Vanessa Taylor este profesor de Istoria fluviilor, apelor și mediului la University of Greenwich. A publicat numeroase cărți și articole, a scris pentru BBC History Magazine și a apărut pe Channel 4, fiind un expert remarcabil în istoria Tamisei. A crescut în zonele din apropierea bazinelor hidrografice ale unor mari ape, Mersey, Tamisa, Los Angeles și Stour, iar acum locuiește la Londra. (Editura
Pe lume există circa 1,39 de miliarde de kilometri cubi de apă, ni se spune. Acea masă nu se schimbă – ci doar este redistribuită. Uneori apa curge prin trupul nostru; alteori se află pe câmpul de orez sau în șirurile de sticle de plastic de pe rafturile supermarketului. Imensitatea ei fără margini se găsește în oceanele planetare: aproape 97 la sută. Uluitor este că apa curgătoare reprezintă în oricare moment doar circa 0,0002 la sută din total. Adică mai puțin decât se găsește în ghețari, ape subterane, permafrost, lacuri sau în atmosferă; până și mlaștinile cuprind mai mult apă decât râurile.(1) Dar apa din râuri reprezintă ipostaza ei încărcată de istorie. Apele curgătoare ne sunt atât de familiare și pentru că ne modelează peisajul, cu tot cu nume și habitate. Și tot ele ne-au dăruit dintotdeauna lichidul vital al civilizațiilor istorice, de la Ierihon, pe valea Iordanului, acum 10 000 de ani, la cultura născută de-a lungul Indului în anii 7000 î. Hr. și până acum. Cuprinse de uscăciune, societățile sunt sortite pieirii.
Râurile au servit unor necesități de bază – apă de băut, căi de navigație și comerț. Însă trebuințele esențiale au făcut dintotdeauna parte din poveste și au fost mereu legate inseparabil de aspectele puterii și bogăției: cine stăpânește sistemele de irigație, canalele și canonierele de la gura fluviilor? Apa curge în virtutea gravitației, dar asta nu exclude, după cum spunea Marc Reisner în Cadillac Desert, să „curgă în sus, după cum dictează banii“.(2) Foarte multe dintre apele noastre curgătoare sunt hibride: cursuri naturale de apă adaptate de-a lungul timpului de oameni cu tehnologiile născocite de ei. Istoricii de mediu surprind această trăsătură a râurilor prin metafore ca „mașina organică“, așa cum vede Richard White fluviul Columbia, sau ca o „confluență“ între „natură și națiune“, așa cum consideră Sara Pritchard fluviul Ron.(3) Oamenii, asemenea castorilor, adaptează râurile pentru a face lumea noastră mai prietenoasă. Iar asta se petrece dintotdeauna, după cum o vor arăta istoriile de aici, prin construirea de baraje, diguri și capcane pentru pești, de canale, mori și albii de irigație pentru utilizarea inteligentă a apei. Însă aceste adaptări aduc cu ele, uneori, și mari dezamăgiri. Fluviile scriu neîncetat jurnalul istoric al succeselor, dar și al ratărilor și nedreptăților noastre, ilustrându-l și cu albii secate, populații mutate și ecosisteme distruse.
[…]
Toate apele curgătoare au povestea lor convingătoare. Am ales cele șapte fluvii care curg prin acest volum deoarece merită cu adevărat numele de grandioase artere naturale care ne străbat existența. Sunt „fluvii mondiale“ în virtutea rolurilor pe care le-au jucat în istoria omenirii. Au constituit baza de putere a imperiilor și pentru ele s-au dat lupte, în rolul lor de frontiere. Bazinele lor hidrografice – acele mari rețele de afluenți și ape freatice care se grăbesc toate spre albia principală – au fost prădate de aur, lemn, sare, țiței, cauciuc și oameni. Printre ele s-au întemeiat vaste rețele comerciale, așa ca funestul „pasaj de mijloc“ al comerțului cu sclavi dintre bazinele fluviilor Niger și Mississippi. Pe de altă parte, se pare că fluviile le-au generat oamenilor o infinită capacitate inventivă: elitele și-au creat panteonuri închinate zeităților râurilor, bazine cu lotuși și grădini suspendate; ritualuri de pescuit și mituri ale creației cu sursele lor care se pierd în negura timpurilor și au dezlănțuit nesfârșite lupte cotidiene pentru putere și revolte mocnite. Și dintotdeauna fluviile au avut o logică a lor proprie: frumusețile naturale, inundațiile și secetele, bolile aduse de ape și purtate de țânțari, pericolul de a transforma în mlaștini, rețelele mocirloase din adâncurile nevăzute ale cetăților, schimbările de curs și, din nefericire, dispariția. Aceste fluvii ne-au modelat viața, la fel cum și noi am modelat-o pe a lor.
