A plecat dintre noi și Virgil Nemoianu (Pilu sau Nemo pentru prieteni), a plecat – după Nicolae Manolescu – al doilea coleg al nostru de facultate, faimos încă de pe băncile școlii. Dispare astfel un nume emblematic: cât privește teoria literaturii și istoria gândirii estetice, profesorul de la Universitatea Catolică din Washington era deja un nume românesc vizibil în grupul cel mai select de analiști ai literaturii.
Nemoianu a avut însă o existență diferită de aceea a colegilor săi români ajunși celebri în străinătate. Pare curios, dar el nu a nutrit niciodată visul de a pleca din țară și de a începe o nouă viață pe alte meleaguri. A părăsit România cu ocazia unui lectorat în Statele Unite, post de predare a românei pentru o perioadă limitată, fiind susținut mereu de speranța revenirii în țară.
Ne uimește modul în care Nemoianu nu s-a lăsat despărțit de locul lui de origine: a participat la tot ce i se părea interesant în România; îl interesau romanele apărute, volumele de poezii complete, sintezele de istorie literară; pe toate le consemna în scris, schimbând în cadență impresionantă mesaje cu corespondenții săi din țară.
Păstrarea legăturii s-a realizat în condiții uneori dramatice. Scrisorile schimbate cu I. D. Sîrbu, ce au luat apoi forma volumului Traversarea cortinei, rămân un document unic: este singura ocazie în care I. D. Sîrbu s-a dezvăluit complet, schițând în același timp un portret întunecat al țării noastre din cea mai sinistră perioadă a existenței sale moderne. L-a transformat pe Nemo în martorul universal.
Altă corespondență purtată în condiții dificile a fost aceea cu Nicu Steinhardt, aflat atunci într-o izolare absolută și sub o supraveghere continuă. Unele dintre cele mai importante mesaje pe care călugărul de la Rohia le-a comunicat lumii se află în paginile destinate lui Nemoianu.
De ce oare două dintre cele mai importante figuri ale culturii românești l-au ales drept confident pe profesorul american? Pentru că au simțit în Nemoianu pe interlocutorul ideal, cel care îi va înțelege până la detaliu și va păstra cu sfințenie paginile sosite din România. Iar Nemoianu a înțeles că cele două figuri luminoase ale literaturii noastre au în special nevoie de protecție.
Atașamentul lui față de România s-a demonstrat și în alt mod decisiv: el a introdus cultura noastră în ambianța universală – fără ostentație și fără demagogie. În principalele sale sinteze, începând cu cea din 1985 (Îmblânzirea Romantismului) și terminând cu cea din 2006 (Imperfecție și înfrângere), autorii români încep să ocupe locurile ce li se cuvin în tabloul literaturilor din Estul Europei. Numele lui Alecsandri, Bălcescu, Kogălniceanu, Maiorescu, Eminescu, Slavici, Iorga, Blaga ori Goga apar spontan, cerute în mod natural de context și dovedind un atașament fără rezerve față de țara de origine. Marile construcții istorice și estetice ale autorului, care i-au adus acestuia celebritatea, au depășit pentru prima dată limitele literaturilor canonice: Îmblânzirea Romantismului, dar mai ales Teoria Secundarului (1989) ori Triumful Imperfecției (2005), atrag în orbita discuției toate literaturile europene, citite și analizate în detaliu. Includerea literaturii noastre în acest câmp estetic lărgit a însemnat foarte mult: viitoarele sinteze nu vor putea face abstracție de viziunea propusă de Nemoianu.
Un ultim proiect de amploare avându-l în centru pe profesorul româno-american încununează latura românească esențială din activitatea sa. În ultimii ani, ediția de autor „Virgil Nemoianu“ apărută la Editura Spandugino, în zece volume a pus la îndemâna publicului larg, traducându-le, importantele monografii și studii care până acum fuseseră accesibile doar unui mic număr de privilegiați. Începând cu cărțile publicate de Nemoianu în tinerețe în țara noastră și continuând cu principalele contribuții din perioada americană, scrierile autorului formează astăzi o ediție monumentală.
În exegeza contemporană, Virgil Nemoianu a lăsat câteva sinteze de referință, intrate în bibliografia universitară obligatorie. Ele pot fi trecute însă și la capitolul bibliografiei românești, prin prezența, în paginile lor, a scriitorilor noștri. Nivelul teoretic înalt al analizelor semnate de Nemoianu a proiectat astfel și literatura română pe cerul înalt al referințelor universale.