Primar la Săvârșin – supranumit „Primarul Regelui“ –, Ioan Vodicean scrie și poezie în „grai“. În graiul bănățean. E autor de cărți și vorbește cu pasiune despre acest mod aparte de a înțelege și a simți literatura – poezia dialectală. Despre toate acestea, în dialogul de mai jos.
Cristian Pătrășconiu: Cam câți oameni credeți că vorbesc în grai bănățean?
Ioan Vodicean: Nu cred că vă așteptați să primiți, acum, un răspuns care ar putea avea în conținut date statistice. S-ar îmbina, poate, mai bine cu activitatea mea profesională, dar nu în această ipostază povestim acum.
Dacă este să ne referim la populația întregului Banat istoric, situat pe teritoriul a trei state, România, Serbia și Ungaria, și care se apropie ca număr de locuitori de 1.700.000, nu cred că, astăzi, mai putem vorbi de aceeași cifră de vorbitori, de utilizatori în mod curent ai graiului bănățean. Cauza acestui fapt se regăsește în abandonarea vorbirii vechi de către populația de vârstă mai tânără și, de ce nu, se manifestă și influența factorilor geopolitici. Trebuie să recunoaștem că, din păcate pentru noi, bănățenii de pe teritoriul României, cel mai curat s-a păstrat graiul bănățean în rândul utilizatorilor acestuia din actuala provincie Voivodina, din Serbia.
Prin urmare, în opinia mea, estimez că vorbitori de grai bănățean să fie cam 1.000.000 de persoane.
De unde se învață să vorbești în grai bănățean? Puteți să îmi răspundeți sau în proză, sau în versuri; de asemenea, sau în româna uzuală, sau în dialect…
Io zâc că, vorba dulșe șe-o vorbesc, am capatat-o, odată cu lapcile șe l-am supt, la sânu mamii. Șî, odată cu iel, mama mea, ca șî tăice mamile, lasând crepațâtă ușâța sufletului, m-o dat șî cregința în lucrurile sfince Dumnezăieșci da sî pamânceșci. Așa cum șcim cu tățî, unile lucruri nu le înveț. Cu iele ce nașci… șî mori.
Dar să spui poezie în grai? Și, poate, să scrii poezie în grai?
Aș începe cu raspunsul la cea de a doua întrebare. Prima poezie în grai am scris-o destul de târziu, aș putea spune; cred că aveam vreo 25 de ani și am fost provocat să particip la un Festival- concurs de Poezie Dialectală, organizat, simultan, în România și Serbia. Mi-a plăcut ideea, am luat-o ca pe o interesantă provocare, am încercat și ceea ce a ieșit a luat premiul I la festivalul despre care vorbesc. Și, desigur, acela a fost și momentul în care am inceput să îmi recit poeziile în grai.
Ies mai greu rimele aici, în poezia dialectală?
Mie nu mi se pare a fi mai dificil a găsi rime în grai, față de limba literară. Poate ar fi ceva mai dificil să menții anumite reguli, dacă li se poate spune așa, în ceea ce priveste poezia, în general. Dar, odată învățate aceste reguli, e ușor să le transpui și în scrierea dialectală.
În cât timp se învață bine acest cod lingvistic, acest grai dialectal?
Așa cum spuneam, sunt lucruri, însușiri, stări cu care te naști. Important este ca, în timp, să dobândești abilitatea necesară pentru a pune în valoare, pentru a perfecționa ceea ce ai primit genetic. Abia atunci devin lucrurile interesante. Când începi să pătrunzi puțin mai departe de pronunție, de sunete, de terminații, de etimologie, abia atunci se deschide universul în care mă simt acasă, în care mă regăsesc, din nou, în brațele mamei…
Un grai, o limbă pot fi echivalente cu, ce frumos o spuneți, a te simți în brațele mamei?
