Voi porni de la această minunată expresie românească: a fi ținut minte. Ce descoperim în această expresie, dacă o citim cu atenție? Faptul că, în subtilitatea ei, limba română asociază amintirea referitoare la o persoană cu păstrarea acelui om ca minte, sub forma cu care operează mintea, deci ca reprezentare.
Omul moare, dar cei care-l „țin minte“ creează în propria memorie un „ținut“ cu numele său. Îl țin (ca) minte, în mințile lor.
Astfel, a fi ținut minte înseamnă, deopotrivă, a nu fi uitat, a deveni o reprezentare în conștiința cuiva care îți supraviețuiește, dar și, poate cel mai frumos, a ocupa un mic teritoriu, un ținut, în mintea altui om. Putem să punem o cratimă între cele două cuvinte pentru a sesiza acest din urmă aspect: ținut-minte.
Sau putem, eventual, să folosim majuscule: Ținutul Minte. Acolo, în Ținutul Minte, care are și numele, dar și țesătura minții noastre, continuă să trăiască oamenii la care ne mai gândim. Măcar pentru o vreme, măcar pentru câțiva ani, memoria altora este locul unde viața fiecăruia dintre noi continuă într-o altă modalitate. Iar această modalitate este re-ținutul, ținerea din nou, amintirea ca loc și ca teritoriu.
Voi încerca, în cele ce urmează, să răspund unui număr de șapte întrebări actuale care se leagă de chestiunea memoriei și a Ținutului Minte. La ultimul răspuns voi propune un concept pe care l-am denumit ne-morie, care vorbește despre posibilitatea unei raportări diferite la cunoaștere și, în general, la ceea ce ne definește ca oameni.
- Cum modifică rețelele de socializare relația omului cu propria moarte și cu propria moștenire?
Rețelele de socializare sunt cea mai nouă modalitate prin care omul se războiește cu gândul propriei dispariții și prin care își spune sieși că va continua să existe într-o altă formă.
De la statuetele de pământ ars pe care vechii egipteni le așezau lângă sarcofag, ca să poată înlocui cadavrul în cazul distrugerii sale, trecând, de pildă, prin profilul pictat, care, începând din Renaștere, era menit să conserve, în Europa apuseană, amintirea sau chiar ființa celui dispărut, ajungând până la fotografie și, mai recent, la înregistrarea pe peliculă cinematografică, omul, ca specie, a căutat și a reușit mereu să găsească formule prin care să se iluzioneze că va supraviețui măcar ca imagine, că va surmonta moartea măcar sub formă de reprezentare.
Să sesizăm aici „democratizarea“ acestei iluzii.
Timp de mii de ani, crearea unei reprezentări care să înlocuiască prezența omului viu le-a fost rezervată doar conducătorilor politici ori spirituali, celor puternici și bogați, eventual și unora dintre contemporanii lor – istorici, scriitori, artiști. Începând cam de la apariția fotografiei, deci de prin secolul al XIX-lea, iluzia imortalizării ca imagine le devine accesibilă și muritorilor de rând.
În ceea ce privește rețelele de socializare, e interesant că această nouă iluzie de nemurire a fost creată de americani. Într-un volum intitulat Travels in Hiperreality (Călătorii în hiperrealitate), Umberto Eco face această observație:
„Există o constantă în imaginația și în gustul americanului mediu, pentru care trecutul trebuie să fie prezervat și sărbătorit sub formă de copie autentică și la scară naturală: o filosofie a nemuririi ca duplicare. Această filosofie domină relația lor cu sinele, cu trecutul, adesea și cu prezentul, întotdeauna relația cu Istoria și chiar și relația lor cu tradiția europeană.“
Să reținem deci această idee: rețelele de socializare ca teritoriu al dublului, al dublării virtuale pentru a fi ținut-minte.
Fiindcă astăzi, pentru prima dată în istorie, datorită rețelelor de socializare, orice om își poate propune să fie ținut-minte. E suficient să aibă un telefon mobil și o conexiune la internet. Într-un fel, oricărui om i se face zilnic această ofertă de nerefuzat, de a-și putea crea, aproape încontinuu, reprezentări în memoria celorlalți și, mai mult decât atât, de a putea ajusta aproape oricând aceste reprezentări.
