***
Cristian Pătrășconiu: De când scrieți jurnal? De când îl țineți?
Gheorghe Grigurcu: Cele dintâi însemnări ale mele cu caracter de jurnal cred că datează din anii studenției. Pentru originea lor cutez a face în prezent o supoziție. La o vârstă fragedă am avut simțământul, evident neconfirmat, al unei înzestrări pentru pictură, ispitit mai cu seamă de reprezentarea ființei umane. Ceea ce ar putea explica tendința ulterioară de a-mi face totuși un… autoportret. Să constituie cumva jurnalul un efect compensator?
Cum, unde? Scris de mână, la computer? Dimineața? Seara? Zi de zi?
Scriu exclusiv „de mână“, așa-zicând „tradițional“, la felurite ore ale zilei sau uneori ale nopții, contând cu emoție pe clipele favorabile introspecției, care nu rareori se lasă așteptate. Oricum scriu în continuare.
Există un principiu de selecție a notelor în vederea publicării sau jurnalul este gândit de la început ca text integral destinat lecturii publice?
Precum în genere în domeniul scrisului, spiritul autocritic se cuvine a se impune. Text al solitudinii, pagina de jurnal are desigur o adresă publică pentru a se confirma ca atare, cu un amestec de certitudini și dubii, de speranțe și dezolări de factură empatică în perspectiva imprevizibilului. O continuă devenire. N-ar putea fi un întreg programat, ilustrând un efort al momentului de a se depăși conservându-se.
Prieten bun? Prietenul cel mai bun – jurnalul dumneavoastră?
E un alter ego atent, pacient, așadar un confesor ideal. O asemenea dualitate a prezenței autorului său îi îngăduie cititorului de-a se putea regăsi mai lesne pe sine sub semnul unei sincerități mutuale. Prin extinderea socială a unei mărturii particulare, mai mult sau mai puțin apte de atenție, constituind testul la care se supune.
Sunt foarte multe citate în jurnalul dumneavoastră. Cum le alegeți? După ce logică le integrați în arhitectura acestor pagini de jurnal?
În cazul de față citatele reflectă relația autorului cu lumea actuală și nu numai, strădania acestuia de a se regăsi într-o ambianță plină de provocări uneori inspiratoare, alteori dureros destabilizatoare. De a se corela într-un fel cu mediul a cărui riscantă componentă este ființa sa. Și nu în ultimul rând, de a asigura o varietate a însemnărilor, unele cu o notă succint egotică, de-a evita monotonia pe care ar putea-o avea el însuși recitindu-se.
Ce nu se găsește cu niciun chip în jurnalele dumneavoastră?
Ceea ce n-am izbutit a scrie, deși aș fi dorit.
Care ar fi marile recurențe ale notațiilor dumneavoastră?
Mă refer acum la una singură. O temă capitală implicită a unui jurnal o constituie abordarea conceptului de timp. Aparent jurnalul e un fruct pasional al prezentului, dar prezentul însuși nu constituie oare un obstacol în calea receptării sale analitice, a identificării sale în fapt? Un factor incert în limitarea sa autoritară, în chip nu o dată abuziv? „Pentru om, scria Camus, a căpăta conștiința prezentului înseamnă a nu mai aștepta nimic.“ Sceptic în privința prezentului se arăta și Blaga al nostru. De când începe și când se termină realmente acesta? În mod paradoxal, prezentul dispare în sine, fiind un timp lipsit de orizontul spre infinit de care dispun trecutul și viitorul. Un text de jurnal odată așternut devine automat trecut, oferindu-și astfel viitorul. Totodată, să nu pierdem din vedere faptul că trecutul poate apărea cu atât mai autentic cu cât dobândește un coeficient literar similar amintirii (distanțată aceasta de memorie, simplă registratură), care te face să te simți, autor sau cititor, cu atât mai tu însuți în raza sa creatoare perpetuă. Așadar, regimul temporal propriu jurnalului pare a fi, în pofida aparențelor, atemporalitatea.