Primele sunete ale pruncului, sunete care vor să exprime ceva, o stare, o dorință, se rostesc la pieptul mamei. Dragostea din privirea ei cu care te învăluie, atingerile degetelor ei tremurânde, răsuflarea care nu este altceva decât suflet, suflet de mamă, toate acestea sunt primele forme de comunicare de după detașarea ombilicală, dintre, de acum, două ființe, care, până deunăzi, erau doar una. De aceea, primele scâncete, în percepția celor din afara acestui întreg, mamă-prunc, nu înseamnă mare lucru, nu înseamnă altceva decât, pur și simplu, sunete. Doar EA, Mama, ea știe că acestea înseamnă mult mai mult de atât. Sigur ați trecut cu toții prin perioada în care pronunțam noi, adulți fiind, cuvintele rostite de copiii sau nepoții noștri, așa cum o făceau ei. Nu ați trăit atunci senzația că, oarecum, s-au inversat rolurile? Că poate ei pronunță cum trebuie și nu noi? Mai apoi, Ea, Mama, așa cum ei și majorității dintre noi, ni se pare firesc, îl corectează pe cel mic, încercând să îl facă să pronunțe așa cum zice ea că trebuie. Cine știe dacă nu, micuțul răzvrătit nu gândește atunci „ce-i cu atâta dăscăleală pe capul meu?“. Copilul, cu siguranță, înregistrează mult mai ușor limbajul care se poartă liber în preajma sa. Acela dintre mamă, în primul rând, și ceilalți membri ai familiei. Iată de ce am susținut și susțin că graiul, da, are legătură cu brațele mamei.
Ce vi se pare că e greu sau foarte greu în graiul bănățean? De învățat, de înțeles, chiar de rostit?
În graiul bănățean, și m-aș referi în speță la literatura dialectală, e poate mai dificil uneori, să gasești o rimă, așa cum m-ați întrebat mai devreme sau poate să pui poanta acolo unde îi este locul, fară să accepți pătrunderea în text a unor cuvinte care nu au nimic în comun cu graiul. Am observat acest lucru la unii dintre scriitorii în grai; eu consider că este păcat să facem lucrurile doar pe jumătate. E ca și cum te-ai bate cu cărămida în piept (dacă tot vorbim de bănățeni) că te-ai îmbrăcat în costum popular, dar tu ți-ai tras o ie peste un tricou cu Metallica, izmenele de fapt sunt blugi, iar opincile, adidași. Iar de învățat, de rostit, de înțeles vei reuși, cu adevărat, doar dacă vei trăi, o vreme măcar, între ei, între bănățeni. Dar te avertizez, cititorule, „riști“ să te îndrăgostești de ei și să nu mai pleci de aici.
Să fim puțin analitici: grai bănățean – ce vrea să însemne aceasta, mai precis?
Graiul bănățean, potrivit wikipedia, este ramura principală a adunării de graiuri dacoromâne nordice… Sigur nu asta așteptați să vă răspund.
Nu…
Pentru mine, graiul bănățean este mult mai mult decât o definiție. El este un balsam pentru suflet, pentru toate simțurile și simțirile… Când, adresându-mă ție, folosesc fie și numai o expresie în dulcele meu grai, atunci poți să fii sigur că te consider familia mea, fratele meu, omul căruia îndrăznesc să îi împărtășesc lucruri despre care nu aș vorbi în alte împrejurari, omul cu care îndrăznesc să râd, omul căruia nu mă feresc să îi plâng pe umăr.
Atunci, vă rog, spuneți-mi ceva în grai despre mama dumneavoastră, despre tatăl dumneavoastră, despre bunicii și bunicile dumneavoastră…
Mami, io așa îi spuneam, o tras nagejge că fișioru ei are să reușască în viață. Ciar dacă o cam nacajât-o când o fost mic că o fost tarie blastamat, parică să lumina casa atunși când, gistul gi rar, îi gischigea ușa.
Taicuțu meu, așa zâc bănățănii da io îi zâșeam, Tati. Șî el o fost cam blastamat, ca să am șî io pa șinie samana. I-or placut cam tăicișelea. Șî carcea da șî beutura, șî lucru da Evile. Io gi la el am moșcenit unile „pacimi“, cum ar fi ăl al nărozâilor. Când am scris io prima me carce, iel s-o cam nacajât că i-am luat-o naince șî, așa pornit o fost că, la șapcezăși gi ani s-o învațat să folosască, pântru scris, calculatoru. Șî, până șe-o plecat în lumea hălor drepț, o scris șapce cărț.
Moșu meu, a cărui nume îl port, șî el o fost on om șod. Îț era drag să ce-ngemni cu iel la vorbă. Era tarie falos că io, nepotu lui am ajiuns on pic mai sus ca iel în primarie. Iel o fost subprimari, cum i să zâșea atunși, pân anii ’50.
Buna mea a bună, baba mea, Dumnezău s-o hoginească șî s-o țână în lumina veșnică așa cum șî ea o trugit tătă viața ei să ne calauzască drumu pân viața asta pamâncească, cu frică gi Dumnezău, cu drag gi samănu nost șî cu cregința că nișiodată n-ai să sâmț ustăneala trupului atita vreme cât îț cășciji pita cu sudoarea frunțî.
