Cea mai recentă lucrare publicată în limba română de Peter Sloterdijk este intitulată Trebuie să îți schimbi viața (Editura Trei, 2025, colecția „FilosoFii Academos, traducere din limba germană de Paul Gabriel Sandu). „O capodoperă care abordează istoria filosofiei, religiei și gândirii, atât occidentale, cât și orientale, într-un mod care te face să reflectezi profund asupra evoluției ființei umane în ultimele câteva mii de ani.“, notează cronicarul de la Los Angeles Review of Books despre această carte. Universul tematic din Trebuie să îți schimbi viața se regăsește din abundență și în interviul de mai jos acordat în exclusivitate pentru România literară; dialogul care constituie materia acestui interviu a avut loc cu ocazia invitației speciale adresată lui Peter Sloterdijk de a conferenția, la Universitatea de Vest din Timișoara, în anul în care acest oraș a fost Capitală Europeană a Culturii.
Cristian Pătrășconiu: Filosofia e serioasă, poate prea serioasă, prea analitică pentru lumea noastră de astăzi?
Peter Sloterdijk: În legătură cu o filosofie serioasă, care să poată fi luată în serios în zilele noastre, există o școală de gândire legată de ambiția de a renunța la orice angajament ideologic. Este vorba de a relua proiectul inițiat de unii filosofi din secolul al XVII-lea, Bacon și Descartes, de a ne desprinde de idolii propriei culturi, de a transcende orice este influențat de prejudecăți și de idolii colectivităților. Vă amintiți de faimoasa teorie a idolilor (idola) din scrierile lui Bacon? Da. După părerea mea, secolul XX a fost o epocă dominată de revenire a angajamentelor ideologice în filosofie. Tocmai pomeneați de această revenire a abordării analitice care s-a petrecut la Viena după 1900 și care, în urma emigrării masive în Statele Unite, a supraviețuit acolo ca filosofie dominantă, așa-numită gândire „non-continentală“. Această școală duce mai departe angajamentul non-ideologic al filosofiei reale. Dar această abordare a devenit o ideologie în sine, deoarece s-a transformat într-un joc academic și abandonează…
Nu mai e filosofie pentru viață, ci doar pentru promovarea academică.
Da. Este logică de amorul logicii.
În regulă, haideți să abordăm această temă generoasă nu direct, nu în linie dreaptă, ci precum Ulise care a luat drumul ocolit spre casă. În primul rând, sunteți pesimist cu privire la ce mai poate realiza filosofia astăzi? Pe de altă parte, ce motive de optimism putem găsi în ceea ce privește condiția actuală a filosofiei și rolul filosofului?
În primul rând, aș ezita să discut în termeni de pesimism și optimism, deoarece asta ne obligă să abordăm o perspectivă extremistă. Or, de obicei, viața este superficială. Viața e superficială și călâie. Mda, pe la 36, 37 grade. Nici fierbinte, nici rece. Acesta e unul dintre motivele pentru care atitudinea călâie a fost mereu respinsă sau neînțeleasă. Mai țineți minte pasajul acela de referință din Apocalipsa lui Ioan, în care Iisus sau îngerul Apocalipsei le-a spus locuitorilor unui oraș răsăritean: dacă ai fi fost rece sau fierbinte, te-ai fi putut mântui, dar, fiindcă ești căldicel – nici fierbinte, nici rece –, am să te vărs din gura mea? Adevăratul context este că orașul respectiv era situat în apropierea unui izvor cu apă termală, ceea ce-i ajuta pe locuitori să cultive o adevărată industrie turistică. Astfel că era un oraș prosper, unde creștinii duceau o viață de huzur. Iar îngerul Apocalipsei le spune că, atâta vreme cât ești într-o poziție comodă, nu vei putea niciodată să găsești adevărul. Deci, cam asta ar fi cu poziționarea între optimism și pesimism. Trebuie să ne amintim că filosofia a apărut în Grecia când cultura polisului s-a năruit. Aceasta nu e o coincidență, ci o consolare. Când cetățenii polisului nu mai sunt dispuși să-și dea viața sau să-și pună întreaga existență în slujba propășirii cetății, ce altceva pot face? Iar filosofia le oferă, cum ar veni, un mod de viață alternativ. Non-monastic, dar totodată non-politic, este un angajament non-politic față de ceea ce Platon numește Adevăr, Aletheia. Poți să-ți sacrifici viața pentru Aletheia, dar n-o mai faci pentru cetate. Și aceasta este…
Consolarea filosofiei. Relativ de curând, am avut o discuție cu Michael Ignatieff chiar pe această temă.