Și dezvoltarea ecologismului și-a lăsat amprenta în modul de a înțelege natura, dar și în paginile acestui volum. Ecologismul are multe rădăcini. Unii consideră că a coincis cu momentul când râul Cuyahoga, din nord-estul statului Ohio – locul unde s-a născut Standard Oil al lui Rockefeller – a luat foc în 1969, imagine apărută în revista Time; alții spun că a fost momentul când „nava spațială Pământ“ a fost văzută pentru prima oară de pe Lună; alții o pun pe seama dezastrului produs în 1967 de SS Torrey Canyon prin scurgerea a peste un milion de litri de țiței în largul coastelor de sud-vest ale Marii Britanii, afectând și Franța, Guernsey și Spania; sau și mai înainte, în vremea „zorilor mișcării verzi“, când sobrii victorieni se opuneau rezervoarelor din Districtul Lacurilor sau Henry David Thoreau își expunea naturalismul mistic; sau chiar cu mult mai înainte, pe vremea venerării lumii naturale de către hinduism.(4)
Șapte fluvii – Nil, Dunăre, Gange, Tamisa, Mississippi, Niger și Yangtze –, fiecare descris în trei capitole, într-o ordine larg cronologică, se întrec să ne încânte cu sclipirile lor infinite, de la originile geologice ori din momentele în care au început să ocupe un loc în istoria omenirii.
Vorbim despre fluvii ca autostrăzi și ca ecosisteme; fluviile ca element de legătură între timpul geologic, timpul istoric și timpul schimbărilor climatice; fluviile ca surse de apă și canale de navigație; fluviile și sistemele de impozitare; fluviile, ca scurgeri poluate; ca hotare și cursuri legând „vecini involuntari“; fluviile ca metafore de naționalitate ori imperii sau ale existenței umane; fluviile ca zei și zeițe; fluviile ca entități sacre ori ca portaluri spre alte lumi; fluvii transformate de baraje și plimbate prin canale și conducte, cu nume eterne reflectate în straturi lingvistice de-a lungul vremii; fluviile străbătute de oameni și de sălbăticiuni și de tot soiul de boli, dar și bariere uneori în calea rutelor de migrație; fluvii ca ancore ale memoriei omenești, dar și ca bazine de diluare a unui tezaur de amintiri, pentru a lăsa loc reinventării și adaptării la noile canoane ale modernității năvalnice.
O poveste despre noi spusă de cele șapte fluvii.
[…]
Unul dintre secretele longevității culturii egiptene a fost reciclarea materialelor epice și a tradițiilor lăsate de înaintași. Nilul și malurile lui furnizau podiumul potrivit pentru desfășurarea unor scene de ruptură violentă, în vreme ce nou-veniții se purtau ca și cum ar fi fost acolo dintotdeauna. Fiecare se grăbea să fixeze în piatră cele mai avantajoase imagini faraonice cu el însuși și cu familia sa alături de cei mai prestigioși zei: un soi de „personalitate a anului“ așa cum o promovează revista Time pentru eternitate. Însă nu fiecare dinastie ajunsă la putere își putea permite să parcurgă toate etapele – de la extragerea pietrei din cariere la capturarea sclavilor. Prin urmare, așa s-a născut și reciclarea, la propriu.
Până și primii reprezentanți ai dinastiei Rameside din fruntea Regatului Nou, putred de bogați, nu și-au permis să nu refolosească materiale, adăugându-și numele proprii pe monumente create de dinastiile dinaintea lor, chiar dacă vastele monumente înălțate pentru Pirammes, capitala lor din deltă, au atins niveluri de bogăție și grandoare aproape egale cu cele ale piramidelor din Regatul Vechi. Nimic nu era permanent, iar când gloria zilelor ramesizilor a apus, și capitala lor din deltă a căzut pradă forțelor naturii. Se estimează că, în călătoria lui dinspre munții Etiopiei, Nilul Albastru a adus anual circa 110 tone de aluviuni, care au înălțat nivelul solului din deltă cu peste un centimetru în fiecare secol și poate cu un metru și jumătate la fiecare mie de ani. Menținerea unor căi navigabile deschise în mijlocul fluxurilor de nămol și apă aflate în continuă mișcare cerea mulți bani și o guvernare stabilă.(5) Până la cea de-a treia perioadă intermediară (din 1069 î. Hr.), brațul răsăritean al deltei din zona orașului Pelusium, unde se aflase capitala dinastiei Rameside, se colmatase de mult; suveranii care au urmat au prădat grabnic monumentele de acolo și le-au transformat în materie primă. Așa se face că o uriașă coloană cu frunze de palmier reprezentându-l pe zeul Seth dându-i binecuvântare lui Ramses al II-lea (secolul al XIII-lea î. Hr.) a ajuns departe, pe alt braț al deltei, într-un templu dedicat zeiței-pisică Bastet, înălțat de libienii dinastiei a XXII-a.
