O caracteristică principală a lumii moderne este aceea că a inițiat un proces care a acționat în timp și care poartă un singur nume: demitizarea. Sincer să fiu, mi-e greu să înțeleg de ce unii dintre contemporanii mei au ținut și țin morțiș să meargă pe un asemenea drum. Rezultatele se văd. Mitul, acum, în opinia curentă, nu este altceva decât un basm de adormit copiii, o poveste agreabilă, o fantezie care relaxează. Mitul nu mai e nici pe departe ce a fost, adică un liant între zona suprasensibilă și spațiul terestru. Forța sa spirituală s-a atrofiat până la punctul de-a fi complet anihilată. De curând, am văzut un film în care apărea Ioana d’Arc, interpretată de Mila Jovovich. Am mai avut prilejul să spun că francezii, până și în al doisprezecelea ceas, au datoria să-și schimbe ziua națională și în loc de 14 iulie să pună ziua în care a fost martirizată Fecioara din Orléans, figură emblematică a ceea ce înseamnă spirit de sacrificiu și comunicare cu puterile cerului. Dar probabil că o asemenea schimbare nu va avea niciodată loc. Ceea ce mă interesează acum este însă cu totul altceva: felul în care procesul demitizării a acționat și în cazul Ioanei d’Arc. Hotărârea tinerei fete de-a lupta până la capăt și a nu-i lăsa pe francezi să piardă războiul era, fără îndoială, inspirată de undeva de Sus și nu avea nicio legătură cu chestiuni de tactică și strategie militară. Ea a căpătat încredere absolută în capacitățile țării ei de-a ieși victorioasă în acel război cu multe episoade confuze, care s-a numit Războiul de o sută de ani. Dar încrederea provenea din credință. Atingem astfel o problemă delicată pe care, într-adevăr, mentalitatea modernă a știut s-o neutralizeze. Ioana d Arc, supusă unui tir necruțător venit din partea acelora sceptici și raționaliști, a încetat să mai fie un mit nemuritor, ci o biată schizofrenică. Teribil! Ceea ce auzea ea și o determina să nu renunțe la luptă nu era o inspirație de natură divină, ci o sumedenie de voci produse de un creier bolnav. Aruncată în universul sinistru al psihopatologiei, Fecioara a fost cu totul anulată, iar episodul eroic a ajuns o pagină oarecare de istorie. Războiul de o sută de ani, așa cum se știe, nu a fost un război ca toate celelalte fiindcă pe vremea aceea nici englezii nu erau sută la sută englezi, nici francezii francezi. Problema națională nu era tranșată ca acum. Se băteau niște principi care-și revendicau anumite teritorii. Regele Angliei avea însemnate proprietăți în Franța și voia să și le recapete. Ideea națională s-a impus mai târziu și într-adevăr la aceasta a contribuit și jertfa Ioanei d’Arc. Dar cine mai recunoaște acum forța spirituală care a însuflețit acea luptă? Făcând din Fecioară o schizofrenică, istoricii moderni au căzut în neantul unui verdict penibil. Atât și nimic mai mult. Toată aura de mit și mister care a învăluit destinul unei ființe umane ieșite din comun a fost distrusă. Și aceasta mă face să mă gândesc la un alt film celebru, Breaking the Waves, al lui Lars von Trier, cu Emily Watson în rolul principal. Și acolo este vorba de o jertfă maximă, dar nu pentru salvarea unei țări, ci a unui om, bărbatul femeii care-și asumă cele mai mari riscuri. Eroina, la rândul ei, aude voci, dar exact ca în cazul Fecioarei din Orleans, acestea nu sunt produsele unui creier bolnav, ci îndemnuri primite din cer pentru a se sacrifica. Mi-aduc aminte că un bun prieten care, din păcate, nu mai e în viață, văzând filmul, a fost pur și simplu scandalizat și a aruncat-o pe eroină în tagma psihopaților etc. L-am contrazis atunci, dar fără succes. Adevărul este că nu-i ușor să faci distincție între ce vine de Sus și ce reprezintă boală psihică. Doar cel în cauză, dovadă că nu e bolnav, poate face discriminarea. Filmul, după părerea mea, ne convinge că nu e vorba nici pe departe de maladie, ci e pus în acțiune un destin tulburător. Femeia devine un fel de Crist care răscumpără prin persoana iubitului ei o întreagă umanitate. Am scris toate acestea pentru a arăta până unde poate merge demitizarea. Tot așa în cazul istoriei noastre este păcat să demitizăm figurile legendare ale unor domnitori. Chiar dacă pare științific să-i scoți din „rama“ mitului și să-i așezi sub lupa unei judecăți pretins obiective, adevărul scos astfel la iveală este mărunt și neinteresant. Mie, om simplu, care am crescut în duhul credinței, nu-mi face bine să aflu, bunăoară, despre Ștefan cel Mare tot felul de chestiuni minore, dar care, ca niște viermi, rod chipul celui care la rândul lui a luptat pentru a-și salva țara. Sau nu mă interesează dacă la Mărășești, soldații români au ieșit sau nu din tranșee în izmene de vreme ce sacrificiul lor a fost uluitor. Istoria trebuie tratată cu o anumită candoare. Avem datoria să împrumutăm de la cei despre care învățăm o atitudine esențială care e totuna cu credința în ceva suprasensibil. Aceasta nu înseamnă că folosim droguri ieftine pentru a ne considera viteji, ci că menținem o stare de spirit fără de care o națiune, moralmente, sucombă. Mitizarea este calea spre a găsi pâinea spirituală. Demitizarea este numai pâinea materială. Fără niciuna dintre acestea nu putem trăi, dar prima are o importanță mai mare.