Dan Gulea în dialog cu Cristian Pătrășconiu

Cristian Pătrășconiu: Mai merită să faci astăzi critică literară (de întâmpinare)?

Dan Gulea: Critică de întâmpinare, întotdeauna, dacă înțeleg corect întrebarea dumnea­voastră – iar astăzi, în epoca marketizării, în care cartea sau autorul au devenit produse, eventual așezate pe un raft, cu atât mai mult. Personal, am înțeles acest lucru începând cu cele mai recente pledoarii ale lui Nicolae Manolescu pentru cronica literară. Dacă am urmărit, până atunci, diferen ­țele dintre edițiile succesive ale autorilor, motivat de împrejurări varii, să le spun (non)academice, am făcut-o cu scopul de a vedea ce se pierde și ce rămâne dintr-un text – și o operă, în cele din urmă – în viziunea autorului, care deschidea astfel ușa de la ceea ce se numește propriul său „laborator“, „laboratorul scriitorului“. Iar lucrul cel mai important este să vezi acest proces de creație, poate și iluzoriile sale urme de tip material.

Este un motiv de tip iluminist poate, aplicarea unei grile valorice (pentru a da, într-o epocă a definițiilor și a dicționarelor, un asemenea înțeles criticii literare), dar necesar pentru o anumită bază generală, pentru educarea unui gust general; este ceea ce încerc să fac cu o revistă care adăpostea până mai ieri puseele liricoide de orice vârstă sau divagații dilentante – e vorba de ploieșteana Atitudini, înființată de Ion Stratan.

Pe de altă parte, a face, la modul general, critică literară este modalitatea cea mai potrivită pentru a cunoaște lumea, valorile și expresivitățile lor, prin cele două tipuri de verdict, verdictul frontal, prezent, în text, respectiv alegerea de a nu scrie despre un anumit autor – sau text.

Există, la dumneavoastră, o tensiune între plăcerea lecturii și rigorile analizei critice? Dacă da – cum o gestionați?

Nu vreau să răspund cu citate exacte, ci à la manière de, în sensul că ceea ce numiți „plăcerea lecturii“ este o permanentă iluzie, dar și permanentă motivație, pe care le putem descoperi prin „rigorile analizei critice“; sigur că, astfel, întotdeauna pierde „plăcerea“, pentru că este un element care nu contează, în mod real, în acest serviciu similipublic.

Ce vă stârnește astăzi entuziasmul în calitate de cititor al literaturii române?

Cărțile editate profesionist, în primul rând, în această lume în care oricine are o imprimantă o numește tipografie, cu scopul unor câștiguri cât mai concrete și mai rapide; pe de altă parte, titlurile, cum se spune astăzi, „de nișă“, care exprimă investigații, minorități, conștiințe și dialogul lor cu istoria.

Și ce vă deprimă, ce vă nemulțumește, în aceeași speță?

Relațiile de tip feudal, de departe, și combinația lor cu practici de expunere diverse, monetizate, sau chiar instituționalizate; pentru că nimic nu este mai dăunător decât afirmarea unei false excelențe, decât transformarea ei în exemplu pentru societate și pentru tineri. Antireclama sau alte mijloace „haiducești“ nu pot face nimic în momentul în care un fost sau actual om politic, un fost sau actual funcționar mai mult sau mai puțin înalt, începe să își dorească și altceva decât ocupația aia a lui și, de pildă, scrie versuri sau ce scrie el acolo, începând să își promoveze incultura prin mijloace diverse, utilizându-și funcția.

Chiar și așa – într-un peisaj literar cu multe zone dezolante – ce nu ai voie să faci, sub nicio formă, când ești critic literar?

Compromisurile care compromit.

Ce e foarte rău, ce e problematic, poate chiar patologic, în sistemul critic de receptare de astăzi? Unde vedeți că sunt marile minusuri?