De ce nu datați însemnările?
Le datez rareori, doar atunci când ar fi nevoie de înțelegerea lor cu ajutorul unei atari precizări. În genere ele încearcă a surprinde ceva din „spontaneitatea curentă a lumii noastre, necesară pentru a deveni imobilă“, conform lui Lev Șestov. Iar producția unui jurnal nu oglindește oare aspirația irepresibilă a autorului său de a descoperi un existențial mai complex decât ar fi putut prezuma, la un moment dat, dar și capabil a se unifica într-o așa-zicând identitate perenă? Mențiunea excesivă a unor date n-ar reprezenta o imixtiune calendaristică?
De fapt, din punctul dumneavoastră de vedere: ce e demn de un Jurnal? Desigur: în primul rând – demn de jurnalul dumneavoastră!
Demnitatea unui text rezidă în sine însuși. Existențialul avut în vedere, selectiv ori aleatoriu, prin referiri singulare sau repetitive, caută a-și apropria o expresie sugestivă. Aceasta „dă tonul“ în cele din urmă.
Jurnal livresc – e bine spus așa despre ceea ce faceți dumneavoastră?
Jurnalul așa cum am izbutit a-l produce e livresc în măsura în care conștiința de critic e una inevitabil livrescă.
Ce fel de pact cu dumneavoastră reprezintă Jurnalul care vă aparține?
Întrucât nu am scris proză epică, m-am înfățișat în jurnal concomitent ca autor și personaj. Asociere ce poate fi făcută fără volutele dibuitoare ale analizei aplicate scrierii unui romancier, prin prezența unei concrescențe. E un soi, aș spune, de autobiografie abstrasă prin secvențele speculative, revenind la sine prin materia faptică. Speculația câtă e, constituind, spre a-l cita pe Valéry, „folosirea posibilului spre a indica necesarul“.
Scrieți jurnalul cu un cititor imaginar în minte sau mai ales pentru dumneavoastră înșivă?
Glumind v-aș spune că „cititorul imaginar“ sunt tot eu, spre a mă urmări în mai mare măsură decât dacă ar fi vorba de o scriere de ficțiune prevalentă.
În chestiunea viziunii dvs. cu privire la jurnal, unde vă plasați: jurnalul e o formă „minoră“ sau, dimpotrivă, una privilegiată a literaturii?
Îmi îngădui a reveni la o observație pe care am mai făcut-o. Proza actuală înregistrează un recul al imaginarului din pricina unei subordonări la real, de unde tendința sa spre memorialistică, documentar, tematică politică. Cum așa? Poate dintr-o reținere față de avalanșa continuă a noului, solicitând o reacție oarecum profilactică. Poate dintr-o timorare în fața pozitivismului acaparant, tangent la tehnica suverană. Într-o asemenea atmosferă tensionată, jurnalul, specie însuflețită de real, nu are oare șansa de a împlini un rol avantajat? Plasarea sa calitativă depinde de gradația condiției literare la care accede. Oricum postura critică pe care o poate căpăta prezintă o semnificație aparte în circumstanțele unei crize obștești.
Există, în cazul dumneavoastră, o conștiință etică explicită care reglează prezența celorlalți în textul dumneavoastră diaristic? Numele prezentate în textele dumneavoastră diaristice nu se expun, de regulă, la modul anecdotic…
Am căutat nu o dată a nu menționa numele unor persoane vizate în jurnal spre a evita un ton polemic suplimentar, ca și mai cu seamă spre a da o notă de generalizare unor rezerve sau contestări. Izvorâtă nemijlocit din concret, scrierea în cauză aspiră de la un moment dat la absoluțiunea abstractului, la o privire mai largă asupra unui mediu al particularităților inepuizabile.