Orice om care devine activ într-o rețea de socializare se transformă astfel într-un actor, într-un performer pe o scenă proprie care este planeta întreagă. Aceasta este, pe de o parte, o ispită ultra-seducătoare și, pe de altă parte, dacă facem zoom out, determină o modificare mintală, modifică omenescul, și din acest motiv nu avem dreptul să o neglijăm.
Încerc să rezum mecanismul care se produce în relația dintre un utilizator activ și o rețea de socializare:
Omul își creează un „profil“ și începe să posteze, creându-și un dublu virtual. Primește reacții de la urmăritorii săi și acestea îl influențează. Caută validare și își dorește să fie tot mai atrăgător, observând că astfel își poate crește notorietatea și stima de sine. Alocă tot mai mult timp rețelei și ajunge să comunice acolo doar acele idei sau experiențe despre care își imaginează că l-ar păstra în atenția celorlalți. Renunță tot mai des la realitate, de dragul reprezentărilor pe care le „însămânțează“ în mințile altora.
Pe scurt, omul își creează în rețea, adică pe ecrane, un personaj pe care îl vrea mai seducător decât sine (pentru că numai așa poate atrage atenția). Am numit acest personaj Eul virtual. Urmăritorii recepționează fragmentele din care e constituit acest personaj (postări, aprecieri, comentarii etc.), iar în mințile lor ia naștere un alt personaj, diferit de cel dorit de titular.
Astfel, principala preocupare a unui om activ în social media, conștient sau inconștient, devine felul în care arată acest al doilea personaj cu numele său, cel ivit în mințile urmăritorilor săi.
De ce? Fiindcă acest personaj, care va rămâne în memoria a tot felul de cunoscuți și necunoscuți, riscă să îl înlocuiască după ce el nu va mai fi. (Acest personaj fragmentar creat în memoria urmăritorilor, și imposibil de extras de acolo, este ceea ce numesc identitatea virtuală a unui om real care se manifestă în social media.)
Întorcându-ne la întrebarea inițială („Cum modifică rețelele de socializare relația omului cu propria moarte?“), răspunsul pe care vi-l propun este următorul: rețelele de socializare induc această iluzie, greu de contracarat, că, oricine-ai fi, prin intermediul lor te poți nemuri în memoria a cât mai mulți dintre semenii tăi, și că ai putea face asta în propriii termeni, controlând adică procesul de conturare a personajului care te va înlocui în mințile acelor oameni știuți ori neștiuți.
În această frază, cuvântul-cheie este iluzie. Da, ai șansa de a-ți crea un dublu care să pară mai atrăgător decât tine. Da, beneficiezi, în premieră, de șansa de a te adresa lumii întregi. Însă nicicând personajul pe care l-ai creat în rețea, cel de pe ecrane, nu va fi identic cu personajul din mințile urmăritorilor tăi (identitatea ta virtuală).
Da, te vei putea agrega într-o memorie colectivă mult mai amplă decât cea la care aveai acces înainte de existența rețelelor. Însă, deși dependent de acest exercițiu de „însămânțare“, n-ai să afli niciodată cu adevărat cum va arăta fantoma cu numele tău care va bântui prin cotloanele acestei memorii.
- Ce anume se schimbă în modalitatea prin care ne constituim trecutul?
Pentru limpezime, această întrebare poate fi reformulată astfel: cum este influențată memorarea, constituirea de amintiri, de timpul (tot mai mare) pe care-l petrecem în rețele de socializare?
Poate cea mai palpabilă și cea mai vizibilă transformare pe care o cunoaște omul, în general, este dependența sa de telefonul mobil. O multitudine de activități care altădată presupuneau un contact nemijlocit cu realul sunt acum intermediate de acest dispozitiv.
Iar aici țin să fac această paranteză: în spațiul public se spune și se repetă foarte-foarte des că tehnologia este neutră, că efectele sale depind de felul cum o folosim fiecare dintre noi. Această idee este nu doar falsă, ci și periculoasă.
Pentru că, de la un anumit nivel de influență globală încolo, tehnologia nu mai este neutră, ci preia controlul și devine o matriță mintală. Reformatează, cu un termen informatic. De la un anumit nivel de influență încolo, forma tehnologiei determină funcțiile sale. Astfel, tehnologia nu doar că recablează circuitele minților noastre, ci impune noi comportamente, noi raportări la realitate.