Ce coincidență! În caietele mele i-am dedicat un capitol destul de amplu lui Michael Ignatieff, pe care l-am cunoscut acum vreo 25 de ani în Ciudad de Mexico. Și m-a impresionat oarecum prezența lui și limbajul lui imperial, acea engleză britanică imperială. I-am urmărit cariera după această întâlnire timp de câțiva ani, inclusiv momentul când a candidat pentru postul de prim-ministru al Canadei, ceea ce a fost cu siguranță o întreprindere neinspirată. O probă a filosofului. Dar a scris o autobiografie reușită, Fire and Ashes.
Ca să revenim la tema noastră, ce anume bruiază sau chiar acoperă complet în zilele noastre reflecția filosofică, precum și vocea filosofului în sfera publică? Care ar fi inamicul filosofiei și al filosofilor?
Inamicul ar fi, pe de o parte, toate tipurile de angajamente ideologice și, pe cealaltă parte, prostia în toate formele de expresie. Nietzsche a definit filosofia drept voința bine-intenționată de a distruge prostia, de a spulbera prostia. Aceștia sunt inamicii a priori ai angajamentelor filosofice. Dar fronturile s-au schimbat. În vechime, linia de demarcație dintre angajamentul filosofic și implicarea ideologică era trasată în raport cu religia. Și, după părerea mea, această opoziție – n-aș spune că a dispărut complet, dar și-a schimbat caracterul. Aceasta se datorează, pur și simplu, faptului că religia și-a pierdut forța, ca instituție, în partea noastră de lume; ea nu mai este un inamic vital. Religia a fost redusă la reminiscențele unei orientări ideologice care nu mai pune stăpânire pe întreaga existență a indivizilor. Avem religii excesive și religii totale, dar nu le mai găsim pe teritoriul Europei. Atitudinea religioasă totalitară a apus aproape cu desăvârșire. Chiar și în rândul catolicilor vei găsi multe persoane cu vederi liberale.
Vă referiți la religie în sensul politic sau la religie pur și simplu?
La religie pur și simplu, dar într-o interpretare totalitară. Așadar, dacă religia revendica individul în ansamblu, în zilele noastre creștinismul a devenit un fel de mood, ceva care suplimentează orientarea etică de zi cu zi și nu mai pune stăpânire pe individ în ansamblu. Deși mai există angajamente monoteiste – grupuri minuscule în iudaism, grupuri mai importante în islam și în cadrul mișcării evanghelice din Statele Unite –, acestea au o influență mult mai slabă în Europa. Față de ceea ce-a mai rămas din credința religioasă, filosofia se comportă mult mai temperat. Religia nu mai este inamicul redutabil cu care se războia Voltaire, de pildă, când numea Biserica l’infâme. Écrasez l’infâme era o formulă pe care o include în semnătură.
Mai este valabil conceptul regelui-filosof? Sau e o idee care ține de epoci apuse?
Categoric nu ține de epoci apuse, deoarece conceptul regelui-filosof este o metaforă pentru o cârmuire care să fie ghidată de înțelegere, nu de ambiție sau patimi. Dacă o reformulezi astfel, ideea poate fi transformată într-o pledoarie pentru o cârmuire luminată, bazată pe cunoaștere. Și, din această perspectivă, nu e nimic depășit în conceptul regelui-filosof, chiar dacă monarhia e o idee depășită.
