Termenul de „fascist“ astăzi a devenit un „cuvânt valiză“, în care poate fi înghesuit claie peste grămadă aproape orice: antiliberalism, ultranaționalism, xenofobie la pachet cu antisemitism, dar și inaderența la mișcările progresiste sau wokiste, opțiunea pentru „familia tradițională“ etc. Termenul tinde să-i desemneze nu doar pe cei din mișcarea inițiată de Mussolini, fasciile italiene, ci deopotrivă pe naziști și celelalte grupări de extremă dreaptă din interbelic, legionarii români, ustașii croați, membri ai Acțiunii Franceze etc. Totuși, înainte de a deveni un termen-sinteză pentru extrema dreaptă interbelică europeană, fascismul a reprezentat o mișcare politică apărută în Italia, cu propria istorie, transformată în regim politic și totodată dictatură personală de către carismaticul lider Benito Mussolini, supranumit „Il Duce“.
Este evident ca, în cartea sa Nicolae Iorga și seducția fascismului italian, Georgiana Țăranu – cadru universitar la Facultatea de Istorie și Științe Politice a Universității Ovidius din Constanța – să încerce a defini cât mai bine termenul de fascism pornind de la definiția sintetică a britanicului Roger Griffin ca „ultranaționalism palingenetic“, altfel spus, „proiectul de renaștere și regenerare națională propus societății“, și ajungând la definiția mai nuanțată a istoricului român Constantin Iordachi (prea lungă ca s-o reproduc aici, o găsiți la p. 37). Există ca numitor comun „naționalismul carismatic și mesianic“ care îl apropie pe savantul român de liderul mișcării fasciste, Benito Mussolini. Aș mai face o precizare privitoare la contextul „demascării“ unor figuri intelectuale prestigioase, cazurile fiind cu precădere Constantin Noica și Mircea Vulcănescu, și altele, care depășesc cadrul de referință românesc, precum Mircea Eliade și Emil Cioran. Asocierea cu fascismul italian pare mai puțin compromițătoare decât cea cu legionarismul românesc, astfel încât, în această carte nu este vorba de un „caz Iorga“ similar cu cele de mai sus despre care a curs multă cerneală și pentru că Nicolae Iorga este mult mai nuanțat în adeziunea sa, urmărind o apropiere culturală și ceea ce autoarea numește paradiplomație, sau simplu diplomație prin cultură/diplomație culturală, dar și pentru că Iorga a devenit un adversar al extremei drepte românești, al legiunii Arhanghelului Mihail, implicit al lui Zelea Codreanu, și a sfârșit ca o victimă a ei, asasinat de un comando legionar la data de 27 noiembrie 1940.
Georgiana Țăranu asociază oportun două figuri emblematice pentru două culturi și civilizații afine, cea română și cea italiană, personalități aflate pe paliere diferite ale vocației, instrucției, anvergurii intelectuale, eticii, felului de a gândi etc., dar cu câteva puncte comune care să permită o apropiere, cu mențiunea că relația între cei doi este văzută dinspre savantul român spre dictatorul italian. Ponderea majoră a acestei asocieri o constituie chiar admirația la confiniile cu idolatria nutrită de savantul român față de personalitatea Ducelui care întruchipa o figură providențială, un ideal deopotrivă moral și politic al istoricului. Pentru a facilita înțelegerea relației de atracție dintre savant și aventurierul politic, autoarea dedică partea de început a cărții felului de naționalism cu care operăm în cazul lui Nicolae Iorga, fapt dedus și din anii formării sale intelectuale, dar și din contextul istorico-politic românesc atât cel antebelic, cât mai ales cel interbelic.
Astfel, Georgiana Țăranu urmărește etapele devenirii istoricului remarcând, printre lecturile de tinerețe, una cardinală pentru înțelegerea comportamentului politic al istoricului, cea a cărții lui Thomas Carlyle, Despre eroi, venerarea eroilor și eroicul în istorie, unde eroul modern ca lider politic întruchipa o sinteză a tuturor celorlalte expresii tipologice ale eroismului (profetul, preotul, poetul, regele ș.a.). Pentru Emil Cioran cartea cărților fusese Declinul Occidentului a lui Oswald Spengler, așa cum pentru Mircea Eliade Un om sfârșit a lui Giovanni Papini jucase un rol similar. Nu doar în capitolul „Iorga, profil de lider providențial“, ci prin întreaga carte istoricul constănțean configurează un portret psihoideologic al marelui istoric, evidențiind rolul politic pe care și-l revendica savantul în istoria României. E un rol similar celui mussolinian, ca izbăvitor al neamului, restaurator al ordinii, tradiției și virtuților strămoșești recuperate pe filiera sensibilității conservatoare eminesciene trecute prin filtrul romantismului și reproiectate într-un medievism atemporal. Ca și Emil Cioran din Schimbarea la față a României, cu care are numeroase puncte în comun, Nicolae Iorga visa o punere la teasc a națiunii, o pedagogie naționalistă a muncii (a lui Cioran era revoluționară și implicit antietatică și violentă) menită să mobilizeze energiile psihoafective și fibra morală a etniei până la metanoia pentru care metafora biblică a „schimbării la față“ era revelatoare.