Un singur exemplu: le-am spus studenților mei că noi, generația decrețeilor, ne declaram interesul erotic în timpul dansului. Atunci prindeam curaj, acolo, în dans, mai ales dacă se desfășura în penumbră, se transmiteau tot felul de semnale prin care comunicam că vrem mai mult și tot acolo, în timpul dansului, aflam dacă și cealaltă persoană vrea mai mult decât să fim simple cunoștințe.
I-am întrebat pe studenții mei cum se comunică interesul erotic în generația lor, generația Z. Cum îi spui cuiva că vrei să fiți împreună, că vrei să fiți mai mult decât prieteni sau colegi? Și mi-au răspuns așa: „Îi dai reply la story-ul de pe Instagram“.
Ce exemplu mai edificator pentru influența tehnologiei, pentru felul în care ne înlocuiește obiceiurile cele mai importante?
Revenind la temă, ceea ce se petrece în acest proces, în această relație dintre om și tehnologie, este o exosomatizare. Acesta e un termen lansat de economistul american de origine română Nicholas Georgescu-Roegen și preluat de filosoful francez Bernard Stiegler.
Stiegler spune că exosomatizarea este pro cesul prin care omul își dezvoltă în afara corpului „organe“ tehnologice care devin parte integrantă a ființării sale.
Telefonul mobil, cu toate aplicațiile sale, devine o extensie a omului, o proteză externă inseparabilă; pe scurt, un organ exosomatic. Iar principalele caracteristici ale acestui nou organ sunt natura sa de ecran și deopotrivă de oglindă.
Ca ecran, telefonul mobil are tendința, la fel ca ecranul de cinema, de a transforma orice obiect în centrul universului. Poate de aici senzația de amplificare a evenimentelor, poate de aici vehemența, poate de aici polarizarea de la nivel mondial.
Ce e aproape sigur e că această caracteristică a telefonului mobil, faptul că el e întâi de toate un ecran, anesteziază simțurile și răpește conștiința: o absoarbe în imagine. Ecranul ecranează, adică protejează în raport cu ceva. În acest caz, în raport cu realitatea însăși.
În ceea ce privește natura de oglindă a telefonului mobil, care e interfața dintre noi și rețele, este suficient să ne gândim nu doar la explozia fenomenului selfie, ci mai ales la comparația pe care am ajuns să o facem cu cei mai importanți, cei mai de succes, cei mai puternici, cei mai împliniți sau mai bogați oameni din lume.
Această comparație împovărătoare, această oglindire în viețile unor oameni despre care ajungem să ne imaginăm că ar fi repere de fericire, subminează sănătatea mintală a noilor generații încă din copilărie sau adolescență.
În consecință, îndrăznesc să afirm că memoria care ni se constituie prin intermediul telefonului mobil este definită de aceste două tendințe:
1) avem din ce în ce mai puține amintiri originale, la prima mână (sau, cum le-a denumit Husserl, retenții primare), iar ceea ce stocăm sunt simulacre de amintiri, deoarece sunt alterate de filtrul organului exosomatic;
2) ceea ce trăim și strângem ca amintiri este „virusat“ de o formă de insatisfacție care nu e conștientizată; cu alte cuvinte, tot mai multe dintre amintirile noastre ne sunt dintru început depreciative, ne micșorează în propriii ochi și astfel favorizează instalarea anxietății și a depresiei.
Într-un fel, ceea ce face telefonul mobil, mai ales în mințile copiilor și adolescenților, fiindcă ei se află în toiul procesului de formare cognitivă, este să amplifice o memorie a spaimei.
Amintirile copiilor noștri sunt deja atinse de morbul tristeții sau al insignifianței. Înaintarea lor în vârstă și în viață nu îi energizează, cum ar fi de așteptat, cum ar fi normal.
Din cauza exosomatizării și a ecranării față de realitate, înaintarea lor în viață este astenizantă, iar acest fenomen, cred eu, va avea consecințe politice, sociale și psihologice la nivel de masă, pe termen lung.
- Ce efecte are faptul că oricine își poate depozita amintirile în rețea?
Și această întrebare poate fi reformulată: ce efecte are faptul că, cu cât petrecem mai mult timp conectați, cu atât trăim mai mult în viețile altora și deci suntem mai influențați de ei?