În acest sens e o idee pentru viitor, în fond. Pe de altă parte, faptul că lumea în care trăim este din ce în ce mai complexă și haotică poate fi o oportunitate pentru filosofi? Sau reprezintă un risc în plus pentru filosofie și filosofi?
Ne evocă exact contextul în care a fost inventată filosofia în Occident. Deoarece tocmai haosul politic este cel care duce la secesiunea filosofiei. Folosesc termenul de secesiune așa cum a fost revendicat el în contextul cultural din Viena finiseculară, când un grup de pictori s-au desprins de Academie și și-au creat propria școală; cred că știți celebra clădire Secession. Și cred că situația filosofiei poate fi comparată cu Secesiunea vieneză, deoarece filosofia părăsește cetatea. Deși Platon a scris două opere de referință de filosofie politică, Nomoi (Legile) și Politeia (Republica), acestea n-au avut niciun efect, practic. Stoicii, epicurienii și alte școli filosofice s-au afirmat și au redefinit cursul filosofiei, ca fiind o activitate profund apolitică. Era o formă de emigrare în lumea intelectuală.
Din acest motiv invocă tânărul Marx, în teza sa de doctorat, celebra imagine a lămpii de pe noptieră – asta însemna că filosofia a devenit o activitate restrânsă la sfera privată. Răspândește lumină cât să-ți lumineze patul înainte să adormi, dar nu mai luminează lumea întreagă sau o face doar la modul contemplativ, cât să te asigure că totul e în ordine. Dar tu, ca individ, meriți ordinea supremă. Și, dacă ai fi în stare să preiei controlul asupra propriei vieți, dacă ți-ai putea pune viața în ordine, ți-ai găsi locul în ordinea cosmică. Dar dezordinea e întotdeauna în propria persoană. Și acesta e genul de mesaj pe care îl găsim și în creștinism. Deoarece, fie că trăiești sub semnul greșelii sau al păcatului, rezultatul e același, practic. Întotdeauna tu ești cel care poartă vina.
Așadar, ora et labora, pe undeva.
Da. Trebuie să muncești, să înduri, să accepți ce îți este dat și să faci ceea ce poți. Dar trebuie să convenim că, din secolul al XVIII-lea încoace, scindarea dintre filosofie și politică nu mai poate fi menținută. Iar revenirea întrebării cosmice în sfera a-cosmică a filosofiei devine inevitabilă. Și, din acest motiv, mai ales generația de după Hegel a încercat să reintroducă realitatea în reflecție, iar termenul clasic de filosofie și-a schimbat sensul, deoarece filosofii au devenit gânditori angajați, ceea ce este incompatibil cu atitudinea clasică a înțeleptului care optează să se desprindă de lume.
Filosoful nu e chiar un călugăr, ci e cineva care încearcă să fie deja mort. Acum, în viață fiind, pe cât de mort se poate, după cum spunea Socrate. Deoarece adevărul le este accesibil doar morților. Aceasta este marea noastră problemă. În zilele noastre vrem adevărul pentru cei vii și nu suntem siguri că această dorință poate fi îndeplinită. Deoarece, când ești viu, patimile care decurg din perspectiva ta locală vor invada pe dată spațiul filosofic. Nietzsche a transpus această problemă în termenii necesității abordării unei anumite perspective. Ceea ce duce la perspectivism.
O întrebare ușor provocatoare. Pentru ce tip de filosofie e un moment propice acum? Pentru stoicism, pentru idealism sau pentru o altă abordare, poate? Sau depinde de cât adevăr putem îndura?
Da, aceasta este întrebarea esențială. Dacă vă uitați la piețele de idei, veți descoperi că trăim într-un bazar. Dar, în acest bazar, negustorii neostoici sunt foarte activi și atrag mușterii.
Cum explicați această revenire a stoicismului?
