Poeme de Costel Stancu
venit primăvara cu verdele ei
de Paris.
Feriți-vă, crește pericolul
frumuseții!
Botezăm, nemiloși, uraganele
cu nume
de femei. Femeile cu nume de
flori.
Omul fără umbră îl întîlnește pe
omul fără trup,
se ating și se pierd unul în
imensitatea celuilalt.
În rest, liniște. Încă nu s-a aflat
formula focului grecesc.
Primăvara e veche, doar durerile
sînt noi. De la
o zi la alta, se schimbă masa
moleculară a plumbului.
Rămîn tot singur. Nici o foaie de
hîrtie nu te va cere
de bărbat! îmi strigă mama. Eu știu
că nu știu
și aceasta mă liniștește. Unii cred
că viața o mașină
prea scumpă să sari din ea
în timpul
mersului, chiar dacă ia foc. A venit
primăvara
cu verdele ei de Paris. Cloșarzii
încep să miroasă frumos.
Poetul e un schior urmărit mereu
de fantoma
aceleiași avalanșe. Eu sînt mai
trist decît ața din ac.
Căutați-mă în pîntecul altei
mame, în numele
altui tată. Aprind focul,
Dumnezeu toarnă
apă peste el. Credința e hrană
rece, îmi spune.
Tac. Mai trebuie un vers aici. Nu
mă luați în seamă.
Poeții înnebunesc primăvara.
* * *
Într-o zi, regele a poruncit să aibă
loc o bătaie cu perne
în piața publică. Nu a îndrăznit
nimeni să lipsească.
Supușilor le-a plăcut. Să facem din
asta un obicei
al locului, o tradiție, au propus ei.
Aveți grijă,
i-a avertizat nebunul, de la un an
la altul, tot mai
multe perne vor fi umplute cu
pietre. Nu l-au băgat
în seamă. Acum, umblă toți cu
capetele sparte
și îl imploră pe nebun să le fie
rege.
* * *
Odată, poezia umbla liberă pe
pămînt. Liberă și nescrisă.
Un animal ce se hrănea cu iarbă,
o floare carnivoră?
Discretă ca aerul, era peste tot.
În adîncul mării,
în focul din peșteră, în muțenia cu
care se priveau oamenii.
Nimeni nu întreba nimic, cu toții
credeau că a știi
e primejdios. Că orice taină
deslușită îți scurtează viața
Se trăia în liniște și poezie,
ca într-un mormînt
încă nedescoperit. Apoi s-a născut
primul poet
– laudă nefericitei lui mame!
A început să scrie și
totul s-a schimbat. Multă vreme,
am rîs de el:
cine s-ar fi gindit să vadă un taur
dansînd într-o
livadă înflorită? Apoi ne-am mirat:
cum să se oprească
titirezul la mijlocul rotirii și să o
apuce în sens invers?
Era prea mult pentru mințile
noastre de vînători-culegători.
Așa că l-am numit nebun și l-am
lăsat cu visele lui.
Trăiește și acum printre noi,
dar am auzit că e pe cale
de dispariție. Așteptăm cu
nerăbdare
clipa cînd poezia va umbla,
din nou, liberă prin lume.
Liberă și, mai ales, nescrisă.
* * *
Nu îți îți ține portofelul în
buzunarul de la piept,
lîngă suflet. Sufletul nu trebuie
să știe de bani.
Lasă-l liber, să judece după legile
lui. Neînțelese
de om. Nu îți păstra mărunțișul
pentru zile
negre în pușculițe de forma inimii.
Cînd o să
vină vremea, îți va fi greu să le
spargi.
O să mori de foame și de sete,
visătorule.
Mai degrabă, ascunde-ți
presupusa comoară
într-o peșteră știută de toți,
dar prefă-te că
ai uitat cuvîntul magic la auzirea
căruia
se va desfereca. Din clipa aceea,
nu vei mai fi
nici flămînd, nici însetat.
Te vor hrăni toți,
toți îți vor turna să bei.
