A. De la fizica cuantică la metoda dogmatică
Metoda dogmatică a fost prefigurată în Filosofia stilului (1924) și elaborată complet în Eonul dogmatic (carte începută în 1930, apărută în toamna anului 1931). Volum de metdologie și gnoseologie, Eonul dogmatic a fost pentru Blaga dis cursul său asupra metodei, căci mărturisește: „întîia mea operă de filosofie. Început de sistem personal. Operele viitoare de filosofie se vor baza pe el. Ideea fundamentală a eonului e un gînd nou în filosofie; e vorba de o metodologie metafizică [s.n., M.P.]“. Alteori a spus că această cartea este „numai începutul incomplet al unei filosofii“ sau „un studiu pe care dintru început l-am înțeles numai ca o temelie pentru viitoare lucrări“. Aici, Blaga pro – pune o metodă nouă de cunoaștere, bazată pe dreptul filosofului de a enunța postulate care contrariază logica și simțul comun, rămînînd totuși operaționale: metoda dogmatică. Enunțul dogmatic transcende logica și este lăuntric contradictoriu, deci a-logic, a-rațional și în mod misterios sugestiv. De pe urma acestei metode, Blaga a susținut că în cunoaștere există două direcții, plus-cu noașterea și minus-cunoașterea. Pentru ideea de dogmă, autorul pare să fi avut ca sursă de inspirație filosofia mistică a lui Filon din Alexandria și teologia. În realitate, la fel cum arată și paginile despre dogmă din Filosofia stilului, impulsul i-a venit de la felul de a expune și a argumenta din știința contemporană. El a mărturisit acest fapt chiar în textul Eonului dogmatic: „În ultimele decenii au apărut în diverse domenii științifice o seamă de teorii de o structură cu totul nouă. Ele au avut darul de a revoluționa gîndirea științifică și în același timp de a pune noi probleme filosofiei. Noi înșine, folosim momentul pentru a face mărturisirea, am fost mînați spre analiza dogmei de nedumeririle ce le-au stîrnit în noi tocmai teoriile în chestiune [s.n., M.P.]. Pentru desemnarea tendinței constructive, ce se desenează în știință, vom alege teoriile cele mai caracteristice; două din domeniul fizical, și una din domeniul biologic: teoria entelehelială. Cititorii atenți ai expunerilor noastre au și ghicit poate întrebarea, pe care din motive de metodă, am fost nevoiți s-o ocolim pînă acum. N-au făcut autorii acestor teorii științifice un pas decisiv spre formularea dogmatică?“ Din fizică, „teoriile în chestiune“ au fost relativitatea și mecanica cuantică. Să ne amintim că filosoful s-a format intelectual într-o epocă de mari schimbări, nu numai în domeniul socio-politic și istoric, ci și în domeniul cultural-științific. Din punct de vedere științific, la începutul secolului XX fizica newtoniană a fost pusă sub semnul întrebării de două construcții teoretice revoluționare, teoria relativității a lui Einstein și fizica cuantică elaborată pas cu pas de un întreg șir de fizicieni. Declarația lui Blaga nu ar trebui să ne mire dacă ne amintim că el a plănuit, încă din perioada studenției, să elaboreze o mare sinteză culturală, în vederea căreia – așa cum rezultă din corespondența sa inclusiv din aceea cu Cornelia, din Hronic… ș.a. – s-a instruit sistematic în științele contemporane. Iar lui Vasile Băncilă i-a declarat că la sfîrșitul anilor 1920 a studiat intens științele, ceea ce i-a dat ideea „să scrie o introducere asupra metodei pe care a urmat-o, în general (prin urmare, tot e adevărat ce a scris Blaga că anume fapte din științe l-a[u] dus la metoda dogmatică). […] Dar curînd a văzut că această introducere cere spațiul unei cărți […] și atunci a dat Eonul dogmatic“. Din exemplele pe care le dă și le analizează în Eon (le luase în considerare și în perioada pre – sistemică), rezultă că ideea metodei dogmatice i-a venit direct din fizica cuantică, pe care o cunoștea și din textele fizicienilor teoretici (Max Planck, Louis de Broglie ș.a.), și din comentarii din reviste. Exemplul lui „tare“ este starea cuantică duală a luminii, a particulelor subatomice în general, de corpuscul și undă, fapt ce pune intelectul în perplexitate. După cum rezultă din textele lui Blaga, fizica cuantică a stat la temelia convingerii sale că intelectul uman funcționează în două moduri, logic-rațional (enstatic) și „sărit“ din el însuși/din rațiune, așadar „irațional“ (ecstatic); la fel, starea duală a particulelor subatomice (ba corpuscul sau cuantă, deci dis continuă; ba undă, deci continuă) i-a dat pînă la urmă ideea că actul cunoașterii are două direcții, spre plus-cunoaștere și spre