În fiecare zi, mințile noastre sunt bombardate de sute sau chiar de mii de posibilități și propuneri, unele mai directe, altele mai insidioase.
Pentru că am dat follow la cele mai interesante conturi sau pentru că suntem prieteni cu oameni pe care îi admirăm, suntem asaltați încontinuu de sugestii și ispite, într-o avalanșă pe care nimeni dintre noi nu are capacitatea de a o gestiona conștient sau rațional.
Mi-ar plăcea să mănânc și eu acea mâncare ce arată apetisant. Aș vrea să gust și eu acel vin căruia i se face degustare mâine seară. Visez să citesc și eu cartea recomandată de X, să văd filmul despre care vorbesc atâția, să fac plajă pe insula aceea cu nisip alb și apă turcoaz, să mă întâlnesc cu vedeta mea favorită, să îmi cumpăr mașina aceea, telefonul celălalt, pantofii, geaca, ochelarii ș.a.m.d.
Aceste gânduri ne asaltează în fiecare zi, însă cu toții avem la dispoziție un timp finit, resurse limitate, avem responsabilități și deci nu avem cum să bifăm, oricât ne-am dori, toate aceste căsuțe minunate, toate aceste proiecții care ne sunt sugerate din rețea.
Și atunci, ceea ce se întâmplă, ceea ce se generalizează la nivel mondial, este sentimentul că ești lăsat în urmă. Că rețeaua te lasă în urmă. Că nicicum nu reușești să faci față atâtor variante și dorințe și că între tine și cei mai fericiți (împliniți, bogați, de succes, realizați) oameni se instalează un decalaj pe care, oricât te-ai strădui, nu poți să-l reduci.
Regăsim aici una dintre cauzele fracturilor din societățile occidentale, inclusiv din România. Dacă viața ta e grea, dacă ești nemulțumit de locul unde te afli sau fiindcă ești încă departe de ceea ce sperai că vei ajunge când erai tânăr, dacă te simți abandonat, ratat sau părăsit, ceea ce fac rețelele de socializare este să amplifice această nefericire și această singurătate. Hannah Arendt ne învață că așa se nasc regimurile totalitare, coagulând această nefericire și aceste resentimente.
Iar sentimentul de rămânere în urmă se poate agrava dacă ești foarte ocupat sau dacă nu ai bani, fiindcă atunci nu ai ce să le arăți și tu celor din rețea, nu ai cum să contracarezi multitudinea de lucruri aparent strălucitoare pe care ți le prezintă ei.
Eu cum voi fi ținut-minte? Inconștient, asta va ajunge să te roadă. Și atunci există riscul să ți se ivească în suflet un sentiment și mai grav, acela că nu mai exiști pentru ceilalți. Că viața ta este atât de insignifiantă, încât nu mai ești băgat în seamă, ci ignorat, trecut cu vederea, expediat la stadiul de ne-ființă.
Ce se întâmplă cu copiii și adolescenții? Ei sunt și mai influențați de toate aceste posibilități care le parvin din rețea. De ce? Fiindcă ei nu au antidot pentru gratificarea dorințelor. Ei s-au născut și s-au obișnuit să trăiască într-o lume în care „apăs pe ecran și se întâmplă ceea ce voiam“. În plus, să nu uităm că, potrivit neuroștiințelor, creierul se dezvoltă complet abia către 25 de ani.
Cu cât e conectat mai mult timp, cu atât copilul sau adolescentul va amâna să-și pună o întrebare esențială: eu ce-mi doresc cu adevărat? Ce anume îmi doresc și nu mi-a fost indus din rețea?
Care e visul meu, visul propriu, cel pe care l-am descoperit rămânând singur cu gândurile mele, visul pentru care merită să muncesc și să am răbdare? Și cât timp mai sunt în stare să petrec doar cu mine însumi, fără să înnebunesc?
- Cum a evoluat raportul dintre memoria vie, „la purtător“, și diversele tipuri de memorie externă?
Să ne întoarcem, cu această întrebare, la textele de filosofie. Separația dintre memoria internă și diversele tipuri de memorie externă, separație esențială pentru cultura occidentală, își are originea în dialogul Phaidros, al lui Platon.
Spre finalul acestui dialog, Socrate povestește un mit în care zeul egiptean Theuth se prezintă în fața părintelui zeilor, Thamus, pentru a-i arăta artele inventate de el și pentru a obține „unda verde“ să le răspândească în rândul poporului.