Jurnale favorite ale altor scriitori? Și români, și străini. Radu Petrescu, în mod cert, mă grăbesc să anticipez…
Firește am fost/sunt un cititor mult atras de jurnale. Deseori m-am regăsit în unele din ele emoțional, precum la lectura unei creații poetice de clasă. Lirismul iradiant al unui existențial în confruntare stilistică. Am apelat frecvent la aceste scrieri în propriul meu modest jurnal, de la Baudelaire, Kierkegaard, André Gide, Kafka, Pessoa, Cesare Pavese până la Simone Weill sau Mariana Zambrano. Astre pe bolta unei transfiguratoare comunicări cu cititorii avizați. O opinie concluzivă asupra unui anume tip uman al lui Fernando Pessoa: „Să considerăm că ceea ce ni se întâmplă reprezintă tot atâtea incidente sau episoade ale unui roman, la care luăm parte nu cu atenția, ci cu viața. Numai așa putem învinge răutatea zilelor și capriciile evenimentelor.“ Mă bucur că-l scoateți în evidență pe Radu Petrescu, autorul foarte probabil al celui mai reprezentativ jurnal al literelor noastre actuale, adesea trecut cu vederea.
„Un autor se cuvine să-și sustragă până la un punct sănătatea și boala conexiunilor mundane, să le abordeze în așa fel încât ele să devină un soi de obiecte votive dăruite divinității textului.“ Divinitatea textului – vreți, vă rog, să dezvoltați puțin în direcția acestei sintagme?
Cu adevărat textul poate fi socotit un soi de divinitate, umbră luminoasă a Proniei cerești. Una care veghează, protejează, îndrumă ființa umană, îi confirmă virtuțile, îi oferă momentele de redempțiune. Suferă alături de aceasta în analogie cu suferința lui Dumnezeu cel ce suferă alături de creaturile sale, așa cum cu pietate au remarcat Berdiaev și alții. Divinitate laică a vocației noastre căreia îi dăruim noi produse aidoma unor obiecte votive. Indiferent de prilejul său tematic scrisul poate avea o sacralitate simbolică, probată de capacitatea receptivă a cititorului. O transcendență sui-generis. Aducându-mi-o în atenție, aș spune că ați atins punctul esențial al discuției noastre.
Ar fi, atunci, jurnalul și un fel de capelă – în care intrați des, zilnic sau de câteva ori pe zi chiar?
Evident.
O întrebare de avocat al diavolului: dar nu e, oare, jurnalul o „instituție“ demodată? Nu i-a trecut vremea? Sau poate că e chiar pe dos: abia acum, abia de-acum înainte, sufocați de lumea noilor tehnologii, o să avem tot mai multă nevoie de asemenea documente speciale ale memoriei precum sunt jurnalele?
N-am impresia că s-ar cuveni să ținem seama neapărat de șansa ordinii formale a speciilor literare. Creațiile intrate în joc se impun grație substanței pe care o poate oferi fiecare în parte, într-o diversitate desigur comparativă. Repet: faptul că în mediul stresant al actualității se impune moralmente o atitudine, îi permite jurnalului calitatea de a o articula inclusiv prin apelul la introspecție. O rezistență intimă dacă e nevoie la negativ. O variantă individuală a ceea ce poate fi/este o poziție publică. Declinul Occidentului, conform celebrului titlu spenglerian, datând deja de un secol, aflat în plin curs, cuprinzându-ne într-un mod sau altul pe fiecare dintre noi, se oferă de la sine precum un obiect major în textul jurnalului. Rămâne a-l consemna sub unghiul tribulațiilor personale, al confesiunii de martor atât cât ne îngăduie conștiința și vocația care i-ar putea acorda acesteia o față literară. A urmări cu melancolie procesul istoric în desfășurare care e deopotrivă al lumii și al ființei asemenea unui destin conjugat.
Cu ce cadență ați impus să apară, să fie publicat? Suntem, la acest moment, la volumul al optulea, dacă memoria mea e bună…
Nu vă înșelați. Jurnalul la care mă nevoiesc continuă, nădăjduiesc că va continua în paralel cu viața de care, iată, mai am parte.
Există, oare, și un alt Jurnal al dvs. nepublicat și, mai ales, nepublicabil vreodată?