Înregimentarea în partea enclavizată în diferite feluri: adesea, în numele celei mai recente metode critice „din afară“ – de exemplu, de partea metodelor cantitative, modalitate supremă de cunoaștere, de „lectură“; înțeleg că, mai nou, romanele nu se mai citesc, ci se numără. Apoi, ideea că se începe de la zero, dacă se poate cu cea mai recentă generație, ca și cum ierarhiile, viziunile anterioare nu mai sunt funcționale absolut deloc, în spiritul a ceea ce se numește cancel culture.

Dan Gulea, Ploiești, 2026. Ion Luca Caragiale sau Nichita Stănescu?

Caragiale, începând poate de la ediția din 2012 a drafturilor ce ar fi continuat Scrisoarea pierdută și Noaptea furtunoasă, până la prezenta relectură de la Cartea Românească – de fapt, o nouă ediție, ca să fiu mai clar, gândită în patru volume, din care au apărut trei: teatrul (cu drafturile de care aminteam), momentele (inclusiv contribu ­țiile de text ale scriitorului la desene și caricaturi, peste sută, pe care le publica în revistele sale), nuvelele (unde am urmărit relația cu gadgetul, indexând – în sensul de a arăta cu degetul, firește – câteva probabile secvențe de film cu Caragiale). Traducerile, deși le-am predat redacției de peste un an, au înțepenit deocamdată în fază incipientă.

În ce ordine stau, pentru dumneavoastră, cei patru (mari) –Escu ai criticii și istoriei literare de la noi?

Pentru oricine, ordinea cronologică este cea care te face să înțelegi de ce Lovinescu scrie despre Maiorescu în anii celui de-Al Doilea Război Mondial, de ce Manolescu scrie despre Lovinescu, despre distincțiile dintre polemică și pamflet la 1966, an al pseudoliberalizării vieții culturale după deșertul proletcultist.

Și, pentru un 11 de bază personal, care ar fi alte 7 nume de critici și istorici literari cu care faceți echipă bună, companie bună, societate bună?

Cred că mai degrabă decât să dea cu piciorul, ca în fotbal, criticul are nevoie de mâini, ca în sporturile de 7, cum ar fi handbalul sau poate și rugby-ul. Și poate și de altceva.

Știți, cred că exercițiul critic este un act solipsist, unde fiecare răspunde pentru coloana sa (de ziar, să zicem); echipa nu o alege cineva anume decât în măsura în care face efectiv un proiect, o publicație de pildă, sau poate un colocviu, un festival – altfel, de exemplu, într-un juriu ești alături de unul și de altul, în paginile unei reviste, la fel – și este și firesc să fie așa. Iar dacă ar fi să dau exemple, ar fi criticul care teoretizează, care își verifică propriile concepte (chiar și termeni sau definiții, uneori) în limbajul celorlalți critici (măsura în care ceilalți critici îi preiau așadar termenii), apoi criticul-cărturar (om al bibliotecii, al studiului), monograful, criticul-editor, criticul-profesor, comparatistul, specialistul în stilistică. Sigur că fiecare dintre aceste trăsături se pot uni sau reuni, iar decupajul pe care îl fac este mai degrabă iluzoriu, precum orice clasificare.

Pentru cine mai scrie, de fapt, astăzi, criticul literar? E o lume bună sau o lume crudă pentru această condiție / profesie?

Scrie pentru cine a scris dintotdeauna: publicul, general sau de specialitate. Dar scrie în numele adevărului, de aceea comod nu este, astfel încât mai există o opțiune de întrebare, dacă îmi permiteți să reformulez: „Pentru cine nu [s.m., D.G.] mai scrie, de fapt, astăzi, criticul literar?“ Și, pentru un răspuns la întrebarea pe care tocmai mi-am pus-o: nu scrie pentru veleitari, pentru închipuiți (iar vorba lui Creangă), pentru înalți funcționari (România a avut și vreo doi premieri postdecembriști care scriau versuri, pare-mi-se, fapt în sine notabil, dacă nivelul de înțelegere a lumii pe care îl exprimau acele versuri nu ar fi cel formatat în școala primară sau, cel mult gimna ­zială) și, în general, pentru oameni care nu au citit suficient.