Ați avut, am putea spune așa, maeștri în această privință?
Nu poți să te numești scriitor în grai dacă nu ai făcut cunoștință cu opera celor considerați părinți ai acestui gen literar, Victor Vlad Delamarina și George Gârda. Prima poezie a celui dintâi amintit aici am auzit-o cândva prin clasa a VI-a, cred. Ne-o citise profesoara mea de limba română Dorica Vladslav, iar poezia era Ăl mai tare om dân lume. Când am auzit-o eu pe profesoara mea că pronunța „vorbile“ ca acasă la bunicii mei, pot să spun că, atunci, m-am îndrăgostit de ea, de materia pe care o preda ea.
Mai târziu, după ce am început să scriu și eu în grai, am urmărit cu atenție pe contemporanii mei iubitori ai acesui gen literar : Marius Munteanu, Ionel Iacob Bencei, Viorel Boldurean, Petru Chira, Ștefan Pătruț, de la unii dintre ei primind chiar sfaturi utile în perioada de început a periplului meu pe tărâm literar dialectal.
Care este dulceața limbii de acest fel? La fel, puteți să răspundeți în grai sau în româna uzuală, în proză sau în versuri.
Dulceața limbii o simți mai ales atunci când ea îți trezește aduceri aminte, când te ajută să revezi episoade plăcute ale existenței tale, de cele mai multe ori în locuri foarte dragi ție, alături de oameni care ți-au rămas la suflet: Iată numai un exemplu:
„Soarile s-arată iară / Pasta casa lu veșini, / Moșu îi gi mult p-afară / Șî dă boambe la gaini // O șî fost ca să vorbească / Cu Mitru lu Crașiunel / Să vină să iscopească / O comege gi purșel //(…)/ Baba trjie fân la vacă / Gin capița a mai mica, / Să socoacie cum să-ș facă / Rând gi bani pântru păcică. // Are-o beată penziuță / Șe o strânjie leu cu leu, / Vara umblă tăt gisculță / Că papușii buni șî-I cruță / Pântru când i-o fi mai greu. // Marea Timu trajie apă / La fântâna a gin drum / Pa on coș acuma scapă / On nor negru, gros gi fum. //(…)/ Gâșcile șî alcie hoară / Fac o larmă gi potop, / Moșu dușie susuoară / Neșcie oauă, în colop. // Io ma uit pa on ochecie / Șe dă tumna în parău, / Inge ieri, copii șî fiecie, / Jiucam șuștăr șî batău // Satu îi ca furnicariu, / Gi pa geal on corn rasună, / A lu Ioșca nost, vacariu, / Carie târla îș adună“.
Ați putea face un top 3 sau, haideți, un top 5 al celor mai frumoase cuvinte pe care le știți în dialectul românesc din Banat?
Mie îmi plac mult mai multe. Dar, recunosc, pe cele care se folosesc foarte rar sau chiar nu se mai folosesc, îmi place să le aduc în discuție cu cei mai tineri, pentru a le trezi curiozitatea în legătură cu semnificația acestora. Să spunem, spre exemplu: „naifârț“ care este un condiment ce se folosește în prepararea bucatelor la tăiatul porcului ; „beceșug“ = boală; „șlog“= pareză; „cocoroadă“ = plăcintă; „cipsâie“ = tigaie; „credenț“ = comodă, dulap mai mic, „procoviță“= pătură etc
À propos: locuiți „dincolo de Mureș“. Nu e chiar Banat, după cum ne avertizează și timișorenii, și arădenii, dar orișicât. Ce vreau să întreb: dialectele nu țin cont de granițele clasice, nu?
Da! Eu, acum, locuiesc la nord de Mureș, unde nu mai este Banat. Dar sunt născut și crescut la sud de Mureș, în Birchiș, care este limita nordică a Banatului. Aici este o zonă de interferență unde se influențează, unele pe altele, obiceiuri, graiuri, îndeletniciri, din cele două regiuni istorice, Banat și Crișana. Ca un observator atent al fenomenului, pot să afirm faptul că influența bănățeană se simte mai pregnant în acest areal.