minus-cunoaștere. Faptul că lumina este definită prin atribute contrare care „din punct de vedere logic-concret se exclud“, dar „fenomenologia luminii pare a cere ambele ipoteze“, l-a inspirat pe filosof în ideea dogmaticului. Afirmația fizicianului Louis de Broglie, unul dintre creatorii mecanicii ondulatorii, cum că „«Introducerea simultană a continuului și a dis continuului pare a deveni aici necesară într-o formă total incomprehenibil㻓, i-a întărit filosofului român convingerea că, din moment ce în fizică așa se petrec lucru rile, este și el îndreptățit să le propună fizicienilor metoda dogmatică, care admite contradicția și suspendă înțelegerea: „Ce altă semnificație au aceste cuvinte [ale lui de Broglie] decît aceea a unui apel deghizat să se admită, în caz extrem, în știință și încetățenirea «ecstaziei intelectuale», adică a unor formule sau postulate, echivalente fizicale a ceea ce am numit formulă dogmatică? L. de Broglie nu și-a dat seama de gravitatea plină de consecințe a cuvintelor sale. Introducerea formulei, alcătuită din termeni contradictorii, reprezentînd o minus-cunoaștere, acolo unde trebuie, ar echivala desigur cu una din reformele metodologice cele mai importante ale științei“. În fond, filosoful a sesizat corect una dintre problemele tulburătoare relevate de fizica cuantică, una care, de la apariție și pînă astăzi, a rămas problemă. (Ceea ce, poate, semnalează că fizica și teoriile ei din ce în ce mai complexe pot descoperi, în adîncurile lumii cosmice sau a celei subatomice, obiecte și situații care au contradicția în chiar natura lor.) Ca discurs blagian asupra metodei, volumul Eonul dogmatic a rezultat așadar de pe urma contactului cu știința contemporană aflată în plină schimbare. Iar elementul inspirator pentru metoda dogmatică a lui Blaga a fost știința, fizica particulelor.
Pentru o metodă universală
Pornind de aici, filosoful a avut orgoliul uriaș de a formula o nouă metodă, în intenție universală, de filosofare. La fel, a avut modestia (orgolioasă!) de a presupune că metoda sa permite crearea mai multor metafizici viitoare, nu numai a celei pe care o avea el însuși în curs de elaborare. „E curios că mele [din Eonul dogmatic] construiesc o bază filosofică interesantă și nouă pentru mai multe sisteme metafizice (unele existente, altele posibile în viitor). Între ele e și doctrina creștină, cu toate că eu o socot din alte motive «perimat㻓, cugeta Blaga într-o epistolă către Nichifor Crainic. Filosoful s-a văzut pe sine, alături de Descartes și de Kant, uneori și de Goethe și de Nietzsche, drept un creator de metodă filosofică universal valabilă, prin care s-ar putea obține multiple rezultate în metafizică și în știință. D.D. Roșca, fostul său coleg de liceu la Brașov și de studenție la Viena, unul dintre primii comentatori ai Eonului dogmatic, a notat că prin această lucrare, care propune includerea contradicției și a iraționalului în modul curent de operare din filosofie și științe, Blaga stă alături de marile spirite ale filosofiei universale, Platon, Descartes, Hegel ș.a., care în trecut au făcut „încercări de lărgire a cadrelor facultății noastre de înțelegere“.
Prin metoda dogmatică, rebotezată pe parcurs a minus-cunoașterii sau a ecstaziei intelectuale, Blaga voia să concureze pe terenul teoriei cunoașterii și al metodologiei mai ales cu Immanuel Kant – deci cu filosoful care a făcut cel mai mare efort de gîndire depus vreodată de un om –, și cu Descartes. A mărturisit acest fapt el însuși: în noiembrie 1938, cînd și-a inaugurat cursul la Universitatea „Regele Ferdinand I“ din Cluj prin prezentarea pe scurt a propriul sistem („Schița unei autoprezentări filosofice“), filosoful a declarat public că intenția cu care a scris întreaga Trilogie a cunoașterii a fost aceea de a crea justificarea filosofică a noii fizici, la același nivel la care Kant a justificat fizica galileo-newtoniană: „Se știe că filosoful Kant a clădit o teorie a cunoașterii, care în fond voia să legitimeze fizica clasică a lui Newton. Pentru fizica modernă, actuală, fizica lui Newton nu mai reprezintă decît un caz de limită. Se impune așadar necesitatea de a legitima filosofic, printr-o nouă teorie a cunoașterii, construcțiile fizicei ac tuale. Aceasta e în fond încercarea pe care am făcut-o în Eonul dogmatic și mai ales în Cunoașterea luciferică, introducînd în teoria cu noașterii concep tul de «direcție»“. Direc ție, adică propunerea plus-cu noaș terii și a mi nus-cunoașterii.