Din păcate, sunt destui ani de atunci, n-am putut găsi două caiete ale acestuia. Timpul nerăbdător le-a consumat.
***
Cristian Pătrășconiu: Mai merită să faci astăzi critică literară (de întâmpinare)?
Dan Gulea: Critică de întâmpinare, întot deauna, dacă înțeleg corect întrebarea dumnea voastră – iar astăzi, în epoca marketizării, în care cartea sau autorul au devenit produse, eventual așezate pe un raft, cu atât mai mult. Personal, am înțeles acest lucru începând cu cele mai recente pledoarii ale lui Nicolae Manolescu pentru cronica literară. Dacă am urmărit, până atunci, diferen țele dintre edițiile succesive ale autorilor, motivat de împrejurări varii, să le spun (non)academice, am făcut-o cu scopul de a vedea ce se pierde și ce rămâne dintr-un text – și o operă, în cele din urmă – în viziunea autorului, care deschidea astfel ușa de la ceea ce se numește propriul său „laborator“, „laboratorul scriitorului“. Iar lucrul cel mai important este să vezi acest proces de creație, poate și iluzoriile sale urme de tip material.
Este un motiv de tip iluminist poate, aplicarea unei grile valorice (pentru a da, într-o epocă a definițiilor și a dicționarelor, un asemenea înțeles criticii literare), dar necesar pentru o anumită bază generală, pentru educarea unui gust general; este ceea ce încerc să fac cu o revistă care adăpostea până mai ieri puseele liricoide de orice vârstă sau divagații dilentante – e vorba de ploieșteana Atitudini, înființată de Ion Stratan.
Pe de altă parte, a face, la modul general, critică literară este modalitatea cea mai potrivită pentru a cunoaște lumea, valorile și expresivitățile lor, prin cele două tipuri de verdict, verdictul frontal, prezent, în text, respectiv alegerea de a nu scrie despre un anumit autor – sau text.
Există, la dumneavoastră, o tensiune între plăcerea lecturii și rigorile analizei critice? Dacă da – cum o gestionați?
Nu vreau să răspund cu citate exacte, ci à la manière de, în sensul că ceea ce numiți „plăcerea lecturii“ este o permanentă iluzie, dar și permanentă motivație, pe care le putem descoperi prin „rigorile analizei critice“; sigur că, astfel, întotdeauna pierde „plăcerea“, pentru că este un element care nu contează, în mod real, în acest serviciu similipublic.
Ce vă stârnește astăzi entuziasmul în calitate de cititor al literaturii române?
Cărțile editate profesionist, în primul rând, în această lume în care oricine are o imprimantă o numește tipografie, cu scopul unor câștiguri cât mai concrete și mai rapide; pe de altă parte, titlurile, cum se spune astăzi, „de nișă“, care exprimă investigații, minorități, conștiințe și dialogul lor cu istoria.
Și ce vă deprimă, ce vă nemulțumește, în aceeași speță?
Relațiile de tip feudal, de departe, și combinația lor cu practici de expunere diverse, monetizate, sau chiar instituționalizate; pentru că nimic nu este mai dăunător decât afirmarea unei false excelențe, decât transformarea ei în exemplu pentru societate și pentru tineri. Antireclama sau alte mijloace „haiducești“ nu pot face nimic în momentul în care un fost sau actual om politic, un fost sau actual funcționar mai mult sau mai puțin înalt, începe să își dorească și altceva decât ocupația aia a lui și, de pildă, scrie versuri sau ce scrie el acolo, începând să își promoveze incultura prin mijloace diverse, utilizându-și funcția.
Chiar și așa – într-un peisaj literar cu multe zone dezolante – ce nu ai voie să faci, sub nicio formă, când ești critic literar?
Compromisurile care compromit.
Ce e foarte rău, ce e problematic, poate chiar patologic, în sistemul critic de receptare de astăzi? Unde vedeți că sunt marile minusuri?