Când ajunge la arta scrisului, Theuth argumentează astfel: „Privește, rege, știința aceasta îi va face pe egipteni mai înțelepți și mai cu ținere de minte; găsit a fost leacul uitării și, deopotrivă, al neștiinței.“ (Phaidros, 274 e)
Răspunsul lui Thamus este cu siguranță surprinzător pentru noi, cei născuți într-o cultură care consideră că alfabetizarea este de la sine înțeleasă. Acest răspuns introduce dihotomia între memoria vie, mneme (μνήμη), care îmi aparține (și pe care Platon o consideră de prim rang), și memoria depozitată în afara ființei mele, hypomnesis (υπομνήσης), pe care Platon, prin vocea lui Socrate, o consideră a fi inferioară, dat fiind că nu poate fi accesată decât prin intermediul unui sistem de semne (cum sunt literele, în cazul scrisului).
„Leacul pe care tu l-ai găsit nu e făcut să învârtoșeze ținerea de minte, ci doar readucerea-aminte“ (Phaidros, 275 a), comentează regele zeilor, și cred că aceasta este fraza-cheie a mitului lui Theuth.
Ce ne spune această frază? Nu cumva orice apel la o memorie externă – fiindcă el presupune, pe de o parte, o ieșire din fluxul conștiinței, și, pe de altă parte, un limbaj, fără de care nu e posibilă decodarea a ceea ce a fost stocat acolo –, așadar nu cumva orice asemenea apel alterează gândirea?
Aceasta este dilema din subtextul mitului lui Theuth. Și nu putem să nu ne întrebăm: nu cumva, prin inventarea scrisului, iar mai apoi prin inventarea tiparului, a cinemaului și a celorlalte forme de arhivare a timpului, oamenii au pierdut o știință secretă, o cunoaștere mai directă, mai omenească decât cea cu care suntem obișnuiți astăzi?
Iată, spre comparație, o descriere a acelei lumi dispărute:
„…nimic nu este mai străin spiritului modern decât nesățioasa memorie medievală, care putea învăța o limbă străină fără legătură cu cuvântul tipărit, ușor, cum învață copiii, putând reține și reda lungi epopei și complicate poeme lirice.“ (Henry John Chaytor, From Script to Print, p. 10)
Ținutul Minte al omului antic și al omului medieval, cel de dinaintea inventării tiparului, era structurat cu totul altfel decât Ținutul Minte din vremurile noastre. În lipsa unei proptele exterioare, exista o obișnuință de a te cufunda în propria memorie și de a căuta acolo adevărul. Era cultivată capacitatea de a face asocieri menite să favorizeze reamintirea și, în plus, aș zice că exista chiar o propensiune către muzicalitate, fiindcă retorica și lirica favorizau o anume armonie, care să ușureze ținerea de minte.
Din această perspectivă, putem afirma cu certitudine că istoria lumii noastre e o progresie a hypomnesis-ului, a memoriei externe, în detrimentul memoriei „la purtător“. Ne folosim propria memorie încorporată din ce în ce mai puțin și tot mai rudimentar, iar căutarea de răspunsuri ține tot mai mult de o exosomatizare. (Voi reveni la această idee spre final.)
Penultima fază a acestei progresii, ce pare implacabilă, s-a produs în ultimii 20 de ani, odată cu expansiunea internetului și mai ales a rețelelor de socializare. Această fază constă în deprecierea învățatului pe de rost și a acumulării de informații de care să dispui oricând.
Acest fenomen a căpătat și un nume relevant: the Google Effect. Se referă la faptul că nu ne mai obosim să ținem minte informația propriu-zisă (cine a spus asta, cum se face ailaltă, unde se găsește un lucru etc), ci ne mulțumim să știm unde am putea să o căutăm/găsim.
De curând, la un curs despre conceptul de semn, le-am dat studenților un exemplu cu care speram să pot explica diferența dintre semnificant și semnificat.
Am „fredonat“ primele note din Simfonia a 5-a (a Destinului), faimoasa temă repetitivă despre care astăzi se spune că a revoluționat inclusiv muzica pop-rock. Ti-ti-ti-taaa. Acesta este semnificantul, am zis, cele două note pe care le percepem cu auzul. Iar semnificatul acestui semn este ceea ce se naște instantaneu în mințile dumneavoastră auzind aceste sunete, și anume…?