Nu este vorba de a asocia incongruent și disproporționat un savant – figură publică, istoric eminent cu un renume internațional, figură politică importantă, dar nu de prim rang, în România interbelică, un naționalist conservator, un lider spiritual – cu un om politic, fost ziarist intervenționist, devenit popular prin abilitățile demagogice și îndrăzneală, care i-au asigurat ascensiunea prin intermediul unei instanțe de mediere reprezentate de ideologia ultranaționalistă a fascismului italian. Ce aveau similar, pe scurt: „Istoricul împărtășea cu Mussolini aceleași valori pe care le aveau în comun dreapta autoritaristă conservatoare și fascismul: o critică antimodernistă a societății, antiparlamentarismul, ideile de ordine, disciplină, ierarhie, principiul liderului.“ Ce îi despărțea? Nuanța introdusă de autoare este esențială, Mussolini era organizatorul etatic al unui ultranaționalism palingenetic, pe când Iorga reprezenta o formulă conservatoare, antecedentă istoric, a unui naționalism palingenetic. Linia despărțitoare trece prin rezerva istoricului român față de întrebuințarea violenței statului ca instrument politic și formă de îmblânzire/subordonare a societății, față de expansionismul militar care a caracterizat politica Germaniei naziste și Italiei fasciste cu episoade socotite intolerabile de către Iorga (vezi invazia Albaniei, expansiunea colonială în Africa, sprijinirea Germaniei în anexarea Austriei etc.). Ce l-a sedus pe Iorga a fost o alianță politică a României cu Italia, fondată pe baza latinității comune documentate în varii situații și contexte istorice, pe care erudiția istoricului le-a identificat cu maximă acribie, în vederea blocării politicilor revizionist-iredientiste din partea Ungariei de după Trianon și ținând România departe de ostilitatea Uniunii Sovietice care nu-i recunoștea granițele. Or, tocmai politica externă a Italiei mussoliniene, așa cum o demonstrează Georgiana Țăranu, s-a îndreptat pas cu pas către susținerea revendicărilor Ungariei în raporturile sale revizioniste cu România, spre alianța cu Germania nazistă, conform propriilor proiecții expansioniste.
Pe baza studierii arhivelor, a corespondenței, a jurnalului lui Iorga, a conferințelor susținute atât în România, cât și în Italia sau Franța, a publicisticii acestuia, dar și a celei a adversarilor, a efortului in stituțional considerabil vizând atât cercetarea istorică, cât și sistemul de educație, universitara din Constanța a documentat această relație sinuoasă, în zigzag, a paradiplomației iorghiste menite să facă din Mussolini excepția triumfător-legitimizatoare a unui regim dictatorial care va ocupa simbolic în modernitate locul despotismului luminat. Este remarcabil efortul de cosmetizare a realității istorice, politice din Italia mussoliniană, versatilitatea lui Iorga stimulat de strategiile de captatio benevolentiae ale diplomației italiene, rezistența sa în proiectul de idealizare a fascismului și liderului maxim, pe măsură ce acțiunile politice ale lui Mussolini evidențiază ostilitatea, inaderența la aceleași valori, prin agresiunea care-l apropie de Hitler și de toți (unii pe post de idioți utili) acei agenți ai contestării rezultatelor păcii de la Versailles și last but not least, susținerea mișcării legionare românești și a lui Zelea Codreanu, dușmanul din interior, cu care pactizează, o dezvrăjire lentă și plină de învățăminte.
Termenul de „seducție“ ca expresie a iraționalului este cel potrivit pentru a califica nu doar relația lui Iorga cu fascismul italian, ci a intelectualilor cu utopiile puse în act ca forme de guvernare. Cu alte cuvinte, demersul acestei cărți reprezintă și un studiu de caz dintre atâtea altele ale acestui raport problematic între intelectuali și politică, primul context pe care-l ia în considerație disociind între intelectualul erasmian și cel filotiranic, între paradigma intelectualului angajat pentru care pledează într-o formulă memorabilă și fondatoare Paul Nizan în eseul său Les chiens de garde (1932) și cărturarul umanist, detașat, atașat travaliului benedictin față de un domeniu al cunoașterii, pentru care pleda polemic Julien Benda în faimosul său eseu, La trahison des clercs (1927), invocând în angajamentul față de pasiunile politice tocmai suspendarea reflecției și spiritului critic. Să observăm că ambele modele își au antimodelele, pentru Nizan un fel de defetism, lipsa de angajament în fața unor provocări sociale majore, sau un angajament eronat, în slujba unei „religii politice“ pentru Benda. Ultima a caracterizat din plin relațiile intelectualilor secolului XX cu puterea și pe Iorga nu mai puțin, iar ea face obiectul cărții Georgianei Țăranu. În final, acest Iorga nu neapărat necunoscut, cât neprecizat în toată amploarea acțiunilor sale culturale și politice, este scos la suprafață, iar cercetarea plină de acribie revelează din plin profilul psihomoral și opțiunile ideologice ale savantului. Cred că aceste dezvrăjiri, de altă factură decât cele mai ludice ale lui Paul Johnson, sunt extrem de necesare demersului istoriografic actual românesc.