Știm cu toții cine este domnul Mihai Zamfir. Eminent profesor la Facultatea de Litere din București, unde a predat stilistică, istorie literară, literatură comparată și a format atâtea promoții de studenți. Dar, totodată, profesor și la Universitatea din Lisabona. Strălucit critic și istoric literar, autor al unor lucrări de referință, studii, sinteze, începând cu Proza poetică românească în secolul al XIX-lea (1971), trecând prin Imaginea ascunsă. Structura narativă a romanului proustian (1976) și ajungând la Scurtă istorie. Panorama alternativă a literaturii române, în două volume, tipărite în anii 2011, 2012 și 2021 (ediție unificată, revăzută și adăugită). Dar și diplomat, ambasador al României în Portugalia. Dar și, de curând, nedrept de târziu, academician. Dar și, neîndoios, un cărturar autentic. Dar și, neapărat, neapărat, romancier, o dimensiune scriitoricească la care domnul Mihai Zamfir ține atât de mult, autor, până la cartea pe care o discutăm în seara aceasta, a șase romane; dintre ele, În așteptare a fost una dintre cărțile de proză foarte bine primite de critică, la apariție (în 2020), ceea ce l-a și făcut să primească marele Premiu Scriitorul Anului, în Gala organizată de Uniunea Scriitorilor la Iași. Pe scurt, toate aceste însușiri fac din domnul Mihai Zam fir, este un adevăr greu con testabil, o personali tate de primă mărime a literaturii ro mâne de astăzi.
Însă, la liniile portretului său literar, eu aș mai adăuga o tușă, o formulare care, într-un fel, le cuprinde pe toate.
În ochii mei, domnul Mihai Zamfir este tânărul locuitor al unei lumi vechi spre care unii dintre noi privim cu necontenită nostalgie. Ce înțeleg prin această lume veche? Lumea veche e lumea în care nu exista inteligență artificială, ci doar inteligență-inteligență, inteligență umană, pe care anumiți semeni de-ai noștri, între care se numără și personajul de față, o aveau cu asupra de măsură. Lumea veche e lumea în care nu existau memoria digitală și extensia de memorie a diferitelor device-uri, ci doar memoria-memorie, memoria umană, care la unii dintre acei locuitori, între care se numără și el, era prodigioasă, de necrezut. Lumea veche e lumea în care unii dintre acei oameni, între care se numără și el, nu aveau nevoie de laptopuri și de telefoane mobile din care să extragă diverse informații, cunoștințe enciclopedice, ci enciclope diile, cărțile capitale stăteau depozite chiar în min tea lor cu abilități neuronale neobișnuite, precum într-o bibliotecă invizibilă, lăuntrică, la purtător. Asemenea reprezentanți ai acelei lumi vechi, astăzi, sunt tot mai rari și e firesc să ne bucurăm atunci când, ca în seara aceasta, avem șansa de a ne afla în fața unuia dintre ei.
Dar să ne întoarcem la romanul recent apărut, Căderea cortinei. Este o carte care trebuia să fie scrisă și care, dacă ar mai exista pasiunea lecturii, s-ar cuveni să fie citită de cât mai multă lume, de generațiile recente cu precădere. Despre ce cortină e vorba în titlul romanului? Despre Cortina de fier, desigur, care despărțea lagărul, unii îi ziceau rai, comunist de Europa normală. Dar substantivul cortină e scris cu literă mică. De ce? Văd aici o subtilitate a autorului, care ne semnalează astfel că mai există și un al doilea sens al sintagmei; și anume: căderea cortinei de pe privirea unor fanatici ai ideii de comunism, așa cum sunt cele două personaje principale ale cărții.
Cu acest fin detaliu, ajung la întrebarea definitorie pentru această lansare și prezentare a cărții: ce anume mi-a plăcut în romanul domnului Mihai Zamfir? Întrebare care, reformulată, sună așa: de ce mi-a plăcut acest roman? Și primul răspuns este acesta: mi-au plăcut asemenea semne textuale discret plasate în carte care, odată descoperite, îi sporesc înțelesurile, precum acesta amintit mai înainte, despre sensurile sintagmei căderea cortinei. Sau, alt exemplu din aceeași categorie: mi-a plăcut referirea, punerea în oglindă a construcției sale epice, în chiar primele propoziții ale romanului, cu altă narațiune, celebră, 1984, a lui Orwell. Și mi-a plăcut modalitatea în care se realizează conjuncția de intertextualitate: avem doar o apropiere fugitivă făcută pentru a marca, în fond, despărțirea: ambele narațiuni sunt distopii, dar complet neasemănătoare, aceasta, a prozatorului român, este o descriere crud-realistă, intenționat repetitivă, agasantă a unui peisaj social repulsiv.
Mi-a plăcut, apoi, cum deja sugeram, subiectul romanului, de interes pentru aproape oricine: avem aici cronica unei prăbușiri anunțate (și așteptate!), marea prăbușire a totalitarismului comunist în Europa și, desigur, focusat, în România. Apoi, mi-a plăcut unghiul din care se face cronica/ relatarea; iarăși o găselniță/ o inova ție auctorială originală și de efect: nu niște per sonaje de etnie română trăiesc evenimentele, prezintă degringolada, năruirea nefastei orân duiri, ci doi străini, un portughez, Fernando, și un francez, Jean-Paul. Și ei nu sunt niște străini oarecare, ci sunt doi adepți ai comunismului, sluji tori credincioși ai ideolo giei de stânga, care au ales să-și ducă viața în Ro mânia tocmai ca să fie, să respire, să viețuiască într-un loc unde acest regim politic a triumfat. Mi-a plăcut și felul cum se realizează descrierea prăbușirii: prin dialogu rile nesfârșite, plicticoase chiar, între cei doi protagoniști care, lucru de subliniat, aproape nu au viață personală; în cazul lor, biografia proprie a fost înlocuită cu istoriile, cu evoluțiile diferitelor mișcări comuniste europene pe care ei le rememo rează, le resimt parcă ar fi parte reală din însăși existența lor omenească particulară.
Dar, e de menționat, și acest aspect de asemenea mi-a plăcut, că serbedele lor traiectorii personale, sărace în evenimente, conțin totuși, fiecare, câte un episod de o forță simbolică extraordi nară, care le face de neuitat literar: în cazul lui Fernando, e vorba despre stabilirea Mariei și a fiicei lor la Lisabona, în vreme ce Fernando optează, în mod absurd suntem tentați noi, cititorii, să considerăm, pentru rămânerea în Bucureștiul scufundat în frig, sărăcie și întuneric! Iar în cazul lui Jean-Paul, este memorabil gestul său final, care subliniază faptul că eșecul comunis mului este pentru el totuna cu sfârșitul său, cu alte cuvinte profesorul francez s-a identificat cu sinistra realitate care tocmai a sucom bat, încât nu-și poate închipui o continuare a vieții sale dincolo de această fantasmă ideologică a comunismului. În fine, mi-au plăcut paginile de evocare a acelui București deprimant din anii ’80, în care exasperarea, o poezie tristă și disperarea se amestecă expresiv.
În totul, o scriere epică remarcabilă, pe care am citit-o cu interes și cu satisfacție.
(Cuvânt citit la lansarea romanului, în seara zilei de 23 iunie, la Librăria Humanitas-Kretzulescu)