Nu puține sunt romanele în care autorii lor pun în scenă, cu mai puțină sau mai multă relevanță în economia narativă a tramei, și o dezbatere judiciară, fie ea în formă „clasică“, cu tot cortegiul de norme și părți procesuale, fie dând frâu liber unui imaginații care trece dincolo de cadrul strict legal. Amândouă modalitățile tind, în fond, cu puține excepții, nu neapărat să (re)stabilească un adevăr sau să înfăptuiască o dreptate – individuală sau socială –, cât mai ales să adâncească miza scriiturii. Cu alte cuvinte, o trecere de la aspectele judicare, la proiecția unor destine umane în momentele lor de cumpănă.
Sunt câteva opere reprezentative ale acestor două modalități, total deosebite, de a aduce procesele judiciare în literatură: unele care urmăresc adevărul legal, desigur, cu mijloacele literaturii, și altele, în care ficțiunea declanșează acea „justiție spectacol“, încântătoare pentru iubitorul de literatură, și în care eticul este în plan secund, cedând locul esteticului expunerii. Sau, cum spune atât de profund profesorul Mircea Duțu într-un excepțional eseu: „Expresia literară pune accentul pe continuități discursive, evoluții sociale, reprezentări colective, nu se limitează la a repeta justiția, ci o problematizează, îi dă viață, o transformă în preocupări, chiar o influențează și, în acest fel, o modelează.“
Cum arătam, ca o primă exemplificare, vom aminti câteva opere literare care ne prezintă procesele judiciare cu miza lor reală, de incident uman cu urmări nefaste, chiar dacă, nu o dată, scriitura îmbracă haina de gală a parabolei. Este, cred, cazul celebrului roman Cititorul al lui Bernhard Schlink, o lecție, cu mijloacele literaturii, despre „analfabetismul moral“ al nazismului și al celui de-Al Treilea Reich, operă inclusă, în Germania, în cursurile elevilor la nivel de colegiu privind literatura Holocaustului.
Dincolo de povestea tristă al Hannei Schulz, analfabeta fostă gardian la Auschwitz, autorul ne vorbește despre acea istorie care nu are dreptul să obsolve, oricâte justificări s-ar încerca, nimic din ceea ce a distrus și întunecat ființa umană: umilințe, fărădelegi, crime, masacre. Pentru teribila sa vină de părtașă la crimele comise în exercitarea unei îndeletniciri dezumanizante, Hanna Schulz plătește de două ori. O dată prin anii de pușcărie – o teribilă recluziune morală în care învață, ca o benefică pedeapsă suplimentară, să citească – și, a doua oară, prin sinuciderea izbăvitoare din ziua eliberării, după ce a citit, timp de optsprezece ani, tulburătoarele cărți despre Holocaust.
Dar operele literare n-au redat numai actul reparator al proceselor judiciare, în fond, menirea lor esențială, ci și acele judecăți și sentințe nedrepte care au întunecat prestigiul profesional al unor judecători, dar, mai ales, balanța unei justiții care și-a abandonat rostul firesc.
În dramatizarea sa Vrăjitoarele din Salem, Arthur Miller aduce în scenă un spațiu simbolic în care rațiunea este extirpată prin tăietura de brici a fanatismului, chiar dacă procesul nevinovatelor femei își are rădăcina în poveștile ficționale ce au tulburat America în cursul anilor 1692-1693; acea Americă ce se înfiripa cu greu, cu toate întâmplările sale mai mult sau mai puțin glorioase, cărora Arthur Miller le-a adăugat noblețea redării literare.
Tot aici putem trece și celebrul Proces Dreyfus, în care Émile Zola, prin la fel de celebra sa scrisoare J’accuse, având valențele unei veritabile opere moral-literare, dă o nouă dimensiune responsabilității scriitorului în societate și rolului său, nu numai de creator de valori spirituale, dar și de apărător al adevărului și dreptății. Urmările intervenției sale s-au răsfrânt atât asupra sistemului juridic francez, cât și în noile abordări sociale ale unor teme precum antisemitismul și naționalismul. De asemenea, putem spune că tot semnalul justițiar al lui Zola a fost și punctul de pornire al cărții lui Maurice Baumont În miezul afacerii Dreyfus, o relatare completă a acestui caz, devenit exemplu clasic de practică judiciară nelegală.
Privitor la ce de-a doua „manieră“, prin care oniricul suspendă cursul real al unui proces judiciar, mutându-l în simbol, parabolă și alegorie, „dimensiuni“ specifice literaturii, m-am oprit, considerându-le definitorii, asupra a două creații, un roman și o nuvelă: Castelul lui Franz Kafka și Pana de automobil de Friedrich Dürrenmatt.
Autor de experimente literare stranii, Kafka transpune, în acest roman, aplicarea legii, cu normele sale simple și clare, într-o altă paradigmă, înstrăinând-o de rostul său firesc, dereglându-i mecanismele, făcând din ea un ideal de neatins, un mister care învăluie atât individul, cât și societatea în întregul ei. De aici și până la acea culpabilizare nedefinită, pe care o traversează Josef K, personaj care însumează toate caracteristicile narațiunilor kafkiene, nu mai este decât un pas, pe care romanul Procesul îl parcurge nu în ritm de vals, ci de o năvalnică și nimicitoare cavalcadă. Putem spune că avem în acest roman o continuitate a acelor, cum le spune Romul Munteanu, „idei-teme în jurul cărora se polarizează conflictul“, prezente atât în Colonia penitenciară, cât și în povestirea În fața legii; acea alienare a omului sub presiunea unei societății potrivnice, generând starea de coșmar în care oniricul se substituie dimensiunii reale a socialului.