Cu speranța că îți
vei recăpăta, printr-o minune,
memoria
Poeme de Alma-Luna Serafim
I
Motto: ascultându-l pe George Enescu la pian, în Sonata nr. 2 Op 6
nu poți fi alungat din viitor
cel mult amânat pentru generațiile
de mai târziu
adevărata viață este un incubator
de visuri
printre interdicții și glaciațiuni
limbajele cimitirelor unde libertatea
strălucește în întuneric
așteptând corpul poeziei
să îmbrățișeze
traumele stilizate
sindromul Abel și Cain
ei niciodată nu pot fi despărțiți
ca doi scafandri despicând aceeași
scoică
în care oceanul și cerul
știi vei urca pe scenă vei aluneca
în prăpastie –
dar tu strigi
ieși din corp, căci corpul nu e,
de fapt, cu cele două părți
ale lui, decât o pereche de cătușe
perfecte
– lasă-ți corpul sã petreacã singur
într-o catedrală cu refugiați
maladia epocii tale:
somnul în realitatea ce nu mai există
oricui i s-a dat mult
i se va cere și mai mult
cărăuș post-hipnotic
animalul de companie al îngerului
nu te desparți niciodată de lume –
de geamănul tău te rupi pentru
a reveni
la întregul de mai târziu –
o jumătate din tine rămâne în urmă
celălaltă jumătate ajunge mult prea
departe
adevărata muzică acest contrapunct
felul în care visezi în poveste
II
Motto: ascultând inima din Mikrokosmosul lui Béla Bartók
prea mulți poeți în travesti
prea mulți scriitori sub pseudonim
prea multe sunete în surdină
prea multe suflete în zdrențe
concertul acesta va sfârși în allegro
barbaro
ritm cu care exilul ba îți tocește inima
ba îți ascute simțurile
toată cenușa imperiilor se adună
în clepsidră
lumea de ieri tranșeele morga geniile
semnele lor de slăbiciune, formele
feminine ale instrumentelor
muzicale – ulei de maslu și sacâz
cu morfină
pentru lunga călătorie de la tradiție
la emancipare
apoi stilizarea și variațiunile,
urmate de revenirea
la vatră izvorul
lovind ca o secundă a istoriei
singura șoaptă prin care timpul
îți suflă replica
decolteul adânc și glontele de la
Sarajevo
momentul când lumea s-a făcut
într-o secundă țăndări
în mine țărmul cu ferestre purpurii
golful unde vapoarele eșuează
vom citi psalmii cu alte înțelesuri
după ce vom da foc ultimei corăbii
ce se îndepărtează de pădurea
copilăriei
în tot acest timp petrecut în celulã
m-am crezut pasăre și m-am
zdrobit adesea de pereți
dorind sã survolez din nou
îndepărtata lume
dar două păsări – oare zborul lor
nu se mai aude
în noi ca o oglindă a dizarmoniei?
el pășind peste parapetul miradorului
ea plutind pe apa ce scaldă chipul
poeziei –
toate sunt cum le știți
cenușărese bătrâne prințese mistice
în dansatori se cuibăresc și timpul,
și vremurile
când valul ne aruncă afară
din viețile noastre
III
Motto: ascultând Nocturnă și Saltarello de George Enescu (iunie 2025)
născut pentru a deveni incomod
un fel de a protesta împotriva
clasicizării
mai singur printre oameni când
a apărut Princesse
cu statuile ei invizibile și mănușile
negre
până la umeri – apoi o felie de lună
roz
băiatul pianul și padocul
tatuaj pe dinăuntru e țara,
pe dinafară duhul unui clopot
chemarea prin care el va da
trecutului o voce
înaintând prin ceață ca o măicuță
fără chip
dincolo de gratii camera de hotel
singurătatea viitorului încă
nenăscut
Mutzerli câinele meditativ –
mantia ușoară
ca o lingua franca
cărțile se transformă în praf, muzica
în șoapte, sufletul în încremenire,
și toate astea se numesc patina
timpului
casa unde nu mai locuiește nimeni
straniu parfum de copii ce refuză
să crească
toți s-au mutat în amintirile tale
și se poticnesc printre enigme
nerezolvate
partiturile unui concert neterminat
insomnia ta îi adună laolaltă
în sala de concert a dorului de patrie
odată cu mirosul lemnului vechi
așternut pe pielea ta fină, de copac
în care încă sună toaca
din zilele când petreceai
în convoaie
brazii urcând înapoi înspre păduri
în timp ce tu alergai către cabană
să prinzi povestea de seară
a bunicului
despre concertul de la București
de acum 100 de ani
cu Enescu şi Bartók
toate concertele au rămas în urmă
căci soarele se stinge, nu și memoria
afară de agonia surâzătoare
în care statuile sunt vii
ca niște viori zburătoare