Taxiul îi lăsă în fața unui gard viu de măceș și ienupăr, înalt de vreo doi metri și dublat cu o plasă de sârmă romboidală, legată din loc în loc de țevi de metal. Probabil că erau capre în zonă și, cu riscul de a se răni în spini, ar fi trecut prin unele goluri dacă nu ar fi fost asigurat cu plasă. Gardul era lung, suia până hăt departe în deal. Să vedem dacă ne-or deschide, murmură Liu, mai mult pentru sine, cercetând cu atenție locul. Dar Sepp vârâse deja o mână prin scobitura porții de lemn și trase de zăvorul din interior. Nu intrăm, nu intrăm până nu vine cineva! Dacă sunt câini? Dacă ar fi, ar lătra deja, o liniști el. Împinse poarta și o îndemnă să intre. Dar Liu avea altceva de făcut: își scosese telefonul din borseta de la brâu și fotografia placa ovală din alamă de deasupra porții pe care era gravat numele fermei – Gemlik Zeytin Çiftliği (1), subliniat cu o rămurică de măslin; dedesubt, anul 1940. Dincolo de poarta de scânduri întărită pe spate cu două bare din fier forjat încrucișate în X, îi întâmpină ploconindu-li-se la picioare umbra unui măslin bătrân și un aer sărat, adus de vânt dinspre Marmara, răzbi împrejur mirosul de cimbru sălbatic și de ierburi uscate. De undeva, din vale, se auzi un behăit răgușit care, împreună cu scârțâitul pietrișului de sub sandale, trezi liniștea moleșită de soarele arzător. În dreapta se întindea până în zare livada de măslini. Pomii urcau dealul aliniați ca niște veterani cu coapse cioturoase, purtând cu orgoliu pe umerii înfrunziți epoleți brăzdați de trese argintii; în față, la capătul aleii, moțăia o clădire albă cu acoperiș de țiglă sângerie, asemenea unui comandament suspendat pe timp de pace, în care ordinele au amuțit. Nu înaintară nici cincizeci de metri când, ivindu-se dintre utilajele parcate pe o platformă betonată, un mecanic îmbrăcat într-o salopetă slinoasă veni spre ei vizibil plictisit: Nu e zi de vizită, le spuse făcându-le semn cu brațele încrucișate că e închis. Observase de bună seamă că erau străini, deși lăsa impresia că e adormit. Sâmbătă e program de plimbări prin livadă, azi, nu, ridică vocea spre a fi mai bine înțeles. Ingliș, adăugă, bătându-se demonstrativ peste o ureche cu arătătorul. N-am venit pentru plimbare. Îl căutăm pe domnul Burak Ali Demir. Este? îl surprinse Liu, vorbindu-i în turcă. Omul se uită lung la ei: nu erau nici oameni de afaceri, nici negustori, nici inspectori agricoli, păreau și nu păreau simpli turiști. „Doar nu s-o fi scos la vânzare livada și nu știu eu, gândi.“ Totuși, făcu din cap că da și îi conduse spre clădirea albă ce avea deasupra intrării principale o placă albă pe care scria cu litere negre YöNETIM VE İDARE (2). Ridică într-o parte perdeaua cu bile de pe ușa larg deschisă a biroului la care îi aduse, îi invită să intre și se retrase tiptil făcându-se nevăzut. Merhaba !Bizi affedi…! (3), începu Liu în turcește. Momentul era destul de penibil. Ridicând ochii, domnul Burak Ali Demir rămase cu briceagul în mână deasupra farfuriei pe care se lăfăiau o apetisantă felie de karpuz (4) și o bucată de brânză. Lăsă briceagul jos pe farfurie care, zăngănind, alungă o muscă obraznică. Își scutură cu grijă degetele de zeama rubinie – prelinsă pe ele și nu numai – , se duse la chiuvetă, se spălă, aruncă o privire în oglinda rotundă de deasupra, se șterse pe-ndelete cu un prosop de bumbac bleu, apoi reveni. Dădu mâna cu Sepp, crezând că e soțul. Din păcate, la noi e sezon mort până în octombrie când începem să recoltăm măslinele. Dar cu plimbarea, vă facem hatârul, dacă tot v-ați ostenit să ajungeți la noi, le spuse încântat. Eu sunt Burak, tehnicianul, adjunctul domnului inginer – Șahin Bey – care este în concediu. Scoase din sertarul din mijloc