Când și-a gândit volumul cu posibilul titlu „Vorbe, nu fapte”, întorcând pe dos un slogan uzat și abuzat al unei imaginații politice sărace, Cristian Preda își preciza interesul pentru discursul public și științific care vehiculează ideologii, acele cuvinte, iată o definiție din mers, menite „să schimbe societatea”, reacționând la ceea ce autorul numește „simplificarea grosolană a peisajului ideologic românesc, redus, de fapt, la opoziția dintre „progresiști“ și „conservatori“.” În impresionantul său op de circa 1000 de pagini, Ideologii și ideologi în România contemporană (Humanitas, 2025), Cristian Preda, reputat universitar, politolog, fost eurodeputat și consilier prezidențial, realizează una dintre cărțile fundamentale în domeniu cartografiind cu intenția exhaustivității teritoriul vast și accidentat al ideologiilor din România postdecembristă. Felul în care își concepe demersul cu acest tandem conceptual, „ideologi” și „ideologii”, este ilustrativ pentru structura cărții, o istorie deopotrivă politică și intelectuală revelând imaginarul politic autohton, unde elementele „doctrinare” oricât de heterodoxe, adeseori de un pitoresc la confiniile cu grotescul putând configura un Sotissier politico-ideologic românesc sunt asociate unor decupaje biografiste relevante, presărate cu anecdote savuroase sau fraze memorabile. Titlurile subcapitolelor sunt jucate literar, vădind specificul publicisticii literare, culturale, cu acidități ironice și accentuări pamfletare: „Să ne lăbărțăm de ideologia dominantă”, „Vom avea și preoți androizi?”, „Când ultimul capitalist va fi spânzurat cu mațele ultimului birocrat”, „Rumundacia, un proiect al NeoZAMOLXIENILOR DEOUMANIȘTI” etc. Dincolo de particularizările, orientările ideologice generice (anarhism, comunism, liberalism, conservatorism, social-democrație, creștin-democrație, naționalism, feminism, ecologism, libertarianism), avem o paletă largă și pe alocuri pitoresc-grotescă de nuanțe rezultate din hibridizări, mutații, reconversii, ideosincrasii (termenul îmi aparține). Numele vehiculate în carte deschid un portativ extrem de larg, de la intelectuali publici, la oameni politici pentru care ideea este mai degrabă parte a unei vulgate ideologice, de la doctrinari, universitari, cu o clară contribuție în istoria ideilor politice la exotici ilustrativi prin inițiative bizare, parte a unei teratologii ideologice, demni de cabinetele de curiozități, precum membrii cercului anarhist din Demonii lui Dostoievski. Catalogul de proporții enciclopedice, demn de un Littré sau Linné, este impresionant și prin aceea că oferă de o manieră taxonomică și în același timp cu un descriptiv care merge în detaliu, în studiul de caz, posibilitatea de a vizualiza o dinamică al ideilor politice, a imaginarului luxuriant generat de acestea în tumultul proliferant și cacofonic al „marii trăncăneli” din spațiul public românesc, de la „inițiative” personale, la bloguri, ONG-uri, asociații, „fronturi”, formațiuni politice din Parlament sau din afara lui etc.