Înregimentarea în partea enclavizată în diferite feluri: adesea, în numele celei mai recente metode critice „din afară“ – de exemplu, de partea metodelor cantitative, modalitate supremă de cunoaștere, de „lectură“; înțeleg că, mai nou, romanele nu se mai citesc, ci se numără. Apoi, ideea că se începe de la zero, dacă se poate cu cea mai recentă generație, ca și cum ierarhiile, viziunile anterioare nu mai sunt funcționale absolut deloc, în spiritul a ceea ce se numește cancel culture.
Dan Gulea, Ploiești, 2026. Ion Luca Caragiale sau Nichita Stănescu?
Caragiale, începând poate de la ediția din 2012 a drafturilor ce ar fi continuat Scrisoarea pierdută și Noaptea furtunoasă, până la prezenta relectură de la Cartea Românească – de fapt, o nouă ediție, ca să fiu mai clar, gândită în patru volume, din care au apărut trei: teatrul (cu drafturile de care aminteam), momentele (inclusiv contribu țiile de text ale scriitorului la desene și caricaturi, peste sută, pe care le publica în revistele sale), nuvelele (unde am urmărit relația cu gadgetul, indexând – în sensul de a arăta cu degetul, firește – câteva probabile secvențe de film cu Caragiale). Traducerile, deși le-am predat redacției de peste un an, au înțepenit deocamdată în fază incipientă.
În ce ordine stau, pentru dumneavoastră, cei patru (mari) –Escu ai criticii și istoriei literare de la noi?
Pentru oricine, ordinea cronologică este cea care te face să înțelegi de ce Lovinescu scrie despre Maiorescu în anii celui de-Al Doilea Război Mondial, de ce Manolescu scrie despre Lovinescu, despre distincțiile dintre polemică și pamflet la 1966, an al pseudoliberalizării vieții culturale după deșertul proletcultist.
Și, pentru un 11 de bază personal, care ar fi alte 7 nume de critici și istorici literari cu care faceți echipă bună, companie bună, societate bună?
Cred că mai degrabă decât să dea cu piciorul, ca în fotbal, criticul are nevoie de mâini, ca în sporturile de 7, cum ar fi handbalul sau poate și rugby-ul. Și poate și de altceva.
Știți, cred că exercițiul critic este un act solipsist, unde fiecare răspunde pentru coloana sa (de ziar, să zicem); echipa nu o alege cineva anume decât în măsura în care face efectiv un proiect, o publicație de pildă, sau poate un colocviu, un festival – altfel, de exemplu, într-un juriu ești alături de unul și de altul, în paginile unei reviste, la fel – și este și firesc să fie așa. Iar dacă ar fi să dau exemple, ar fi criticul care teoretizează, care își verifică propriile concepte (chiar și termeni sau definiții, uneori) în limbajul celorlalți critici (măsura în care ceilalți critici îi preiau așadar termenii), apoi criticul-cărturar (om al bibliotecii, al studiului), monograful, criticul-editor, criticul-profesor, comparatistul, specialistul în stilistică. Sigur că fiecare dintre aceste trăsături se pot uni sau reuni, iar decupajul pe care îl fac este mai degrabă iluzoriu, precum orice clasificare.
Pentru cine mai scrie, de fapt, astăzi, criticul literar? E o lume bună sau o lume crudă pentru această condiție / profesie?
Scrie pentru cine a scris dintotdeauna: publicul, general sau de specialitate. Dar scrie în numele adevărului, de aceea comod nu este, astfel încât mai există o opțiune de întrebare, dacă îmi permiteți să reformulez: „Pentru cine nu [s.m., D.G.] mai scrie, de fapt, astăzi, criticul literar?“ Și, pentru un răspuns la întrebarea pe care tocmai mi-am pus-o: nu scrie pentru veleitari, pentru închipuiți (iar vorba lui Creangă), pentru înalți funcționari (România a avut și vreo doi premieri postdecembriști care scriau versuri, pare-mi-se, fapt în sine notabil, dacă nivelul de înțelegere a lumii pe care îl exprimau acele versuri nu ar fi cel formatat în școala primară sau, cel mult gimna zială) și, în general, pentru oameni care nu au citit suficient.