Se potrivește cu nevoile persoanelor care tânjesc să-și găsească direcția, dar sunt convinse că nu pot renunța la propria perspectivă. Iar stoicismul este filosofia cea mai potrivită pentru cei care știu că nu pot face mare lucru, deoarece această filosofie a fost dezvoltată într-o perioadă în care împăratul era singura autoritate cu putere de decizie din lume. Restul lumii se împărțea în funcționari ai statului, membri ai castei preoțești și militare și persoane particulare care citeau texte filosofice la lumina lămpii de pe noptieră. Iar stoicismul era filosofia ideală pentru indivizii care știau că, dacă se implicau în viața publică, riscau să fie uciși de împărat, mai devreme sau mai târziu. Cum a pățit Seneca. Dar există, de asemenea, și multe forme noi de filosofie religioasă pe piață.
Dar atât perspectiva stoică, cât și cea religioasă, teologică, sunt semnele subtile ale unei crize. Și sunt un fel de remediu în caz de criză.
Da, deoarece aceste filosofii ajută individul să se împace cu propriul rol în lume.
Dar întrebarea este dacă în prezent poate exista o legătură între reflecția religioasă și angajamentul politic. Și singurul răspuns pozitiv pe care îl putem da presupune două direcții. Fie considerăm că democrația în sine necesită o bază filosofică. Puteți fi de acord sau nu.
Richard Rorty, de exemplu, considera că democrația este ceva autonom și nu e nevoie să fie fundamentată în argumente filosofice. El susținea primatul democrației asupra filosofiei. Asta înseamnă, apropo, că nu era o persoană religioasă și n-a transformat niciodată filosofia într-o religie, cum se întâmplă uneori, inclusiv la Platon. Filosofia în sine propune o versiune perfecționată a gândirii religioase. Astfel încât neoplatonismul, ca și stoicismul, era o formă de teologie.
Sau considerăm că filosofia are o singură temă în fond, totalitatea. Iar în zilele noastre totalitatea trebuie să fie concepută sub forma a ceea ce Bruno Latour și Peter Weibel au numit zona critică, structura de supraviețuire a planetei. Aceasta este pentru noi cea mai convingătoare traducere a conceptului foarte complex de totalitate. Chiar dacă nu este totalitatea, este pe cât de-aproape se poate. Aceasta este tema noastră de interes. Contextul suprem pentru temele noastre de interes. Așadar, zona vitală, zona critică, măsurând 15 kilometri în înălțime și 5 kilometri în adâncime. Și aceasta reprezintă un fel de înveliș al planetei, care ar trebui să fie tema noastră supremă de interes. În ceea ce privește realitățile exterioare, suntem cuprinși în acest spațiu. Și totuși, conform practicilor noastre de gândire tradiționale, îl numim „realitate exterioară“. Și acum trebuie să realizăm că realitatea exterioară este, totodată, ceva în care suntem imersați.
Și chiar conceptul de imersiune în sine este cel mai important concept nou din terminologia filosofică. Provine din optică sau din teoria inteligenței artificiale. Imersiunea în realitatea proiectată pe un dispozitiv pe care-l ții dinaintea ochilor spre a privi o nouă lume. Și acest tip de imersiune trebuie tradus în termenii vieții noastre obișnuite din această lume. Deja suntem într-o poziție de imersiune.
Și aceasta înseamnă – spre a-mi încheia ideea – că interesul pentru reflecția filosofică serioasă nu poate exista în afara problemelor crizei ecologice cu care ne confruntăm. Aceasta nu e doar teorie contemplativă, ci gândire în contextul acestei crize și, deși filosofia adoptă de obicei o postură de calm mental, în același timp, în zilele noastre este un discurs menit să tragă semnalul de alarmă.
Din perspectiva dvs., ce pot face filosofia și filosofii în raport cu această lume complexă și din ce în ce mai haotică? Ar trebui să pună ordine în lume, s-o schimbe în bine sau doar s-o înțeleagă? Acțiune sau contemplare? Care este misiunea, după dvs.?