al mesei un bilețel pe care trase o iscălitură cu pixul și i-l întinse lui Sepp. Mergeți, că vă ajung din urmă. Mulțumim, dar nu pentru plimbare am venit, intră Liu abrupt în subiect. Nu? Dar pentru ce? se sculă Burak în picioare, curios, rămânând însă în continuare în spatele mesei. Pentru Elif. Pentru Eliiif?! Dar ce, vă cunoașteți? întrebă măgulit. Într-un fel, răspunse Liu încruntată, scoțându-și în același timp din borsetă legitimația de detectiv și întorcând-o spre el. Sepp făcu același lucru. Ce-s astea? Cartonaș galben, cartonaș roșu? glumi Burak, presupunând că sunt ziariști. Oricum, ne bucurăm să vă avem oaspeți, îi asigură picurându-le și un strop de miere în urechi: trebuia să-i îmbuneze să scrie de bine, pe unde or fi scriind, despre fermă. Dar ce legătură aveau cu Elif? Sunt legitimații de detectivi particulari. Pe mine mă cheamă Ai Liu, pe colegul meu, Josef Egger. Uitați, despre ce este vorba… Și, în timp ce Burak se așeză la loc pe scaun, uluit, detectivii începură să stoarcă de la el informații. Îl mitraliară cu întrebări când unul, când celălalt. Liu purta o cameră video minusculă integrată într-un nasture de la bluză, Sepp avea un reportofon ascuns într-un pix pe care îl puse, ca din întâmplare, împreună cu un carnețel cu spirală, pe masă. Colega îi traducea totul lui Sepp în și din turcă. Îl luară la început tare: unde era Elif, unde o ascundea, cine a răpit-o de la Graz, cum a ajuns la Gemlik, cu cine? Îi aduceau la cunoștință că răpirea unei persoane se pedepsea în Austria cu închisoarea – de la 10 la 20 de ani. Pe lângă aceștia, va mai primi cu certitudine încă 5 ani pentru agresiune sexuală asupra unei minore. Dar, dacă era înțelegător și o lăsa de bună voie pe Elif să se întoarcă în Austria, avea șansa să iasă din pușcărie cu 5 ani mai devreme. Evitară să precizeze la cine să se întoarcă Elif. Odată terminat tirul, incriminatul le răspunse cu mâna pe inimă, calm și cu zâmbetul pe buze, că nu înțelegea de ce țineau morțiș să-l scoată vinovat, că el n-avea absolut niciun amestec în această afacere, nu fusese în viața lui în Austria și nu furase pe nimeni, cu atât mai puțin pe Elif. Să fie atenți dumnealor pe cine acuză, că el, Burak, era un om cinstit, iar Elif era soția lui, ea s-a întors din Austria, unde fusese transportată ca rănită în urma ultimelor inundații și acum era în sfârșit acasă – slăvit fie Allah! –, după ce suportase o operație grea la o mână și un tratament medical îndelungat. De unde până unde era Elif soția lui? Poate visa? l-a luat de sus Liu. După care tăbărî pe el și Sepp, spunând că Elif n-avea cum să-i fie soție decât, eventual, pe plan local, potrivit unei vechi tradiții, care tradiție nici măcar în Turcia nu era unanim acceptată, altminteri, oficial, nu putea să-i fie soție, fiind minoră, iar în fața instanțelor de judecată din Austria, unde urma să aibă loc procesul, doar căsătoria civilă era legală. Ce proces?! Burak zâmbea privindu-i mereu îngăduitor, părea că avea tot timpul din lume și nervi de oțel, nu-și ieșea cu una, cu două din pepeni. Se frecă liniștit la ochi, le povesti câte în lună și în stele și, nu în ultimul rând, că Elif era soția lui cu acte în regulă, împlinise acum trei zile 18 ani, deci era majoră, ocazie cu care s-au și decis să se căsătorească legal, așadar, au făcut căsătoria civilă la primărie, pe urmă a venit imamul acasă la mire, așa cum se obișnuia, venise în noul apartament pe care el, mirele, i-l cumpărase de fapt miresei, ca dar de nuntă, un apartament frumos pe Inciraltı Sokak No 17, într-o mahalle centrală, cu oameni respectabili și imamul a săvârșit nikah-ul, căsătoria religioasă – slăvit fie Allah! –, de față cu martorii și cu familia, așa cum se face.