Chiar mai mult decât reciclarea materială, avem de-a face și cu o reciclare culturală în vederea menținerii pe linia de plutire a tradițiilor faraonice. Un exemplu în acest sens, descoperit în ritualurile de templu de la Teba, arată importanța continuității culturale, dar și a menținerii unei prezențe faraonice în complexul de temple. Cea mai bună strategie a unui nou suveran de a conduce Teba, oraș cu un teribil potențial simbolic, era să și-l însușească și să-i capteze energia prin participare la toate ritualurile.
Într-o zi din martie 656 î. Hr., principesa Nitiqret, fiica unui rege din perioada Saite a celei de-a XXVI-a dinastii, a pornit din deltă într-o călătorie de șaisprezece zile pe fluviu spre nord, la Teba. Era încă o copilă, „îmbrăcată în straie de in împodobite cu turcoaz“. De-a lungul drumului, marea flotilă de vase care o însoțeau, sub comanda unui general, era întâmpinată de reprezentanții diviziunilor administrative care îi aprovizionau cu „tot ce este mai bun“. Nitiqret mai fusese trimisă la drum și cu o danie de mii de acri de pământ din partea tatălui ei, regele, cu promisiuni solemne de aprovizionare regulată cu „pâine, bere, lapte, dulciuri, zarzavaturi, boi și gâște de la oficialii tebani“ și angajamentul că diverse temple îi vor trimite saci de grâu emmer.(6)
Această călătorie la Teba era o tradiție veche de secole. Cel puțin din vremea Regatului Nou, faraonii desemnau câțiva membri din familia lor care să se alăture ierarhiei templului din Teba închinat zeului Amon. Așa-numita „Soție a zeului Amon” se bucura de un statut extrem de înalt – fiind un rol destinat de obicei fiicelor faraonului. Nu știm dacă această viață de devoțiune și celibat reprezenta un privilegiu straniu sau o salvare norocoasă pentru fetele alese, în vreme ce surorile lor erau măritate cu frați vitregi ori străini, în cadrul unor alianțe strategice. Cu siguranță nu lipseau atracțiile. Muzica răsuna mereu în sălile templelor: cântăreți, flautiști, harpiști și dansatori. Soția zeului Amon apare rareori reprezentată fără sistru (shesest): instrument de percuție cu lamă metalică și talgere de mici dimensiuni, împodobit cu chipul zeiței Hathor, care uneori avea cap de vacă, fiind patroana fertilității și, poate nu o simplă coincidență, a băuturii. Dar soarta soției zeului depindea de stabilitatea faraonului. Dacă era detronat, soția zeului rămânea la Teba, dar era obligată să „adopte“ ca „fiică“ pe cea desemnată de noul faraon, care cu timpul îi lua locul.