Există o sintagmă inspirată, creată de gânditorii iezuiți în secolul al XVI-lea. Contemplatio in actione. Cred că e un concept care încă ne poate fi util. Asta înseamnă că nu mai lași lumea în urmă, precum călugării, dar nici nu te transformi în războinic. Mă întreb dacă vă amintiți de un eseu foarte inteligent al lui Arthur Koestler din 1945, The Yogi and the Comissar (Yoghinul și comisarul)? E un text pe care ar trebui să-l recitim o dată la cinci ani spre a nu uita ideile sale despre tipologiile vieții intelectuale. Yoghinul este cel care se dedică desăvârșirii de sine. Iar comisarul, comisarul sovietic, este cel care-și reprimă propria individualitate spre a clădi o lume mai bună. Amândoi au dreptate și amândoi greșesc. Amândoi ne ajută să înțelegem ce înseamnă să fii un individ viu și inteligent în lumea în care trăim. Trebuie să-ți găsești locul undeva pe spectrul definit de aceste două extreme.
E o chestiune de acordaj, de reglaj fin…
Așa este. Acesta este spectrul cuprins între polul yoghinului și cel al comisarului, între infraroșu și ultraviolet, cum spune el, iar indivizii trebuie să-și aleagă locul.
Spre a-și regăsi vitalitatea, care credeți că ar fi cel mai potrivit aliat al filosofiei? Arta sau știința?
Cred că cel mai bun aliat în zilele noastre este lumea artei și a literaturii, în general. Deoarece arta și literatura încă au ceva foarte important în comun cu filosofia – o perspectivă generalizatoare. După cum afirma Heidegger la un moment dat, Kunstwerk stellt eine Welt, opera de artă întemeiază o lume. Și, chiar dacă filosofia nu mai este o întreprindere care creează sisteme macro, își păstrează afinitatea cu darul artiștilor de a crea lumi. Și, în măsura în care științele contribuie la crearea de lumi, și ele trebuie (și pot) să fie aliați firești ai practicii filosofice.
Dar, în ceea ce mă privește, cele mai importante impresii sunt cele legate de arhitecți. Deoarece, pe întreaga durată a secolului XX, arhitecții au fost în centrul acestei aspirații utopice a oamenilor de a recrea lumea. Iar arhitectul nu e doar cel care creează o operă de artă, ci și cel care introduce ființa umană în acea operă de artă.
O filosofie în piatră…
Și arhitectul e cel care, cumva, creează instalația în care pot fi expuse noi opere de artă. Și perspectiva ta devine din ce în ce mai filosofică pe măsură ce reflectezi asupra faptului că întotdeauna trecem dintr-o instalație într-alta. Și există o relație profundă între arhitectură și stilul de viață urban, deoarece, dacă trăiești la țară, nu-ți vei dezvolta genul acesta de conștiință. Dar, dacă locuiești la oraș, în polis, vei înțelege că totul este o instalație.
Este noul suflet al modernității.
Unii arhitecți și-au propus să se construiască orașe noi deasupra celor vechi, fără a le dărâma pe acestea. Astfel, arhitectura ne oferă o ilustrație grăitoare a distincției marxiste între Basis și Űberbau, bază și suprastructură. Orașul secolului XX-XXI ar fi trebuit să fie un oraș complet artificial, care lasă în urmă, sau dedesubt, orașul vechi (Altbau) și creează unul nou la înălțime. Dar tot ce-a rămas din această aspirație utopică sunt blocurile înalte. Mai vezi frânturi pretutindeni în orașele moderne. Deoarece ideea meta-orașului era prea ambițioasă, prea hibridă sau prea afectată, dar a avut totuși o contribuție importantă la faptul că lumea, așa cum o știm noi, face parte dintr-o instalație.
Îngăduiți-mi să merg un pic mai departe cu ideea de alianță: oare filosofia se aliază cu ideologia sau cu spiritul critic care este orientat programatic contra ideologiei? Vorbim de ideologie ca otravă în relația cu filosofia sau poate fi ideologia o oportunitate pentru filosofie?
Nu mi se pare că există o alegere, deoarece filosofia, așa cum o înțeleg eu, a devenit importantă în perioada modernă când și-a început secesiunea, a doua secesiune, față de religie. Politica și spiritul totalitar al polisului, care absorbea sufletele cetățenilor, implodaseră în secolul al IV-lea î.e.n. Ca urmare, filosofia a inventat un nou cer, ca să spunem așa, care permitea un angajament total.