La una ca asta, detectivii se așteptaseră cel mai puțin. Veniseră cu gură mare, dar veniseră ca fraierii, că pe Elif n-aveau cum s-o mai ducă înapoi la Graz – au ajuns prea târziu. Misiune eșuată! Simțind că se sufocă, Liu îi ceru să iasă împreună la o plimbare prin livadă, propunere la care Burak răspunse bucuros: îi plăcea să se plimbe cu musafirii, livada era frumoasă în orice anotimp. În ciuda alurii de malac, era un bărbat plăcut, avea o fire deschisă și caldă, drept care trezea simpatie spontan. Intraseră deja pe o alee și Liu admira potopul de măsline verzi ce împovăra ramurile pomilor, când Sepp îl întrebă tam-nisam pe Burak dacă vorbise vreodată, ca de la om la om, cu salvatorul lui Elif, cu domnul Grozescu, și dacă, după părerea lui, era de acceptat ca o fată minoră să stea luni de zile sub același acoperiș cu un bărbat, tânăr, chipeș și necăsătorit. Pe el nu-l deranjase? Nu, nu vorbise cu așa-zisul salvator, nu avusese niciodată ocazia. Și firește că nu era deloc de acceptat ca o tânără ca Elif să stea, fie și numai o secundă sub același acoperiș cu un bărbat străin – chipeș-nechipeș–, care să nu-i fie soț, adică, și probabil că domnul acela va fi pedepsit așa cum merită un hoț, pentru că a furat-o. Cum va fi pedepsit domnul Grozescu, dacă se demarase un proces și de către cine? detectivii nu mai stătură să-i scormonească vorbele. Liu îi puse totuși lui Burak o întrebare cheie – credea că o ținuse la el domnul Grozescu, împotriva voinței ei pe Elif? Adică, ostatecă? Ce putea, sărmana, să facă, printre străini, total lipsită de apărare? ridică Burak din umeri compătimitor. Dar el, Burak, de ce n-a căutat-o? De ce n-a căutat-o nimeni din familia ei? Tatăl, fratele, cumnatul… Nu s-au dus după inundații la poliție să anunțe că a dispărut? N-au fost îngrijorați? Când a luat-o în custodie, autoritățile turce i-au cerut în scris domnului Grozescu toate datele, copie după pașaport, diverse acte și declarații etc. Burak se pregătea să-i răspundă lui Sepp – din nou cu mâna pe inimă –, când un tractoraș duduind ușurel veni spre ei din direcția opusă, trăgând după el o remorcă verde, pătrată, încărcată cu frunze și cu iarbă. Se făcea curățenie între rânduri, le explicase el celor doi, lăsând răspunsul suspendat, era foarte important ca la picioarele pomilor să fie pământul curat să nu-și facă prin frunze culcuș gândacii și moliile care distrug scoarța de pe tulpini. Burak trecuse de-acum la alți dăunători și îi descria cu lux de amănunte: de la ciuperci, la molii, păianjeni, păduchi și acarieni, de la viermi la musca măslinului care pătrundea în interiorul fructelor, nemaivorbind de boli grave pe care unii dintre ei le puteau provoca, precum bunăoară lepra. Hotărât lucru, Burak era un horticultor instruit și pasionat, dar detectivii cu totul altceva vruseseră să afle de la el. Așa încât, când văzură că Burak era gata să treacă și la tratamentele fitosanitare, la insecticidele, fungicidele, acaricidele, bactericidele și capcanele cu feromoni care vindecau măslinii de unele boli, își cerură scuze că erau nevoiți să plece, pentru că trebuiau să meargă la altă întâlnire și, dacă nu era cu supărare, ar reveni mâine dimineață. Burak nu avea nimic împotrivă, ba chiar le promitea că le va povesti ceva și mai interesant: cum se prepară uleiul de măsline prin metode moderne, cu presa electrică sau prin centrifugare, vorbea desigur de uleiul extravirgin care nu se păstrează oricum, ci întotdeauna la întuneric și la temperatură constantă, până la cel mult 18 grade Celsius, le va arăta și camera lor de stocare a uleiului, în care aveau cisterne noi de inox și câte și mai câte. La poartă, le strânse amândurora mâna călduros și, înainte de a se despărți, le mai spuse că îi va aștepta mâine cu un karpuz turcesc cu miezul zemos și dulce, gustos cum nu mai mâncaseră ei niciodată și pe care îl va pune din seara asta la rece.
Detectivii prinseră pe drum un taxi liber și cinară la locanta pe care o dibuiseră cu o seară înainte. Erau rupți de oboseală, erau ca bătuți.
Burak ăsta ne-a împuiat capul cu toate prostiile lui, fără să ne spună practic nimic. Mare diversionist! spuse Liu dezamăgită.
Mare diplomat! Admirabil! Are în sânge diplomația orientală, îl lăudă Sepp în șoaptă.
__________________________________________
1 Ferma de Măsline din Gemlik.
2 DIRECȚIUNEA ȘI ADMINISTRAȚIA, tr.
3 Bună ziua! Iertați-ne…, tr.
4 Pepene roșu, tr.
(Fragment din romanul Îngerii de bronz, în curs de apariție la Editura Polirom.)