Să recunoaștem că ambiția lui a fost uriașă.
Blaga și-a mărturisit această ambiție și în particular, de pildă lui Oliviu Gherman, atunci tînăr asistent universitar la Fizică, cu care a avut, începînd cu anul 1954, lungi discuții pe tema fizicii cuantice. După Oliviu Gherman, Blaga cunoștea teoriile lui de Broglie și Max Born. Cu ocazia acestor: „seminarii“ cuantico- filosofice, filosoful i-a spus mai tînărului său interlocutor „că opera sa este o reacție la pretenția cartezianismului de a explica întreaga structură a gîndirii umane în termeni pozitivi, care nu lasă loc misterului sau acelor lucruri care, cum îi spune Hamlet lui Horatio, «există mult mai multe lucruri în lume decît încap în filosofia ta, Horatio» (citat în formularea liberă a filosofului)“.
Numeroasele obiecții pe care filosoful român le-a adus în opera sa lui Descartes și lui Kant se explică și prin această intenție a sa de a înlocui, în filosofie și știință, metodele lor cu metoda sa.
O ofertă pentru savanți și filosofi
Filosoful a crezut că metoda dogmatică/a minus-cunoașterii/ ecstatică e bună pentru a crea și metafizică, și știință.
El a oferit-o savanților: „Niciodată știința nu a fost, în aceeași măsură ca astăzi, o creație a metodelor întrebuințate. Împrejurarea solicită revizuirea vechilor metode și lărgirea cunoașterii prin noi metode în perfectă conștiință despre ele. Desigur că termenul «dogmă» e aproape iremediabil compromis, mai ales în ochii oamenilor de știință. […] Dacă oamenii de știință și teoreticieni ai cunoașterii găsesc că termenul prea uzat de «dogmă» trebuie să rămînă definitiv îngropat, ni se îmbie, proaspăt și poate cu mai multe șanse de rodnică integrare în gîndirea contimporană, termenul de minus-cunoaștere. «Minus-cunoaștere» nu înseamnă lipsă de cunoaștere și nici o etichetă inofensivă aplicată erorilor cunoașterii, ci o cunoaștere cu o anume direcție, oarecum contrară celei obișnuite, cunoaștere capabilă de progres și spor imprevizibil în același sens“.
Mai mult: așa cum matematicienii au creat geometriile noneuclidiene pur și simplu ca pe o construcție posibilă, una care abia ulterior și-a găsit, prin teoria relativității, obiectul și utilizarea concretă, Blaga s-a văzut pe sine drept filosoful care anticipează viitoarea evoluție a cunoașterii și creează pentru ea, din timp, o metodă și o legitimare, metoda dogmatică, plus instrumentele intelectuale necesare pentru operare (intelectul ecstatic, minus-cunoașterea luciferică). Punîndu-se pe sine în analogie cu matematicienii care au creat geometriile noneuclidiene, în Cunoașterea luciferică filosoful pledează pentru dreptul generic al unui filosof de a filosofa în sine, fără un obiect precis, cu speranța că în viitor va veni confirmarea factuală pentru construcția făcută: „Matematica a construit geometriile noneuclidiene. […] Einstein și-a întemeiat o glorie newtoniană, indicînd obiectul geometriilor noneuclidiene în chiar lumea ce ne înconjoară. Deși nu credem că am filosofat fără obiect, punem totuși întrebarea sub titlu de simplă nedumerire: de ce ar fi adică inadmisibilă o filosofare fără obiect? Îndeosebi, dacă mai la urmă s-ar dovedi că filosofarea are de-a binelea un obiect. Cert lucru, s-a filosofat neînchipuit de mult, clădindu-se construcții false sau inconsistente pe temeiul unor «obiecte» date. Nu știm de ce s-ar evita, numai dintr-un exces de precauție, opera inversă; și nu știm de ce nu s-ar construi cîteodată și numai de dragul construcției în sine, rămînînd ca ulterior să se caute și obiectul corespunzător [s.n., M.P.]“.