Prin urmare, această călătorie a principesei Nitiqret din dinastia Saite făcea parte dintr-un ritual de transmitere a puterii, în urma înfrângerii celei de-a XXV-a dinastii kușite, în 656 î. Hr. Evenimentul este redat pe o uriașă „stelă“ din granit roz aflată astăzi în muzeul de la Cairo. Facțiunea Saite din deltă se aliase cu asirienii conduși de puternicul Assurbanipal ca să pună capăt unei perioade de dominație în Egipt a kușiților din sud. Este posibil ca în 663 î. Hr. să fi prădat împreună Teba (sau nu – experții nu au căzut de acord), o fortăreață a kușiților care, așa cum se întâmplă, erau susținători autentic înfocați ai lui Amon. Apoi grupul Saite s-a descotorosit de asirieni, a preluat întreaga putere și nu au întârziat să pună la punct lucrurile la Teba. Călătoria pe apă a lui Nitiqret din 656 î. Hr. a fost încununată de trecerea pașnică a funcției de soție a zeului Amon de la kușiți la dinastia Saite (664–525 î. Hr.). La sosirea lui Nitiqret pe cheiul de la Teba, soția zeului kușită, Shepenwepet a II-a, se străduia din răsputeri să își păstreze aerul solemn, deși în acele clipe tocmai își pierdea rangul. Potrivit stelei, când s-au întâlnit, Shepenwepet a II-a „ s-a arătat încântată peste măsură și a prins drag de ea mai presus de orice altceva pe lume”. Nitiqret a ajuns după o vreme soția zeului Amon, urmată, la moartea ei din 586 î. Hr., de propria strănepoată, Ankhnesneferibre. Dar se pare că întregul ciclu al soțiilor sacre s-a încheiat odată cu sosirea persanilor, în 525 î. Hr.(7)
[…]
În dimineața de 27 septembrie 1896, trei monarhi au urcat la bordul unui vapor imperial ancorat pe cheiul Dunării, la Orșova, oraș din sud-vestul României aflat în apropierea defileului de la Porțile de Fier. Cel dintâi era împăratul Franz Joseph de Habsburg al Austro-Ungariei. Apoi, regele Carol I al României, monarh venit cu trei decenii în urmă din familia regală germană Hohenzollern-Sigmaringen, care purta acum uniforma regimentului său austro-ungar. Din Serbia venise regele Alexandru I (Obrenovici).(8) Pe malul românesc flutura o mare de drapele ale Austriei, României, Serbiei și Ungariei și de peste tot se trăgeau salve de tun. Vaporul a pornit în aval însoțit de o flotilă de vase trecând prin fața fortăreței de pe insula Orșova Nouă, unde soldații garnizoanei austro-ungare salutau în poziție de drepți. Deasupra lor fâlfâiau două drapele. Pe fortăreața de pe insulă era arborat drapelul casei Habsburg, iar pe geamia din apropiere se vedeau steaua și semiluna Imperiului Otoman.
Era momentul în care se inaugurau canalele Porțile de Fier, construite de Austro-Ungaria, cunoscută și ca „monarhie dualistă“ Habsburgică, existentă în această formă din 1867. Acestea erau canale de navigație ce aveau mai multe mile săpate în albia fluviului, câte unul de-a lungul fiecărui mal și separate de firul principal printr-un zid scund. Scopul lor era să ocolească stâncile înșelătoare ale Dunării, care pândeau pe toată lungimea defileului și puneau în mare pericol navigația dintre cursul mijlociu și cel inferior al fluviului. Ceremonia marca și un nou moment în lupta pentru putere de-a lungul Dunării dată între otomani și Habsburgi începând din anii 1300. Insula Orșova Nouă – cunoscută de otomani sub numele Ada-Kaleh (insula castelului) – a fost ocupată de ei probabil pe la începutul anilor 1400, după care, de-a lungul secolelor, a trecut de mai multe ori când în mâinile Habsburgilor, când în ale rivalilor otomani.(9) Din 1878 s-a aflat sub ocupația Austro-Ungariei. Congresul de la Berlin din acel an acordase Habsburgilor dreptul de a colecta taxe de transport pentru a finanța canalele de la Porțile de Fier.(10) De asemenea, recunoscuse oficial independența României și a Serbiei față de stăpânirea otomană. Acest spectacol al drapelelor și salvelor de tun trebuie să fi fost cât se poate de neplăcut pentru soldații otomani care îl urmăreau de pe insulă.