Cum poate fi întărită instituția spiritului critic, în lumea aceasta de azi (post-adevăr? sau în orice caz, plină de AI, de rețele sociale, de videopower, de tot felul de drăcovenii de bruiaj și prostire în masă…) vreau să spun: cum poate să joace critica literară – cea făcută pe bune, onest, fără „parandărături“ – să joace un rol important în această privință?

Critica literară poate juca un rol important în măsura în care este ea însăși, urmărind valorile estetice; trebuie recunoscut că un critic devine critic după o anumită experiență de lectură, de viață, din care se exclud congenialitățile romanti ­coide, bricolajul harnic sau extinderea și amalga ­marea bazelor de date, ceea ce face, în fond, AI-ul. O viziune critică înseamnă mai mult, am impresia, decât o serie de informații, poate chiar felurite și ofertante – în absența unui principiu rămânând o grămadă de cărămizi, iar nu o construcție.

Găsiți că spiritul critic e egal cu „sănătate curată“? Și pentru spațiul public în genere, și pentru Republica Literelor?

Spiritul critic se disjunge de criticism, acesta din urmă fiind, în prezent, omniprezent, oricine putând să evalueze datorită rețelelor sociale (sistemul de like-uri e o asemenea formă primară de evaluare, adesea absolutizat, spre deliciul nostru) – dacă nu cumva este o trăsătură de malformație psihologică, așa cum sunt acei părinți care își ceartă public odraslele că nu au câștigat un joc sau un concurs (sportiv). Adesea criticismul este confundat, și aici dramoleta, cu spiritul critic.

De multe ori formulările „i-a făcut o critică“ sau „prin criticile pe care i le face“, „o critică de-a ta“, respectiv „critica, să zicem, a lui Maio rescu“ sunt înțelese, în marele spațiu public în care idiotul a căpătat drept (?) de a vorbi, după vorba lui Eco, la modul agramat: „critica lui Maiorescu“ ar fi vrut să spună „textul sau ideile lui Maiorescu“, confundând-se opera cu un gen.

În fond, e greu de imaginat o Republică a Literelor fără un spirit critic, un soi de republică socialistă a Literelor? Care să fie viabilă, vreau să zic, pentru că altfel…am mai avut…

Așadar, cum NU ar spune un președinte american bizar: Make Critical Spirit Great Again?

Ar fi ridicol pentru un negociator suprem, precum orice președinte american, dacă ar face o pledoarie pentru spiritul critic, în dorința de a-l face „great again“; spiritul critic nu are nevoie de asemenea impulsiuni extraestetice. Funcția administrativă pe care o numiți mă face să mă gândesc la două cunoscute formulări: prima, a „președintelui Baudelaire“, cum îi spunea Nichita Stănescu fondatorului poeziei moderne, care numai lipsit de spirit critic se poate spune că nu era – vezi acuzațiile și procesele prin care a trecut. A doua, a lui Eminescu, atunci când polemiza cu măruntul D. Petrino în legătură cu poezia lui Alecsandri – redau citatul în transcrierea latinizantă, a anului 1870: „criticulu îl lauda pe d. Alecsandri si-l face regele poetilor, lucru la care aplaudem si noi, pana ce vomu ave şi unu imperatu al poetilor, care adeca sa-l intreaca pe dumnelui, ceea ce, spus fara complimentu – va fi camu greu, deşi sintem de o natura care nu despeara nici’o data“. Și chiar un „feudalism“ de felul celui imaginat de Eminescu pentru regatul literelor nu poate fi conceput fără spirit critic.

Ideea este că literatura fără spirit critic nu este o literatură adevărată: nu se poate imagina autenticitate într-o poezie acritică, într-un roman, de exemplu, fără observații critice. Când au existat astfel de situații, imediat textele au căzut în lada infinită a istoriei literare.