Care sunt, din unghiul dumneavoastră de vedere, numele importante ale acestei literaturi? Personalitățile, greucenii graiului bănățean, cum ar veni…
Pe unii dintre acestia i-am amintit și mai devreme, părinții literaturii dialectale bănățene, Victor Vlad Delamarina și George Gârda. Venind mai aproape de zilele noastre, aș putea aminti pe Marius Munteanu, Ionel Iacob Bencei, Petru Chira, Ștefan Pătruț, Dorina Șovre, Sorin Olariu, Viorel Boldurean.
În aceeași direcție: operele importante ale acestui tip aparte de literatură?
Cartea de căpătâi a literaturii dialectale bănățene este, Ăl mai tare om dîn lume aparută în mai multe ediții, prima dintre ele însă apare în anul 1902, la Lugoj, sub îngrijirea Dr. Valeriu Branișce, sub titlul de : POESII Bănățeneșci – întocmiri, la imprimeria Carol Traunfellner. Apoi este cartea de poezii a poetului dialectal din zona Făgetului, George Gârda, „Că tăt Banatu-i fruncea“ și aceasta apărând în mai multe ediții. Despre opera lui George Gârda am scris o analiză literară, publicată în anul 2001 la Editura Augusta din Timișoara, în volumul George Gârda și Todor Crețu Toșa.
Cine e – și de ce e așa – Ăl mai tare om dîn lume?
Ăl mai tare om dîn lume, mai întâi este titlul uneia dintre poeziile lui Victor Vlad Delamarina, poezie care, în viziunea unora, este, oarecum, cea mai reprezentativă din cele publicate. Ăl mai tare om dân lume se credea, se declara, de fapt, un comediant, venit cu „minăjăria“, cu „comegia“, un fel de circ din vremea aceea. Acesta, crezăndu-se de neînvins, provocând pe cei aflați în public la o luptă dreaptă, la trântă, în schimbul unei sume de bani.
Sandu Blegia este personajul prin care G. Călinescu, în 1928, face cunoștință cu poezia lui Victor Vlad Delamarina, făcându-i oarecum celebră opera. Sandu Blegia devine el Ăl mai tare om dân lume, punându-l la pământ pe cel care, până atunci, se autointitulase el astfel.
„Gîfăia neamțu, – a sâlă / Dar lu Blegia nu-i fu milă…/ Hopa-țupa, țupa-hopa! / Ș-o găsât nemțoniu popa ! / Țîn-e-l, lasă-l ! Ia-l dă mână! / Zdup cu neamțu în țărînă! (…) / „Nu ce jioși cu minie, dragă / Asta viedz în cap ț-o bagă ! / N-ascult vorbe io, – șî glume / Când mi-s io mai tare-n lume / Ș-adă suta! – ișie Blegia / Că dă nu: -ț fac praf comegia !!!“
Despre ce se scrie mai ales în literatura dialectală bănățeană? Temele principale, pricipalele recurențe?
Literatura dialectală bănățeană îmbracă, în general, două genuri: liric și umoristic, ironic. Unii scriitori dialectali reușesc pe alocuri chiar să le îmbine în aceeași creație literară. Marius Munteanu și Dorina Șovre sunt doi dintre aceia care au scris foarte bine în genul liric.
Deseori se aduce în poezia umoristică în grai bănățean, autoironia. Uneori se descriu întâmplări „șoage“ petrecute în lumea satului. Pot să afirm că subiectele pe care eu le folosesc în scrierile mele sunt, în majoritate, din această categorie. Ba chiar și personajele sunt reale, doar că, acolo unde „îi bajiucuresc rău gi tăt“, folosesc alte nume. Oricum, cei care sunt eroi ai poeziilor mele s-au recunoscut în versuri chiar și sub alte nume. Se scrie despre vicii, despre neacceptarea pătrunderii noului în lumea rurală, despre patimi bune, patimi rele, despre slăbiciunile unora și îngâmfarea altora, despre tot ce, poate, în viziunea autorului, ar trebui scos la lumină în speranța îndreptării, a corectării.
Mult umor în poemele subsumate acestui grai, nu?
Da! Este mult umor în scrierile în grai. Eu aș pune acest lucru pe seama caracterului șugubăț al bănățeanului, dar, totodată, și pe „făloșenia“ acestuia, crezându-se întotdeauna mai grozav decât semenul său, în special atunci când acesta este dintr-o altă zonă etnografică.
Teme grave, dure, triste – mai rare?