Apoi am avut aproape două mii de ani de creștinism. Și, când filosofia ca atare a revenit, a revenit într-un context oarecum post-creștin. Din acest motiv este Voltaire o figură atât de importantă, deoarece, odată cu el, alături de Diderot și de alți gânditori francezi, a devenit evident că filosofia modernă nu poate fi redusă la o reinterpretare ipocrită a adevărurilor creștine. După cum spunea Schopenhauer despre Fichte și Schelling, aceștia sunt doar teologi ipocriți. În schimb, la gânditorii francezi e limpede. Filosofia, dacă e să revină cu adevărat, ține de sfera politicului. Este o atitudine și o activitate non-teologică, non-călugărească. Astfel, supremația spiritului critic nu poate fi niciodată pusă la îndoială. E limpede: filosofia e critică sau nu e deloc.
După cum îi spune Iago la un moment dat Desdemonei în Ohello: „oh, scumpă doamnă, sunt critic mai presus de orice“. Deci, da, aceasta este poziția filosofică. Totuși, există o mică șansă ca spiritul critic, dacă este împins până în pânzele albe, să dea rezultate lămuritoare. Și asta înseamnă că nu este redus la negativism pur. Și aici am putea avea o discuție agreabilă despre filosoful român Emil Cioran, care a epuizat toate posibilitățile nihilismului și care, în fond, aș spune că a clădit o catedrală din negații.
Dar ultimii ani de viață ai lui Cioran au fost o perioadă cumplită…
Da, situația lui fizică era groaznică, într-adevăr, dar a trăit până la 84 de ani. Am citit recent o declarație de-a mamei lui, care spunea că, dacă ar fi știut cât va suferi fiul ei și cât de neîmpăcat va fi cu „neajunsul de a te fi născut”, ar fi făcut avort.
Spre a reveni la tema noastră, oare proliferarea noilor medii, rețelele de socializare, inteligența artificială și așa mai departe reprezintă o oportunitate pentru reflecția filosofică sau un obstacol? Sau și, și, cum ar spune rabinul?
Atât cultura de masă, cât și inteligența artificială îi transmit același mesaj filosofului, anume, nu avem nevoie de tine. Nu mai e nevoie de tine. Și, în ceea ce mă privește, aș spune că e o veste bună, deoarece, atâta vreme cât nu e nevoie de noi, nimeni nu ne poate instrumentaliza în sfera publică și ne putem retrage în domeniul competenței noastre. Aici e frumusețea gândirii în sine.
Parcă mi-ați fi citit gândurile. Vorbeam despre regele-filosof, dar oare filosofia ca mirare mai este o atitudine de actualitate, necesară?
Da. Mirarea este renunțarea la ambiția de a înțelege.
Dar ar putea fi și deschiderea căii spre curiozitate. Ca un fel de aperitiv.
Da, dar să ne amintim că, în tratatul său Despre pasiunile sufletului, Descartes începe cu ceea ce el numește étonnement, mirare. Iar aceasta este, pentru el, cea mai dezagreabilă și nesatisfăcătoare pasiune a sufletului, care trebuie depășită prin înțelegere. Și în filosofia clasică mirarea este primul stimul care trebuie depășit prin explicație, explicația desăvârșită, la care se ajunge doar în momentul în care n-a mai rămas nimic care să te uimească. Din acest motiv deviza stoicilor este nihil admirari. Dacă nu te mai uluiește nimic, atunci ai ajuns la desăvârșire. Și asta înseamnă și să te pregătești pentru ce e mai rău, de asemenea o atitudine foarte stoică, fiindcă ce e mai rău e deznodământul cel mai probabil – mai devreme sau mai târziu, vei fi ucis, fie de împărat în persoană sau de unul din funcționarii săi, fie într-un război civil; într-un fel sau altul vei pieri. Din cauza asta recurge Seneca la metafora arenei. Filosoful este precum gladiatorul în arenă. Și întrebarea nu e dacă va fi ucis sau nu. Întrebarea e dacă va mai fi în picioare când i se dă lovitura de grație sau dacă deja zace doborât la pământ. Și exigența filosofică supremă este să mori în picioare.