Crearea conceptului de intelect ecstatic și a ideii de direcții plus și minus în cunoaștere l-au încîntat pe Blaga. Contrar spiritului științei din care s-a inspirat – savanții au intenționat întotdeauna să înțeleagă o situație, fapt pe care Blaga l-a trecut cu vederea sau pur și sim plu nu l-a acceptat niciodată –, filosoful ro mân a elogiat înaintarea, prin ecstatic, spre in comprehensibil, un in comprehensibil care trebuie mărit. În timp ce fizicienii se străduiau să elucideze compor ta mentul par ticulelor subatomice, problema filosofului român era cum să facă „neînțelesul“ și mai mare: „Intelectul ecstatic deschide ferestrele spre com plexitatea de neînțeles a ultimului miez. Spre a adînci neinte ligibilita tea acestuia, nu putem beneficia de alt mijloc decît de sugestia pe care ne-o pune la îndemînă ciocnirea de idei“.
Filosoful și-a ofe rit metoda sa și metafizicienilor. De oa rece toate siste mele metafizice con struite pe baza gîn dirii enstatice – adică a rațiunii – conțin contra dicții neplanificate, filo soful pune accent pe „necesitatea de a se re nunța odată pentru tot deauna la tentativele de a mai crea sisteme exclu siv pe baza intelectului enstatic“ (adică pe baza rațiunii, a logicii); în locul construcției pe baze enstatice (raționale), recomandă apelarea la intelectul ecstatic (ieșit sau „sărit“ în afara funcțiilor logice, ca un intelect inspirat) și la integrarea contradicției în construcția metafizică. El crede că: „Dacă s-ar apela și la intelectul ecstatic, contradicția ar intra constitutiv-dogmatic, sau prin transfigurare, în metafizică, iar nu prin nebăgare de seamă…“, și s-ar putea ajunge „la o ieșire efectivă din învălmășeala de concepții în care timpul nostru se zbate“.
Precizez că nici savanții, nici metafizicienii nu au preluat metoda dogmatică (a minus-cunoașterii sau ecstatică) a lui Blaga. De fapt, astăzi metafizicienii au cam dispărut, iar fizicienii au devenit „metafizicienii experimentali“ ai zilelor noastre (formula este a lui Abner Schimony, savant și filosof al științei). Iar savanții, chiar dacă trăiesc adesea stări de perplexitate în fața comportamentului cuantelor ori în fața altor mistere ale universului, țintesc descifrarea, iar nu potențarea misterului. Să mai recunoaștem și că, de regulă, oamenii de știință funcționează, de multă vreme și în cea mai mare parte din activitatea lor, fără să se intereseze de ceea ce spun filosofii. Trebuie să recunoaștem că filosofia lui Blaga și cercetările oamenilor de știință merg în direcții diferite.
În rezumat: Blaga a plecat de la științele extrem-contemporane și de la axiomele acestora, apoi a căutat precedentele acestui mod axiomatic de afirmare și a ajuns la Filon din Alexandria (primul care a făcut afirmații antilogice și totodată sugestive), la dogma creștină a trinității, la aserțiuni matematice etc. Prezentarea acestei problematici a făcut-o însă, situație rară în opera sa, în mod didactic, dinspre antecedentele filosofice spre actualitate, dinspre trecut spre prezent, de la Filon spre fizica cuantică. Cititorul mai mult sau mai puțin grăbit urmărește conceptele și ideile, multe mitice, pierzînd din vedere încărcătura mare de știință extrem-contemporană care a stat la baza inspirației creatoare a autorului. Însăși recunoașterea explicită făcută de Blaga, că a pornit la elaborarea metodei dogmatice de la știință, a trecut, practic, nebăgată în seamă. Cititorul grăbit a pierdut și faptul că scopul declarat al filosofului a fost să ofere atît filosofiei, cît și științei, o metodă de lucru de el creată; la fel, a pierdut faptul că filosoful a țintit legitimarea filosofică a fizicii noi și că Blaga, cu orgoliul său incomensurabil, a intenționat să facă pentru știința extrem-contemporană ceea ce au făcut Descartes și Kant pentru știința newtoniană.
(continuare în numărul viitor)
32/2024