Sunt prezente și teme mai grave în scrierea dialectală : truda în zadar a țăranului, neajunsurile, suferința și chiar moartea. Am scris și eu un astfel de poem : Gi la Ungiu la Scaiușu: „Jios, în sat, nu-i strop gi larmă, / Lumea-n lucru-i opașită / Pa on gard, gi spini, la țarnă / Șăge-o țarcă zapașită // Poace-or fi trizăși gi grage / Su gorun, la umbra groasă, / Grâu spicu șî-l sloboage, / Așceptând să-l iei în coasă. // A lu Ion, lu Podăriță, / Ăl șe-o fost la noi poștaș, / Dușe-n cap o cotoriță / Cu fluștucu la cosaș. // Pătru Pancovă cu fata, / N-or șopcit niși on cuvânt. / Gi cu noapce dau cu sapa, / Da-s făloș că au pamânt. // Sara rupț gi lucru pică, / Pa rastaniță la pat, / Dorm în câncec gi șionvică, / Mâne harănjile bat…// Așa treși pân astă lume, / Niși nu șci cum viața-i gata. / Ș-atunși tăt pământ ț-or pune / Pa cept, altî, cu lopata. // Jios, în sat, nu-i strop gi larmă, / Lumea-n lucru-i opașită / Pa on gard, gi spini, la țarnă / Șăge-o țarcă zapașită“.
Se pierde, se stinge ușor acest mod de a vorbi? Sau, dimpotrivă, aveți sentimentul că sporește numărul celor care aleg să îl vorbească?
Nu cred că se pierde ori că se va stinge foarte curând acest grai. Sigur, scade tot mai mult numărul acelora care vorbesc în mod curent în acest fel. În special cei mai tineri sunt mai de grabă interesți să pătrundă tainele unei limbi străine, și pot spune că îi ințeleg, decât să se aplece spre a afla cum vorbeau străbunicii lor. Dar, în același timp, am întâlnit foarte mulți, chiar scriitori din generația tânără, fascinați de această abordare literară. Până la urmă este un mod de a menține încă vie flacăra trăirii vechi, ca unică punte între tradiție și modernism. Am cunoscut tineri care au abandonat confortul urban pentru a se întoarce la baștină, ca să reînvețe cum se trăiește, cu adevărat, aproape de glie, la firul ierbii. Asta mi-a dat mari speranțe că mai avem pentru cine scrie în grai.
Sau, din alt unghi: graiul (inclusiv cel bănățean) e, poate, un fel de fortăreață în fața expansiunii modernității?
Eu nu pot să percep truda noastră, a celor care am îmbrățișat acest gen literar, ca pe construirea unei fortărețe. Fortărețele se ridicau în scopul apărării împotriva unui dușman. Or, modernitatea nu poate fi considerată un dușman. Ea poate aduce și lucruri mai greu acceptate dar, de cele mai multe ori, aduce progres. Doar că, pentru pătrunderea cu succes a modernității, ceea ce e valabil în majoritatea domeniilor, trebuie să nu uităm de unde am plecat. Și aici cred că este important rolul nostru, al celor care încercăm să creăm acea punte între ieri și azi, ca să putem visa la mâine.
Vorbiți, scrieți, cred că și cântați în limbaj dialectal. Dar de visat, visați în grai bănățean?
Contrar a ceea ce se spune despre vise, cred că eu visez conștient că eroii poeziilor mele vor supraviețui în propria piele, rezistând tentației de a schimba pălăria de paie cu, te miri ce chipiu… Da, visez cu ochii deschiși ca tu, cititorule de la oraș, să vii la mine la sat să îți umplu masa de bucate sănătoase, în loc să te duci la colțul străzii să cumperi o șaorma, să vii să ne omenim cu o pălincă și să descoperim câte lucruri știm și le putem face împreună.
Și, de visat, visați și în grai bănățean?
În marile culturi și religii ale lumii, visul ocupă un loc central. Conform unor interpretări, experiența visului ar fi contribuit la apariția conceptului de suflet uman având capacitatea de a părăsi corpul aflat în adormire pentru a se întoarce odată cu revenirea la trezire.
Dacă aducem totuși visul din conceptele filosofice în proximitatea cotidiană, acceptând că suflet e și în căldura de la pieptul mamei și în întrepătrunderea respirației sale cu cea a pruncului, și în lacrima ce pică pe obrazul diafan, da, putem accepta că visul ne poartă prin locuri dragi, în preajma oamenilor dragi, rememorând clipe dragi. Da, visez, se întâmplă în mediul cel mai familiar, în cel în care ești tu însuți, fără teamă, fără prejudecăți.
