Prestigiosul The Booker Prize a fost acordat în 2023 pentru un roman distopic, Cântecul profetului, scris de irlandezul Paul Lynch. Cântecul profetului i-a adus autorului său nu numai cunoscutul premiu, ci și multe altele (în special peste Ocean), implicit recunoașterea internațională. Primit cu rezerve de o parte a criticii literare, romanul a fost contestat în special de cei care s-au speriat de realismul scriiturii și de alunecarea spre distopie, implicit de curajul de a vorbi deschis despre fragilitatea democrațiilor. Chiar și stilul său, atipic nu numai vremurilor, ci și unui anumit tipar învățat de digerabilitate în lectură, a fost contestat. Cu toate acestea, Cântecul profetului, sfidând orice pattern scriitural, asumându-și marile teme, a propus o abordare frontală a problematicii politice actuale și, în ciuda întunericului care învăluie ficțiunea, s-a deschis narativ limpede, proaspăt și actual. Traducerea în limba română a romanului lui Paul Lynch, datorată Iuliei Gorzo, a fost publicată în 2025 la Humanitas Fiction, în Colecția Raftul Denisei, păstrând poezia și muzicalitatea originalului, frumusețea stilului și tensiunea realului. De altfel, într-un interviu acordat la emisiunea „Timpul prezent“ de la Radio România Cultural, Iulia Gorzo afirma că autorul s-ar separa de eticheta de distopie, vorbind despre real, despre realitatea democrațiilor (pe care le putem înțelege ca sistemele non-liniare și instabile), în care micile schimbări ale parametrilor pot provoca mutații mari. Așadar, romanul lui Paul Lynch ar putea fi o expunere a unui mod în care, precum în teoria matematică a catastrofelor, sistemul alunecă pe o curbă a evoluției potențiale în care totul devine imprevizibil.
Din acest punct de vedere, într-o Europă târâtă periculos spre extrema dreaptă și spre regimurile iliberale și suveraniste, o Irlandă actuală, ajunsă sub acțiunea totalitară a unui partid extremist, Alianța Națională, nu poate să apere democrația casantă, care se risipește aproape instantaneu. Aerul greu respirabil al totalitarismului, simțit din perspectiva protagonistei Eilish Stack, o mamă care își vede soțul reținut când expresia democratică încă rămăsese în reflex, luptă pentru protejarea familiei sale și pentru recuperarea soțului. Noua traiectorie a narațiunii, cea catastrofală, o lasă în miezul evenimentelor aproape singură, cu lumea și valorile ei prăbușindu-se, trecând prin traume dificil de digerat, parcurgând un univers ficțional întunecat, aspru, dar care compensează prin ritm, muzică și viziunea asupra realității politice în alunecare. De altfel, romanul redă alunecarea de la ipostaza unei democrații vag atinse de instabilitate până la cea a deșertificării umane în timpul războiul civil, într-un ritm al coborârii spectaculoase, dar nu bruște, în pântecul unei realități acceptate ca distopice și expuse ca atare de critica de specialitate. Sentimentul de neputință umană se degajă din întreg constructul, iar acesta este amplificat de fierberea la foc mic la care este supus cititorul pe parcursul lecturii. Exceptând schimbarea de ritm din finalul cărții, aerul de neputință este întreținut de atmosfera apăsătoare și de statornicia protagonistei, de resursele ei cu care se agață de responsabilitatea firească de mamă, dar și de cea de cetățean, de puterea de sacrificiu și de eforturile de menținere a vagilor repere de normalitate într-o lume care își pierde violent reperele. În această fierbere la foc mic, în care soțul Larry, lider de sindicat în învățământ, este chemat pentru a fi interogat fără a se mai întoarce, în care refuzul firesc de a crede că schimbarea dramatică se produce și că are loc atât de repede, fără a putea fi împiedicată, sunt înghițiți de război sau chiar uciși copii în pragul adolescenței, dispare tatăl bâjbâind prin cotloanele memoriei, rămân dispăruți fără urmă colegi și vecini.