Cartea lui Cristian Preda pornește de la falimentul utopiilor odată cu colapsul serial, vertiginos al regimurilor totalitare, în frunte cu cel sovietic, în Europa Centrală și de Sud-Est, cu utopiile alternative precum cea a „sfârșitului istoriei” a lui Francis Fukuyama, dar și cu ideea larg răspândită că vremea ideologiilor a apus. Tabloul pe care Cristian Preda îl face în prefață cu referire în special la primul deceniu postcomunist, este unul al sfârșitului ideologiilor. Și la ce bun dacă ele nu mai asigură dinamica unor confruntări geopolitice, în special cea dintre Est și Vest, dintre comunism și capitalism? În plus, termenul a fost discreditat prin abuzul de ideologie al regimurilor totalitare devenind peiorativ, subînțelegând contextul totalitar și fiind înlocuit cu cel de „doctrină” (Alina Mungiu-Pippidi), dar și „opțiune programatică” sau „orientare ideologico-doctrinară”. Politologul român sesizează neliniștea generată de o pierdere de rol social a intelectualului atât de angajat și „necesar” pe fronturile ideologice ale secolului XX. Ce rol ar fi urmat să joace intelectualul public în absența ideologiilor? Acest aparent deficit lăsa loc nostalgiei după furiile și euforiile unei epoci a „angajamentelor”, a „fronturilor”, a „acțiunilor”, a „adeziunilor”, a „luptei”, a eclesiilor ideologice, a unui militantism-activism cu toate fervorile sale, prăbușită în disforicul apolitism postcomunist, aceasta doar în context occidental, pentru că spațiul public autohton fierbe de inițiative, confruntări și contestări în anii 90 cel puțin, de o descoperire a politicului. Mi-ar fi plăcut să croșetez nuanțat în jurul ideii lui Sorin Antohi preluată de Cristian Preda cum că „spiritul public românesc“, ar fi „dominat de evoluțiile din lumea literară, mai curând estetice decât ideologice“,„deși cei mai mulți dintre ei nu au competența necesară“, dar mă rezum la o serie scurtă: dacă este așa, asumând chiar o debilitate apriorică a literaților în privința ideilor – ea este probată prin numeroase exemple în studiul lui Cristian Preda, de la stânga cu iz anarhist (Mihai Iovănel, Costi Rogozanu etc.) la centru (Horia-Roman Patapievici) și dreapta (Mihai Neamțu) și extrema dreaptă (Vadim Tudor) – de ce specialiștii în domeniu nu au câștigat o mai bună vizibilitate pe piața ideilor, de ce tot „literații” diletanți sunt cei care recenzează cărțile de idei, de ce sunt privilegiate de către politicieni „războaiele culturale”? De altfel, „literaților” fără ideologie, o parte dintre ei remarcabili intelectuali publici le este rezervat un capitol aparte, un fel de rezervație, cu un titlu aparent neutru, vag ironic, „Intelectualii”, ori este de observat că o parte dintre numele evocate aici au ținut agenda dezbaterii de idei, implicit de ideologii, în spațiul public, și mai puțin decât ar fi fost de dorit specialiștii în domeniu. Oricum, Cristian Preda a luat în discuție și cărțile care constituie un domeniu mai puțin zgomotos al reflecției, oferind repere mai clar precizate.
Referitor la falimentul utopiilor totalitare, poate nu întâmplător primul capitol al cărții este consacrat radicalilor de stânga specie rară, dar foarte activă și influentă, purtătoarea unei estalgii reprofilate cu teme noi. Radicalii de stânga oferă o imagine a intelectualului angajat al unui nou activism justițiar utopist și amnezic, mai puțin un estalgic, când un posedat de pasiunea anticapitalistă și patosul antiliberal, în contra curentului într-o societate care a descoperit liberalismul și economia de piață, cum erau maximaliștii bolșevici în societatea interbelică. Cristian Preda analizează strategiile de rebranduire ideologică, de cosmetizare a nucleului doctrinar, de îmblânzire eufemizantă a unor intransigențe, prin asumarea unei tradiții intelectuale inspirate de revoltele din Mai 68 în Franța, a unui pacifism imperialist de pe poziții aparent non-partizane. Însă politologul evidențiază tezele stângii radicale, cele totalitare, cât și cele occidentale în ceea ce aș numi o vulgată ideologică a stângii nu atât anarhiste, cât comuniste, pe cât de simplă și operativă, pe atât de puternic mitologizată. Aici găsesc una dintre modalitățile excelente de a realiza o analiză pertinentă prin aceea că un corp doctrinar al ideologiei poate fi redus, cu cât ideologia este mai radicală, la o serie de fraze-cheie, de slogane, de „idei primite”, de formule magice. Iată câteva dintre postulatele radicalilor de stânga ( o filieră o oferă tezele ideologului Gáspár Miklós Tamás): „Occidentul nu va înțelege niciodată Estul”, „obsesia consumeristă” a Occidentului merge mână în mână cu dezumanizarea și superficialitatea capitaliste, colonialismul și neocolonialismul (suntem o colonie a Occidentului). Raportarea la Mai 68 ca o tradiție inventată îi scoate la rampă pe Alex Cistelecan, Alex Ciorogar, Costi Rogozanu, Alexandru Matei, pe întreg portativul de la gauche caviar la o gauche marmelade, fiecare cu propria sa modalitate de a o revendica și de o așeza ca manifest anticapitalist în rama propriei biografii intelectuale. Rețin concluzia lui Cristian Preda cu privire la acțiunea stângii radicale ca revelatoare pentru societatea românească postcomunistă: „Vom vedea că e cea mai haotică dintre orientările politice din România, dar și – prin neocomuniști, apoi prin social-democrați – cea mai influentă.”