Noile tehnologii credeți că sunt mai degrabă aliate acestei literaturi? Sau, dimpotrivă?
Noile tehnologii le asimilez unui aliat al literaturii dialectale. Și asta, în primul rând, pentru că face mai ușoară comunicarea. Având în vedere deslușirea cu oarecare dificultate a scrierii în grai de către un necunoscător al genului, prin redarea de înregistrări audio-video, se face mai accesibilă orice creație de acest gen. Prin urmare, numărul celor care gustă și savurează acest gen literar crește exponențial.
S-a spus, de multe ori, despre dumneavoastră, ca primar ales al Săvârșinului, că sunteți „Primarul Regelui“. Regele a auzit de la dvs poezie în grai? Regele, Regina și nu numai?
Am avut privilegiul de a petrece momente memorabile în preajma Regelui, dar și a celorlalți membri ai Familiei Regale.
Am avut bucuria de a-i oferi Regelui una din cărțile mele de poezii în grai. În discuțiile pe care le-am purtat, mă întreba despre anumite personaje din zonă pe care le-a cunoscut în perioadele de ședere de la Săvârșin dinaintea exilului. Pe unele dintre acestea le-am cunoscut, altora le știam doar familiile. Plăcut surprins de faptul că știam persoanele despre care mă întreba, îmi povestea câte o mică întâmplare în legătură cu acele persoane. În cadrul acestor discuții, mai strecuram câte o frază „în vorbile noașce“, așa, ca să fim cât mai aprope de personaje, cât mai bine conectați în lumea satului cu oamenii lui pe care Majestatea Sa i-a iubit atât de mult. Mi-a povestit chiar despre acrobațiile aeronautice pe care le făcea la aterizarea pe aeroportul de la Vărădia, ori când trecea pe sub podul de peste Râul Mureș, de la Săvârșin. Majestatea Sa Regina Ana era o prezență jovială. Atunci când eram invitat să iau masa alături de Familia Regală, de obicei eram așezat în stânga sau dreapta Reginei. Și asta datorită faptului că puteam comunica în limba lui Voltaire.
Am o amintire extraordinar de plăcută pe care o datorez Reginei Ana. La întoarcerea dintr-o vizită la câteva familii din localitate, în preajma sărbătorilor de iarnă, fiind un frig pe ulițele satului de crăpau pietrele de pe marginea drumului, la revenirea în castel, Majestatea Sa Regina își freca mâinile și sufla în pumni pentru a-și dezmorți degetele înghețate. Am cerut atunci permisiunea să prepar un leac din popor, folosit cu succes în acea perioadă a anului. Da, era vorba de „crampă“, adică țuică fiartă. Spre plăcuta mea surprindere, nu am fost refuzat. Astfel, am reușit să ne dezghețăm, la propriu și la figurat, pentru că am fost trimis, mai apoi, așa, în secret, la muncitorii din curte, să fac rost și de o țigară.
În fine: cum sună încă o poezie – una de-a dumneavoastră – în grai? Aici, neapărat, vă rog să îmi răspundeți numai și numai în grai.
Am să închei, prin voia dumneavoastră, cu o poezie care, din păcate, este mereu actuală. Se intitulează: La oraș, pa drumu ăl mare. Și e așa: „Rupt gi lucru, într-o sară, / Cam satul gi șe-i pa masă, / M-am sfagit cu Marioară / Șî i-am zâs că plec gi-acasă. // M-am bagat în straiț-o pită, / Șeapă, șonc, slaină, caș,/ Vin, rachie, câce-o litră / Șî plecai cata oraș. // La v-on șias sî tri fârtare / Ma trezî-i p-on bulevard, /Ca o uliță mai mare / Da cu fiece pingă gard.// Cu șerșei in nas șâ-n buză, / Tunsă chele, parcă-s hoț / Șî, mai jios, v-aș șere scuză,/ Num-on pecic gi chiloț.// Măi tu ! păstă ășciea toacie / Le-o mai pus buba să-ncindă / On firang, gi șipcă, roacie, / Luat gin ușa gi la cindă.// Trec înșiet, dau bună sara, / Făr-să vreau, ca on reflex / Șî-m raspunge domnișoara: / – Hello bade! nu vrei sex? // Io n-am șciut șe-o vrut să zâcă / Ș-am sâmțât că-m creapă sternu, / Da i-am spus, îi drept, cu frică: / – nuuuu ! c-acu ne-o dat guvernu.