Remarcabil în această catastrofă (matematic și literar vorbind) care se produce în jurul personajului central, în navigare pentru a își păstra echilibrul și pentru a își proteja familia, este fluxul de conștiință care ghidează actul lecturii, dublat de gesturile simple, de faptele mărunte care țin la suprafața normalității viața unui om și valorile sale democratice într-o societate dezumanizată. Pe de o parte, sprijinind la verosimilitatea scriiturii și, prin senzația de a mai fi trăit aceste vremuri ale turnurii politice care se degajă din pagini, printr-un déjà vu la nivelul receptării atmosferei politice tot mai apăsătoare, construind iluzia memoriei, jocul ei straniu și perturbarea sentimentului de familiaritate rezultat din convingerile și opiniile dominante ale unui „azi“ fluid, fluxul conștiinței contribuie la păstrarea calmului aparent, la normalizarea situației, la opoziția fragilă în raport cu societatea totalitară. Pe de altă parte, în planul lecturii, ficțiunea contribuie la apăsătoarea senzație de déjà lu într-o lume a distopiilor generate de nevoia scriitorilor de a avertiza asupra alunecării societății. Totuși, prin această trecere de la normalitate la universul distopic în instaurare, romanul lui Paul Lynch nu are corespondent, iar fluxul conștiinței, în care se revarsă multitudinea de gânduri, în care sentimentele-afluent dau o anumită coloratură întregului, păstrează și în clipele celor mai cumplite efecte asupra familiei protagonistei vaga speranță în raport cu cei neajutorați, care ar mai putea avea o șansă. Frazele lungi, amintind de celebrul irlandez James Joyce, și fluxul conștiinței care servește altor scopuri narative, dar care contribuie la reducerea în claritate a perspectivei observatorului omniscient dispus să nareze la persoana a III-a, fac din tumultul de gânduri și sentimente un curent suficient de important încât să îl poată acapara pe lector și să îl ajute să traverseze lucrarea, mai ferit de intemperiile politice decât oriunde altundeva în afara conștiinței lui Eilish. Nu în ultimul rând, prin asumarea redării prin fluxul conștiinței, prin prezentul continuu al unei interiorități narative asumate, durerea este amplificată, senzațiile în lectură sunt autentice, imersiunea în universul distopic devine verosimilă. În acest fel reușește stilistic Paul Lynch să construiască un altfel de roman distopic, beneficiind de tradiția irlandeză a tehnicii narative a fluxului conștiinței, dar utilizând instrumente și contexte diferite, profund umane și, întâmplător, în afara tiparelor actuale de axare pe stările de preconștiință. Prozatorul accesează zona subliminală, dar în mod diferit de felul în care tiparul postmodern al fluxului conștiinței o explorează, revenind la cumulul de percepții și reprezentări din stadiul preverbalizării, tipic tehnicii narative utilizate de marii scriitori moderni ai interbelicului european. Spre exemplu, căutând trupul neînsuflețit al propriului copil într-o morgă improvizată, într-un „depozit de cadavre“, în mintea protagonistei se succed fragmente de receptare primă și de gânduri asupra cărora nu poate avea control:
„O rugăciune scurtă îi scapă pe gură și, deși n-are din ce credință să se roage, rostește rugăciunea și îi șoptește lui Larry, își spune sieși că trebuie să plece de-acolo, se vede ca și cum ar fi în afara corpului, înaintând, aplecându-se peste primul cadavru și trăgând fermoarul pentru a scoate la iveală un chip supt, fără dinți, un obraz care pare găurit cu burghiul, un ochi care nu se poate închide, se ridică descompusă, frângându-și mâinile, se uită la paznic de parc-ar vrea să spună că a greșit, că a nimerit din greșeală pe tărâmul morților și trebuie să se întoarcă, dar el îi spune pur și simplu să ridice fermoarul să treacă la următorul cadavru. Ea îngenunchează în fața următorului sac, trage fermoarul și șoptește acesta nu-i fiul meu, trece de la un trup la altul, vede urmele lăsate de regim pe fiecare chip și gât, crima are un miros de antiseptic și gura șoptește de fiecare dată: acesta nu e fiul meu, gura șoptește același lucru iar și iar, acesta nu e fiul meu, acesta nu e fiul meu, acesta nu e fiul meu, acesta nu e fiul meu, și se uită la paznic, care se uită la ceasul de la încheietură, și ea desface încă un sac pentru cadavre, spunând: acesta nu e fiul meu înainte ca măcar să deslușească fața, acesta nu e fiul meu, acesta nu e fiul meu, vede în fața ochilor chipul lui Bailey senin și zdrobit, pielea mirosind a înălbitor, și arcuirea dinăuntrul ei cedează și un urlet cumplit țâșnește din trupul ei, și Eilish ia fața lui în palme, privește lung fața copilului mort și nu vede decât copilul viu și-ar prefera să fie ea moartă în locul lui, îi mângâie fața catifelată, părul încă ud de sânge. Copilul meu frumos, ce ți-au făcut?, șoptește ea. Vede pielea umbrită de vânătăi, dinții ciobiți sau lipsă, trage fermoarul sacului până jos și vede mâinile și picioarele cu unghiile smulse, vede gaura unui burghiu în genunchiul lui, arsurile de țigară de pe piept, și-i ia mâna și i-o sărută, trupul lui spălat de orice urmă de sânge, în afară de sângele adunat sub piele ca un nor negru, care nu poate fi spălat. Nu aude ce spune paznicul care o ajută să închidă la loc sacul pentru cadavre și o conduce pe ușă, vorbindu-i cu voce joasă. Numărul douăzeci și patru, spune el, doamnă Stack, doriți să-l identificați pe fiul dumneavoastră?“
Grav și trist, redând o realitate a preverbalizării durerii din proximitatea nașterii ei, cu o microcameră implantată în mintea protagonistei, romanul lui Paul Lynch este de o frumusețe stranie și de o verosimilitate care sperie literalmente, dar care prin această luciditate câștigă în empatie și implică lectorul într-o manieră care îl tulbură și îl face să nu se poată despărți de imaginile tari ale cărții. Pragul de suportabilitate al fiecărui lector se activează ca prag al lecturii.