Iar aici mă așteptam ca primul cuvânt pe care-l vor spune studenții să fie… Beethoven. Pentru că acesta era semnificatul din mintea mea. Și pentru că îmi imaginam că aceasta ar trebui să fie conexiunea imediată din mintea oricărui european.
Ei bine, niciunul nu a făcut această legătură. Un student a zis că această secvență muzicală îl face să se gândească la „film“, altul a zis „suspans“, altcineva – „reclame“… Cu aceste noțiuni asociau ei ceea ce eu consider(am) a fi cele mai cunoscute note din istoria muzicii.
Beethoven? Nimeni.
Acest exemplu nu vorbește doar despre cultură generală, ci despre tendința mondială pe care am descris-o mai sus: ceea ce au „reușit“ internetul și rețelele de socializare este să generali zeze convingerea că „nu ai nevoie“ să mai ții minte ceea ce încă memorau părinții și bunicii tăi, adică acea cunoaștere ce constituia, într-un fel, mândria și scopul unei civilizații, încununarea unei ascen dențe pline de sacrificii.
- Care este principala tendință în procesul de cunoaștere, dată fiind folosirea încă din copilărie a unui asistent virtual dotat cu inteligență artificială?
Am folosit mai devreme această expresie – „penultima fază“ a progresiei hypomnesis-ului. Era vorba despre faptul că, odată cu generalizarea căutării pe Google, tindem să nu mai reținem informații, ceea ce duce la o dependență de memoria externă a internetului.
Însă există și o ultimă fază, în opinia mea, a acestei progresii, a acestei „deteritorializări“ a memoriei interne. Iar această ultimă fază aduce victoria memoriei externe, a hypomnesis-ului.
Este vorba despre apariția și expansiunea asistentului virtual dotat cu inteligență artificială, tehnologie al cărei exponent notoriu este ChatGPT. Iar tendința pe care sunt dator să o semnalez este următoarea: așa cum, în ultimii 20-25 de ani, oamenii nu și-au putut concepe viețile fără telefonul mobil, de acum înainte nu și le vor putea concepe fără un asistent virtual.
Aceasta este o tendință de netăgăduit la nivel mondial: circa un miliard de persoane folosesc deja o aplicație de tip LLM (Large Language Model), adică un asistent virtual dotat cu inteligență artificială, iar dintre aceștia, circa 400 de milioane au ales ChatGPT. Suntem datori să înțelegem această tendință și să-i anticipăm, pe cât posibil, continuarea.
Care este principalul atu al acestor agenți de tip LLM? Faptul că au acces la o cantitate uriașă de date și că o pot prelucra: grosso modo, ceea ce „știu“ ei este cam toată cunoașterea lumii de până la acest moment.
Care este, încă, principala solicitare pe care le-o adresăm acestor agenți? Să ne răspundă la întrebări.
Care va deveni principalul factor de seducție și, implicit, principala modalitate în care vor fi utilizați acești agenți? Dialogul. Dialogul pe scară largă, tinzând să înlocuiască conectarea la realitate.
Acești agenți A.I. sunt capabili să dialogheze ca și cum ar fi oameni. Astfel, prin capacitatea lor de a simula emoții, ei ne induc senzația că am vorbi cu o persoană adevărată. Ceea ce va face ca tot mai mulți dintre noi, și de la vârste tot mai mici, să petrecem din ce în ce mai mult timp în compania acestor entități artificiale, pe care, inevitabil, le vom antropomorfiza.
Antropomorfizare înseamnă că, în relația cu acești agenți, omul tinde să uite că vorbește cu un obiect lipsit de viață. Astfel se creează atașament, se consolidează un soi de încredere și se produce tot mai des – ei bine, da! – o îndrăgostire.
Potrivit unui studiu recent, derulat de World Network (proiect fondat de Sam Altman, șeful lui ChatGPT), mai bine de 25% dintre persoanele întrebate au recunoscut că flirtează cu asistentul virtual, conștient sau inconștient.
Mai ales în ceea ce-i privește pe copii și adolescenți, cel mai mare risc este ca, în absența părinților, aflați la serviciu, înstrăinați de profesori, care par din altă lume în comparație cu trendurile de pe rețele, hărțuiți de unii colegi și scufundându-se tot mai mult în ecran, căutând tot mai acut repere și oaze de înțelegere, ei să se îndrăgostească, la propriu, de companionul care le stă mereu la dispoziție.