De la bordul vaporului, lucrările au fost binecuvântate de episcopul romano-catolic maghiar, chiar dacă această zonă a fluviului făcea parte din teritoriul profund creștin ortodox. Nava regală a pătruns pe canal din aval, printr-o ghirlandă de flori, și, după ce l-au străbătut, monarhii au fost invitați la un banchet pe locul vechilor izvoare numite de romani Ad Mediam, acum palat balnear al Herkulesbad (Băile Herculane), de pe afluentul Cerna. Acolo, împăratul Franz Joseph i-a salutat pe confrații săi monarhi din „cele două state prietene ale căror țărmuri udate de apele Dunării simbolizează prin proximitatea lor reciprocă o comunitate a intereselor noastre“. La fel ca împăratul Traian cu multe secole înaintea lui, Franz Joseph a anunțat încrezător rezolvarea problemei de navigație de la Porțile de Fier: „cele din urmă piedici din calea circulației libere de-a lungul acestui măreț curs de apă au fost înlăturate“. Mai târziu s-a vorbit că Austro-Ungaria era conștientă de slăbiciunile de proiectare ale canalelor, dar nu le rezolvase, având în vedere că principalul beneficiar ar fi fost comerțul cu grâne din România și Rusia. Dar în acel moment monarhii și-au pecetluit prietenia toastând cu pocalele din aur ale guvernului ungar, după care și-a văzut fiecare de calea sa.(11)
Din acele clipe de armonie, fie și aparentă, nu a mai rămas nici amintirea în următorii douăzeci de ani. Până în 1903, regele Alexandru al Serbiei era mort, asasinat împreună cu soția sa de ofițeri din propria armată, din cauza respectului exagerat acordat Austro-Ungariei.(12) La 28 iunie 1914, nepotul împăratului Franz Joseph și moștenitorul tronului austro-ungar, arhiducele Franz Ferdinand, și soția sa Sofia, ducesă de Hohenberg, au fost împușcați mortal, în timpul unei vizite la Sarajevo (Bosnia-Herțegovina), de studentul Gavrilo Princip, naționalist sârb bosniac. Și o lună mai târziu avea să înceapă Primul Război Mondial. De o parte erau Austro-Ungaria, Germania și, fapt ciudat, Sublima Poartă Otomană. De partea „Aliaților“ au fost, într-un moment sau altul, Marea Britanie, Franța, Italia, România, Rusia, Serbia și (din 1917) Statele Unite. În conflictul care a urmat au murit 1,2 milioane de oameni luptând de partea Austro-Ungariei. Deși cauzele Primului Război Mondial sunt faimoase prin complexitatea lor, câteva dintre tensiunile care l-au provocat erau legate de situația așezărilor dunărene în secolele dinainte.
(Carte în curs de apariție la Editura Baroque Books and Arts)
Traducere din limba engleză de Mihai Moroiu
_____________________________________________________________________
1 Igor A. Shiklomanov, „World Fresh Water Resources”, în Peter H. Gleick (ed.), Water in Crisis: A Guide to the World’s Fresh Water Resources (New York/Oxford: Oxford University Press, 1993); citat de US Geological Survey, „How Much Water Is There On Earth?”, https://www.usgs.gov/ special-topics/water-science-school/science/how-much-water-there-earth [accesat 01.03.25].
2 Marc Reisner, Cadillac Desert: The American West and Its Disappearing Water (New York: Viking, 1986), 13.
3 Richard White, The Organic Machine: The Remaking of the Columbia River (New York: Hill & Wang, 1996); Sara B. Pritchard, Confluence: The Nature of Technology and the Remaking of the Rhône (Cambridge, MA: Harvard University Press, 2011).
4 Lorraine Boissoneault, „The Cuyahoga River Caught Fire at Least a Dozen Times, but No One Cared Until 1969”, Smithsonian Magazine, 19 iunie 2019; Harriet Ritvo, The Dawn of Green: Manchester, Thirlmere, and Modern Environmentalism (Chicago, IL: University of Chicago Press, 2009); Grace Spiewak, „Beyond Walden: What Henry David Thoreau Teaches Us About Nature and Connection”, Blog, Biodiversity Heritage Library (23 iulie 2020).
4 Brewer, „Agriculture and Animal Husbandry”, 132; Jeffreys, „Nile Valley”, 12, 21, 28n.
5 „Adoption Stela of Nitiqret”, în Wilkinson (ed.), Writings from Ancient Egypt, 213–17
7 „Adoption Stela of Nitiqret”, în Wilkinson (ed.), Writings from Ancient Egypt, 215.
8 „The Danube Iron Gates Canal”, The Scotsman (29 September 1896), 5; Popa, ‘Trowel as Chisel’, 166.
9 Dorel Bondoc (Oltenia Museum), „Paper on Ada Kaleh”, Alexis Project Association, Romania. https://web.archive. org/web/20110725000112/http://alexisphoenix.org/adakaleh.php [accesat 25.02.25].
10 Martyn C. Rady, The Habsburg Empire: A Very Short Introduction (Oxford: Oxford University Press, 2017), 94.
11 Citat în „The Danube Iron Gates Canal”, The Scotsman (29 sept. 1896), 5.
12 Richard Cavendish, „King Alexander and Queen Draga of Serbia Assassinated”, History Today 53:6 (2003); Mazower, Balkans, 102.