Cum poate fi omagiat cu adevărat scriitorul sau omul de litere la împlinirea unei mari și rotunde vârste? Cei mai buni dintre ei se mulțumesc cu un omagiu simplu: cu recapitularea noutății pe care au adus-o în lumea literară contemporană. Așa se întâmplă acum și în cazul criticului de la Iași, Sandu al nostru.
Până în decembrie 1989 excelența culturală se măsura relativ ușor. Izolarea în care puterea politică ținea România, numărul infim de facultăți cu profil umanist, puținătatea revistelor culturale etc. făceau din România una dintre cele mai staliniste țări de pe Glob. În acest context, un scriitor deosebit strălucea. Era umilitor chiar și în raport cu alte țări comuniste conduse tot după model sovietic (Ungaria, Cehoslovacia, Polonia), dar conduse de politicieni ceva mai deschiși cultural și mai civilizați în comportament.
Punctele luminoase de pe harta noastră străluceau intens. La Iași, alături de Dumitru Irimia, Luca Pițu, Dan Petrescu și alți câțiva, profesorul și criticul Al. Călinescu devenise emblemă a normalității benefice.
Nucleul uman francofon din capitala Moldovei s-a format în condiții vitrege: tot ce amintea de cultura occidentală era văzut drept pericol politic, iar cultura franceză, cea care modernizase România încă din secolul al XVIII-lea, devenise simbol al cosmopolitismului. Poate de aceea tânărul francofon Al. Călinescu s-a ocupat la început de scriitori români (Anton Holban și I. L. Caragiale), doi mari autori având rădăcini franceze incontestabile. Ceva mai târziu, când a apărut o oarecare liberalizare, criticul a putut să se ocupe de tot mai mulți autori.
Ajuns la Paris ca bursier, în deceniul opt, apoi beneficiind de o mai lungă ședere ca lector de română, în anii 1991-1996, Sandu Călinescu nimerea într-o Franță în plină ebuliție intelectuală. Structuralismul pusese stăpânire pe zona literarului, iar gândirea structuralistă contaminase Europa. În contact direct cu noii teoreticieni, criticul ieșean nu a adoptat un structuralism strict, ci a preluat din teorie doar un minimum necesar; o moderație de principiu i-a stăpânit mereu textul critic. Din revoluția structuralistă, criticul român a reținut așezarea raționalității la baza actului cultural, simbolizat prin metafora „bibliotecii deschise“. Din francofonia profundă, același critic a moștenit scrisul spiritual, gluma intelectuală, terapia prin umor.
În ultimul timp, prin articolele bilunare din „România literară“, Sandu a dat o nouă viață colaborării literare franco-române. Tot așa cum, într-o epocă depărtată, o emisiune radio încerca să țină la curent pe români cu actualitatea pariziană, rubrica semnată Al. Călinescu joacă azi un rol similar. Dar criticul ieșean nu mai alege cărțile franțuzești comentate doar în ordinea importanței lor generale, ci și după capriciile recenzentului. În actualele comentarii, literatura se amestecă cu politica, istoria și filozofia. Fără a fi realmente la curent cu evenimentele culturale din Franța, publicul român înregistrează mai degrabă, prin articolele lui Sandu, o „stare de spirit“ franceză.
Articolele pe care le scrie în „România literară“ au ajuns să formeze un jumelage cu cele scrise de mine. Din punctul meu egoist de vedere, dar poate și din acela al majorității cititorilor, tot ceea ce îmi doresc este ca rubrica semnată Al. Călinescu să continue la nesfârșit.