Cum ne-am amintit rândul trecut, în vechea baladă Meșterul Manole, domnitorul Negru-Vodă le cere celor zece meșteri, calfe și zidari să ridice o mănăstire, „loc de pomenire“, cum alta nu s-a mai văzut. Unde? Pe valea Argeșului într-un loc ascuns unde zace un zid părăsit. Lucrătorii își dau silința, dar tot ce clădesc în cursul zilei, noaptea se surpă. Când, înfuriat, voievodul îi amenință, Manole, mai-marele meșterilor, adoarme și visează că „o șoaptă de sus“ le cere să o prindă pe cea dintâi soție sau soră care le va aduce a doua zi de mâncare și să o zidească în peretele mănăstirii. Vai și amar, cea care sosește prima, prin ploaie și vânt, este chiar Ana, mult iubita soție a lui Manole. Ascunzâdu-și durerea, acesta o urcă pe schele și o roagă să nu se sperie: o va zidi în glumă, ca un joc.
Dar când „Zidul se suia/ Și o cuprindea“, ea „Nici că mai râdea/ Ci mereu zicea …/ Manoli, Manoli,/ Meștere Manoli!/ Zidul rău mă strânge,/ Trupușoru-mi frânge!“ iar „Manea tăcea/ Și mereu zidea;/ Și o cuprindea/ Pân’ la gleznișoare,/ Pân’ la pulpișoare,/ Pân’ la costișoare…“. Pentru ca să clădească, așa cum le cere Negru-Vodă, un nemaivăzut loc de pomenire, Manole o jertfește pe cea cu care își împarte viața și nu numai pe ea, ci și fructul dragostei care crește în trupul ei. „Țâțișoara-mi plânge,/ Copilașu-mi frânge!“ își spune Ana durerea, iar zidul se tot ridică și o cuprinde „Pân’ la buzișoare,/ Pân’ la ochișori,/ Încât, vai de ea,/ Nu se mai vedea“.
Odată falnica mănăstire clădită „naltă/ cum n-a mai fost altă“, Negru-Vodă nu întârzie să se închine la ea. O privește cu bucurie și le cere meșterilor să-i mărturisească „Cu mâna la piept“ dacă ar putea să-i facă încă una, „Mult mai luminoasă/ Și mult mai frumoasă?“ Încă sus, pe clădire, meșterii îi răspund cu mândrie: „Ca noi, meșteri mari,/ Calfe și zidari,/ Alții nici că sunt/ Pe acest pământ!“ Oricând, se laudă ei, ar ști să zidească „Altă monastire/ Pentru pomenire,/ Mult mai luminoasă/ Și mult mai frumoasă!“
Înțelegem acum că „pomenirea“ pentru care acest sfânt lăcaș a fost construit nu se referea atât la sufletele celor dispăruți, cât la gloria domnitorului care a hotărât clădirea ei. Fi-va oare cu putință, stă Negru-Vodă pe gânduri, ca acești meșteri să conceapă și să zidească, sau pentru el sau nu se știe încă bine pentru cine, un monument și mai minunat? Pe care privindu-l, urmașii ar putea pomeni cu evlavie pe altcineva decât pe el ? Norii grei ai mândriei acoperă cerul. Nici o altă mănăstire nu va mai fi zidită! Domnitorul dă poruncă să fie sfărâmate schelele și scările din jurul monumentului, „Iar pe cei zidari,/ Zece meșteri mari,/ Să mi-i părăsească,/ Ca să putrezească/ Colo, pe grindiș,/ Sus, pe coperiș.“
Croindu-și aripi din șindrile ușoare meșterii încearcă să zboare prin văzduh, „Dar pe loc cădea/ Și unde pica,/ Trupu-ș despica.“ Înainte să se arunce și el, Manole își dă seama „Din zid că ieșea/ Un glas nădușit,/ Un glas mult iubit,/ Care greu gemea/ Și mereu zicea:/ – Manoli, Manoli,/ Meștere Manoli!/ Zidul rău mă strânge,/ Țâțișoara-mi plânge,/ Copilașu-mi frânge,/ Viața mi se stinge!“ Auzindu-l, lui Manole „Ochii-i se-nvelea;/ Lumea se-ntorcea,/ Norii se-nvârtea“. Prăbușind-se fără viață de pe acoperiș, el lasă o singură urmă, „O fântână lină,/ Cu apă puțină,/ Cu apă sărată,/ Cu lacrimi udată!“
Splendoarea acestei mănăstiri a fost plătită scump. Jurând să sacrifice o soție sau o soră ca zidurile să nu se surpe, orgoliul tuturor meșterilor, dar mai ales cel a lui Manole, ales de soartă, pune arta de a zidi clădiri frumoase mai presus decât viața unei, unor ființe dragi. Iar când voievodul, tot din mândrie, vrea să afle dacă meșterii ar putea clădi un monument încă și mai minunat, ei îi răspund că nimeni pe acest pământ nefiind ca ei, vor ști să facă o altă mănăstire mult mai frumoasă.
Ecouri de basm? Da, zidul care se surpă, șoapta de sus cerând sacrificiul. Dar înțelesul baladei – cumplita primejdie a mândriei – rămâne viu oricând, oriunde printre oameni.