Iată cum, acolo unde ar trebui să domnească o ordine clară, o rigoare și o bună-credință indestructibile, întâlnim un imperiu al birocrației, al nefirescului și amăgirilor. Omul nu mai este, cum se spune, cu un grad ușor apăsat, supus legii, ci acelora care ar trebui să o înfăptuiască, „funcționari mărunți“ sau mai mari, toți învăluiți într-o opacitate de nepătruns.
Toate aceste ciudate întruchipări umane – judecători, grefierei, paznici –, cu orizonturi și aspirații atât de limitate, servesc un sistem judicar cu o „ierarhie infinită“, care lâncezește în spații unde aerul este irespirabil, în poduri sau locuințe închiriate, printre rătăciții unor vieți precare, în labirinturi întunecoase, cu mulțimi de oameni participând la spectacolul grotesc al unor așa-zise dezbateri judiciare; o justiție deci „la fel de respingătoare înăuntrul ei pe cât era în formele de manifestare exterioare“.
În fața acestei teribile realități, omul însuși devine o abstacțiune, iar legea, la rândul ei, o alegorie. Decăderea unei astfel de justiții devine înjositoare nu numai pentru statutul ei terfelit fără cruțare, dar și pentru cel care trebuie să-și facă „datoria de inculpat“. Zadarnic își clamează Josef K nevinovăția și drepturile într-un „stat constituțional“, în care pacea și legile sociale trebuie respectate. O astfel de „justiție“ și-a pierdut însăși esența funcției sale sociale și umane, de reglare și apărătoare a ordinii și vieții, devenind o instituție cu o practică încărcată de taine, detașată de tot ce-i omenesc, plutind în sfera unei stranii abstracțiuni.
Desigur, dincolo de „imaginația excesivă“ a lui Kafka și de înfiorătorul simbol al acestui roman, potrivit căruia legea nu e pentru om, ci deasupra lui, nu poți să nu observi, în suma detaliilor ce compun acest univers coșmaresc, și o tristă actualitate a poveștii oropsitului Josef K, prin acele soluții judiciare de „achitare reală, achitare aparentă sau tărăgănărea procesului“, pe care le mai întâlnim și astăzi la unele instanțe din mereu surprinzătoarea noastră actualitate.
În Pana de automobil – titlu înșelător pentru miza nuvelei și pentru ce urmează să se întâmple –, Dürrenmatt aduce în poveste o altfel de justiție față de cea din Procesul; justiția ca joc de societate, dar cu un final la fel de dramatic pentru protagonistul Alfred Traps.
Spre deosebire de „eroul“ lui Kafka, constrâns de o societate potrivnică să joace rolul vinovatului fără vină, Traps părăsește pentru o noapte lumea sa banală de agent comercial, și intră, de bună voie, în jocul de-a tribunalul, pus la cale de cei trei bătrâni pensionari – un judecător, un procuror și un avocat –, cărora prăbușirea fizică nu le alterează o prestație profesională impecabilă în cinismul ei inuman. Nu-i chiar de colo, a gândit Traps, să te alături, în „calitate de inculpat“, unor personaje precum Socrate, Isus, sau Dreyfus, în celebrele lor procese istorice, pe care cei trei le-au reluat, în jocul lor nevinovat, cu grija unei acurateți judiciare inpecabile. (Ca o paranteză necesară, trebuie spus că portretizarea pe care scriitorul elvețian o face celor trei, spre deosebire de subțirimea detaliilor fizice la personajele lui Kafka, îl plasează în compania marilor făuritori de portrete literare ale unor personaje „crepusculare“, între care nu pot lipsi scriitori precum Gogol, Balzac sau Henry de Montherlant).
Negând, ca pe o posibilitate inacceptabilă, situația sa de vinovat, cu care îl „onorează“ ciudata „instanță de judecată“, Traps parcurge, în cursul „procesului“, drumul de la amuzament la o înfiorare mereu crescândă, dată de acuzația de crimă cu premeditare, pe care „magistrații“ o pun în operă cu vădită satisfacție. Și naivul Traps are de ce să-și facă grij. Carierea lui profesională, strălucitoare, acum, se întemeiază, cum cu naiviate mărturisește, pe înlăturarea, prin manevre bine ticluite, a fostului său patron, un „bătrân“ de 52 de ani, decedat ulterior, după ce mai aflase că fostul său subaltern îi necinstise și familia, având o aventuă amoroasă cu mai tânăra-i soție.
Desigur, toate mărturisirele lui Traps sunt primite cu urale de procuror și judecător, care-și văd astfel ușurată munca, dar și de cel de-al patrulea personaj, un „călău“ misterior, care, cum îi stă bine unui astfel de pesonaj, se păstrează tot timpul într-o întunecată tăcere. Bineînțeles, toate acestea spre dezolarea avocatului, care nu încetează să-i atragă atenția naivului inculpat că, prin acest comportament infantil, cu mărturisiri auto-acuzatoare, îi zădărnicește toate planurile de apărare.
Iar ceea ce era menit să se întâmple se întămplă. Meșteșugitul „rechizitoriu“ al procurorului îl convinge și pe Traps că este vinovat de crimă, învinuire pe care o acceptă, cu convingerea că pedeapsa nu poate fi decât tot o glumă. Numai că, gluma devine cât se poate de serioasă, iar Traps, în urma unui zguduitor proces de conștiință, își aplică singur pedeapsa, spânzurându-se în camera unde se retrăsese după o noapte și un proces de pomină.
Pana de automobil este o operă literară majoră, în care autorul, cum spune Nicolae Balotă, „a cumpănit îndelung asupra dialecticii tragicului și grotescului“.