Cum poate fi întărită instituția spiritului critic, în lumea aceasta de azi (post-adevăr? sau în orice caz, plină de AI, de rețele sociale, de videopower, de tot felul de drăcovenii de bruiaj și prostire în masă…) vreau să spun: cum poate să joace critica literară – cea făcută pe bune, onest, fără „parandărături“ – să joace un rol important în această privință?
Critica literară poate juca un rol important în măsura în care este ea însăși, urmărind valorile estetice; trebuie recunoscut că un critic devine critic după o anumită experiență de lectură, de viață, din care se exclud congenialitățile romanti coide, bricolajul harnic sau extinderea și amalga marea bazelor de date, ceea ce face, în fond, AI-ul. O viziune critică înseamnă mai mult, am impresia, decât o serie de informații, poate chiar felurite și ofertante – în absența unui principiu rămânând o grămadă de cărămizi, iar nu o construcție.
Găsiți că spiritul critic e egal cu „sănătate curată“? Și pentru spațiul public în genere, și pentru Republica Literelor?
Spiritul critic se disjunge de criticism, acesta din urmă fiind, în prezent, omniprezent, oricine putând să evalueze datorită rețelelor sociale (sistemul de like-uri e o asemenea formă primară de evaluare, adesea absolutizat, spre deliciul nostru) – dacă nu cumva este o trăsătură de malformație psihologică, așa cum sunt acei părinți care își ceartă public odraslele că nu au câștigat un joc sau un concurs (sportiv). Adesea criticismul este confundat, și aici dramoleta, cu spiritul critic.
De multe ori formulările „i-a făcut o critică“ sau „prin criticile pe care i le face“, „o critică de-a ta“, respectiv „critica, să zicem, a lui Maio rescu“ sunt înțelese, în marele spațiu public în care idiotul a căpătat drept (?) de a vorbi, după vorba lui Eco, la modul agramat: „critica lui Maiorescu“ ar fi vrut să spună „textul sau ideile lui Maiorescu“, confundând-se opera cu un gen.
În fond, e greu de imaginat o Republică a Literelor fără un spirit critic, un soi de republică socialistă a Literelor? Care să fie viabilă, vreau să zic, pentru că altfel…am mai avut…
Așadar, cum NU ar spune un președinte american bizar: Make Critical Spirit Great Again?
Ar fi ridicol pentru un negociator suprem, precum orice președinte american, dacă ar face o pledoarie pentru spiritul critic, în dorința de a-l face „great again“; spiritul critic nu are nevoie de asemenea impulsiuni extraestetice. Funcția administrativă pe care o numiți mă face să mă gândesc la două cunoscute formulări: prima, a „președintelui Baudelaire“, cum îi spunea Nichita Stănescu fondatorului poeziei moderne, care numai lipsit de spirit critic se poate spune că nu era – vezi acuzațiile și procesele prin care a trecut. A doua, a lui Eminescu, atunci când polemiza cu măruntul D. Petrino în legătură cu poezia lui Alecsandri – redau citatul în transcrierea latinizantă, a anului 1870: „criticulu îl lauda pe d. Alecsandri si-l face regele poetilor, lucru la care aplaudem si noi, pana ce vomu ave şi unu imperatu al poetilor, care adeca sa-l intreaca pe dumnelui, ceea ce, spus fara complimentu – va fi camu greu, deşi sintem de o natura care nu despeara nici’o data“. Și chiar un „feudalism“ de felul celui imaginat de Eminescu pentru regatul literelor nu poate fi conceput fără spirit critic.
Ideea este că literatura fără spirit critic nu este o literatură adevărată: nu se poate imagina autenticitate într-o poezie acritică, într-un roman, de exemplu, fără observații critice. Când au existat astfel de situații, imediat textele au căzut în lada infinită a istoriei literare.