Din acest motiv, în celebrul său tablou inspirat de sinuciderea lui Seneca, Rubens îl înfățișează în poziție verticală în cadă, încă în picioare. Deoarece persoana este ceva substanțial, subiectul este ceva substanțial. Acestea sunt ideile care stau la baza filosofiei lui Hegel și așa mai departe. Și aceasta este o concepție foarte stoică a personalității, ideea că e ceva care dăinuie dincolo de sfârșitul fizic.
Ce părere aveți despre aceste două poziții – oare sunt sau nu strategice pentru filosofi? Una este tendința de a te război cu lumea, cealaltă este tendința de a iubi lumea, lumea în care trăim. Oare, din perspectiva filosofului, trebuie să ne războim sau să iubim?
La întrebarea asta nu poți răspunde cu o recomandare, deoarece trebuie să privești în sine și să vezi dacă te simți înclinat să iubești sau să te războiești. În cazul în care înclini spre iubire, devii misionar sau artist. În cazul în care alegi lupta, devii războinic sau călugăr.
Ce răspuns minunat! Spre a închide cercul, ultima întrebare e una foarte previzibilă. Care e superputerea filosofiei în zilele noastre? Care e puterea supremă de care dispuneți, ca filosof?
Nu dispun de nicio putere supremă, deoarece filosofia este o activitate desprinsă complet de exercitarea puterii. Dar, dacă există un aspect prin care se apropie de chestiunea puterii reale, este capacitatea de îndrumare. Cel mai bun lucru pe care-l pot face filosofii în zilele noastre este să cultive o atmosferă de ezitare inteligentă, care să prevină deciziile neinspirate.
Peter Sloterdijk – profil
1. S-a născut la 27 iunie 1947 la Kalshrue, în Germania, și este considerat una dintre marile figuri ale filosofiei contemporane; nu puțini sunt aceia care îl consideră cel mai influent fiosof european al momentului. Între 1968 și 1974 a studiat filosofia, istoria și germanistica la München și la Universitatea din Hamburg, obținându-și doctoratul în 1976. Între 1978 și 1980, Sloterdijk a locuit în ashramul lui Bhagwan Shree Rajneesh (ulterior Osho) din Pune, India. Critica rațiunii cinice (1983) – probabil cea mai cunoscută dintre lucrările sale – se numără printre cele mai vândute cărți de filosofie ale secolului XX.
2. În intervalul 2023-2024 a deținut catedra anuală „L’invention de l’Europe par les langues et les cultures“ de la Collège de France (Paris). Este, între altele, autorul lucrărilor: trilogia Sphären, Reguli pentru parcul uman, Derrida, un egiptean, Das SchellingProjekt. Ein Bericht, Zelul față de Dumnezeu. Despre lupta celor trei monoteisme, Mânie și timp, Philosophische Temperamente: Von Platon bis Foucault, Zeilen und Tage (I, II, III).
3. De-a lungul vremii a obținut numeroase distincții – Ernst Robert Curtius Prize, Friedrich Märker Prize, pentru eseu, Business Book Award, Sigmund Freud Prize pentru proză științifică, Lessing Prize, pentru critică, Cicero Prize, European Prize for Political Culture etc. – și este doctor honoris causa al Universității din Nijmegen, Țările de Jos (2011), și al Universității din Timișoara (2023).