Există două capitole „Intelectualii” și „Neafiliați sau fără busolă” care alcătuiesc un fel de buffer zone, o zonă de tranzit și indeterminare, unde cei selectați nu poartă marca recognoscibilă a unei ideologii, fie prin lipsa preocupării de a asuma una, fie dintr-o rezervă față de ideologie ca atare, fie în necunoștiință de cauză. Intelectualii sunt relevanți în acest sens, începând cu Eugen Ionescu continuând cu Virgil Ierunca, Monica Lovinescu, Liviu Cangeopol, Dan Petrescu, Mircea Dinescu, un „moralist al politicii”(?), Gabriel Andreescu, Petre Mihai Băcanu, Vladimir Tismăneanu, Mircea Mihăieș, Mihai Botez, Dorin Tudoran, Constantin Eretescu, Andrei Codrescu, Paul Goma, Sanda Stolojan, Zoe Petre, Emil Constantinescu, Ileana Mălăncioiu, Dumitru Țepeneag, Luca Pițu, Liviu Ioan Stoiciu, Gabriela Adameșteanu, Mircea Cărtărescu, Andrei Pleșu, Gabriel Liiceanu, Ana Blandiana, Gabriel Gafița, Dumitru Ceaușu, Emil Hurezeanu, Vasile Gârneț, Vitalie Ciobanu, Ruxandra Cesereanu, Mirel Bănică, Codruț Constantinescu, Andrei Cornea, Lazăr Vlăsceanu, Radu Paraschivescu, Mircea Vasilescu etc. Horia-Roman Patapievici apare înregistrat la libertarieni și Ioan Stanomir la conservatorii moderați. Numai că este dificil de înțeles ce-l apropie pe Liviu Ioan Stoiciu de Andrei Pleșu, pe Dumitru Țepeneag de Andrei Cornea sau pe Mircea Cărtărescu de Dumitru Ceaușu, așa cum nu înțeleg cum operează criteriul care-i include pe Cristian Tudor Popescu și Răzvan Voncu la „Neafiliați sau fără busolă” și nu în categoria intelectualilor. Ce legătură este între Marian Godină și Răzvan Voncu? Neafilierea, debusolarea? Toți cei menționați mai sus (exceptându-l pe polițistul Godină) sunt intelectuali, toți sunt neafiliați ideologic, ceea ce nu înseamnă absența unei reflecții în marginea ideologiei sau precizarea unor afinități. Majoritatea operează și în spațiul publicisticii culturale și acesta este, de fapt, unghiul din care abordează problematica politico-ideologică. Într-un fel, Cristian Preda are dreptate, cultura a încercat și pe alocuri a reușit să metabolizeze toxinele ideologiei totalitare a partidului unic timp de jumătate de secol, și poate că acesta este spațiul de angajare prudentă în dezbaterea de idei politice și societate, dincolo de afinități și idealuri.
De fapt, ultimul capitol adună un cabinet de curiozități, care cu câteva excepții notabile constituie un soi de teratologie ideologică cu „personaje” coborâte în derizoriu și grotesc, ale căror „portrete” le realizează politologul înzestrat cu un real talent de critic literar. În multe dintre cazuri nici nu ne mai aflăm în spațiul ideilor și al ideologiilor, ci al unor adulterări grosolane ale unor vulgate ideologice, un domeniu pe care literatura l-a valorificat cu succes.