fi poem/ Și se roagă la zid, este/ Toleranță, este consens/ Intersubstituție de rațiuni/ Care nu se oprimă./ Nu îmi pasă de pricina/ Despărțirii, gândită oricum ulterior/ Când toate se așază/ Ca păsările mici, negre, la apus,/ Pe firele inutile de telegraf/ Într-o inferență a existenței.“ (Nu am dorit să aflu). O accepție a existenței unduind între concretul primar și ipostaza speculativă constituie soluția posibilă a supraviețuirii: „Dincoace, în tine, în lucruri ce ți se arată/ Când pierzi speranța. Și dincolo,/ Deodată/ Ca o necesitate stăruitoare/ De a oferi un pretext/ Existenței, absenței apare./ Dincoace, în tine, în lucruri, ceva mai adânc/ Decât tine însuți nu există nimic,/ Nimic mai adânc/ În pârâul ce curge/ Peste pietriș, peste tină. (…) Dincoace, în tine, e un zid la care te rogi./ Te tot rogi./ În jur milogi. Și ei cerșesc de la tine/ Ceva. Ai vrea să le dai./ Dincolo este adevărul ca o curte cu juri./ Nu este.“ (Abia acum ai nevoie de închipuire și de închipuit). Drept urmare ne putem reîntoarce la ceea ce am semnalat la început, la acea dualitate irepresibilă ființă/lume, în cazul de față într-un mod formal distinct. Romulus Brâncoveanu, un poet cu nume voievodal, pe care nu l-am putut cunoaște până la volumul aici înfățișat, unul de foarte bună condiție care se cuvine urmărit cu o atenție corespondentă.