4. „În construcția artistică a lui Vergilius, Europa începe ca mit al unui refugiat, ca mit al refugiaților. Pentru asta este necesar ca ingredient: un oraș în flăcări, în care nu mai poate exista niciun fel de viață. La asta se adaugă faptul că acolo Aeneas s-a achitat plenar de obligațiile sale, și-a îndeplinit și încheiat sarcina de locuitor al polisului. Aeneas nu este deci un simplu dezertor, el este, dimpotrivă, un refugiat care și-a părăsit ținutul natal, patria, abia în momentul în care cetatea sa era definitiv pierdută. Aeneas era acela care rezistase perioada cea mai îndelungată în Troia, cel care, abia după ce acasă nu mai era nimic de salvat, s-a hotărât să pornească spre a doua sa viață. În noua sa patrie, Aeneas nu vine cu mâinile goale. Cară cu el o povară semnificativă. Pe tatăl său, bătrânul Anchise, îl cară în spate. Prezența acestuia în momentul emigrării spre Nou va ajunge să aibă mai târziu, în economia povestirii, o mare importanță. De mână îl ține pe Ascanius, pe fiul său. Avem deci trinitatea genealogică perfectă, o linie genealogică continuă. De parcă ar vrea Vergilius să ne transmită că principiul masculin, care emigrează și întemeiază, este factorul fondator esențial. Problematica femeilor, în schimb, se va orienta după datele de fapt găsite la fața locului. În plus, Aeneas mai are cu el Penații, ceea ce mie mi se pare un gest de o importanță covârșitoare, greu de interpretat exhaustiv. Să-i ai cu tine pe zeii fericirii și ai șansei, zeii norocului, să călătorești spre necunoscuta patrie nouă având în mâini zeii norocului, Penates, înseamnă să ai la îndemână zeii fericirii sub forma unor zei transportabili, totdeauna prezenți acolo unde tocmai te afli.“ (Peter Sloterdijk – conferința „Gânduri despre Europa de azi“, Timișoara, Universitatea de Vest, februarie 2023)
5. „ Într-adevăr, ceva se întoarce astăzi printre noi – dar înțelepciunea convențională conform căreia avem de-a face cu resurgența religiei nu poate răspunde adecvat interpelărilor critice. Nu este vorba nici despre revenirea unei grandori dispărute, ci mai degrabă de o schimbare de accent într-un continuum care nu a fost niciodată întrerupt. Ceea ce este cu adevărat recurent și merită toată atenția noastră este mai mult de natură antropologică decât „religioasă“, prin implicațiile sale: pe scurt, este vorba despre reflecția asupra constituției imunitare a ființelor umane.“ (Peter Sloterdijk – Trebuie să îți schimbi viața, Editura Trei, București, 2025)
6. „În realitate, calea de trecere de la natură la cultură și invers a fost întotdeauna larg deschisă. Ea este mijlocită de un pod ușor de traversat: viața dedicată exersării. Oamenii s-au angajat în construirea acestui pod încă de la apariția lor – de fapt, oamenii sunt ceea ce sunt tocmai pentru că și-au dedicat propria ființă construirii acestui pod. Omul este ființa pontificală care, încă din cele mai vechi stadii ale evoluției sale, creează legături între cele două capete de pod – unul în sfera trupului, celălalt în cea a programelor culturale – ce pot fi integrate apoi într-o tradiție. De la bun început, natura și cultura sunt legate printr-o vastă punte țesută din practici întrupate, din care fac parte lim bajele, ritualurile și mijloacele tehnice, în măsura în care aceste elemente încarnează forme universale ale artificialului automatizat.“ (Peter Sloterdijk – Trebuie să îți schimbi viața, Editura Trei, București, 2025)
7. „Cercetarea antropologică percepe contaminarea sa de către propriul obiect de studiu ca semn al orientării sale filosofice. În fond, filosofia reprezintă modul de gândire determinat de cea mai radicală formă de parti-pris: pasiunea de a fi în lume. Cu singura excepție a specialiștilor din domeniu, practic toată lumea simte că tot ceea ce oferă mai puțin decât această pasiune rămâne lipsit de orice relevanță filosofică. Antropologii culturali sugerează termenul interesant de deep play pentru acele preocupări care captivează oamenii într-o manieră deplină. Din perspectiva unei teorii asupra vieții dedicate exersării ar merita adăugat: jocurile profunde sunt acele jocuri conduse de pe înălțimi.“ (Peter Sloterdijk – Trebuie să îți schimbi viața, Editura Trei, București, 2025)