Fiindcă asistentul virtual nu obosește, nu se satură de ei, nu îi ceartă, nu îi judecă, nu îi pedepsește. Ba, dimpotrivă: le poate răspunde la orice întrebare, le poate satisface instantaneu orice curiozitate și, în plus, îi poate ajuta să-și facă temele, scutindu-i de ceea ce lor li se pare a fi cea mai mare corvoadă a acestei perioade din viață.
Prin urmare, dacă ținem cont de această tendință, ce se întâmplă cu exersarea memoriei, și ce se întâmplă cu procesul de gândire, cu feno menul cunoașterii, în general?
Ultima fază din progresia hypomnesis-ului înseamnă cel puțin exosomatizarea gândirii. Activitatea de a gândi se transformă într-un hibrid între ceea ce ești tu capabil să gândești și ceea ce îi ceri asistentului virtual să caute, să adauge ori să sintetizeze.
(În cazul extrem, poate însemna transferul gândirii către inteligența artificială, adică un fel de outsourcing pe scară largă, în care omul să nu se mai „obosească“ în această direcție.)
Ținutul Minte este depopulat, iar ceea ce îl populase odinioară se mută acum în „diaspora“, adică pe serverele marilor rețele ale căror interfețe sunt agenții de tip LLM.
- Cum ar fi posibilă o conștiință globală?
Această întrebare poate părea surprinzătoare în acest context. Ce legătură are conștiința globală cu transferul în rețea al memoriei omenirii și cu apelul tot mai frecvent la inteligența artificială?
În primul rând, să precizez ce înțeleg printr-o posibilă conștiință globală: o uniformizare cât mai extinsă a preocupărilor din Ținutul Minte (la ce se gândesc oamenii, încă) și, eventual, și a reacțiilor din Ținutul Minte (ce atitudini au oamenii când se întâmplă ceva important).
Exemplul la îndemână, rudimentul (sau experimentul) pentru o asemenea conștiință globală, sunt trendurile de pe TikTok: milioane și milioane de oameni se filmează îndeplinind aceeași sarcină sau răspunzând la aceeași întrebare timp de câteva zile sau chiar săptămâni.
Realist sau chiar cinic, întrebarea devine aceasta: tindem sau nu către o asemenea lume, către o asemenea conștiință globală?
În urmă cu 10 ani, deținătorul pachetului majoritar de la Facebook, Mark Zuckerberg, făcea această predicție: „Într-o zi, utilizatorii vor putea să-și trimită gândurile unul altuia: te vei gândi la ceva și, dacă o să vrei, prietenii tăi vor recepționa și experimenta imediat acel gând“.
Cu alte cuvinte, telepatie la nivel mondial, joncțiunea neuronală în rețea, oameni-noduri care comunică non-stop, transformând planeta într-o Gaia digitală.
Să fie, oare, posibil? Ceea ce vă propun este să cuplăm trei evoluții, iar răspunsul să îl dați apoi fiecare dintre dumneavoastră.
1) Prima evoluție se leagă de conectarea permanentă. O variantă ar fi cea la care lucrează companii precum Neuralink, a lui Elon Musk, sau Synchron, finanțată de Bill Gates și Jeff Bezos. E vorba, în acest caz, despre implantarea în corp a unui dispozitiv, care în engleză se numește Brain-Computer Interface, și care ar reprezenta liantul dintre minte și rețea, transformând omul într-un mix de biologie cu tehnologie.
Dar această variantă și acest dispozitiv stârnesc, pe bună dreptate, o serioasă reticență, din cauza efectelor pe care le-ar avea asupra libertății individuale, din cauza posibilității ca mintea omului să ajungă vulnerabilă la hacking executat din rețea.
O altă variantă de conectare permanentă, însă, pare mai plauzibilă. A fost anunțată foarte recent, în luna mai a acestui an, de către un tandem format din Sam Altman, CEO la OpenAI (firma care deține ChatGPT), și din Jony Ive, legendarul designer care a lucrat împreună cu Steve Jobs la produsele Apple.
Ei lucrează la un dispozitiv secret care va fi lansat în 2026, un obiect discret și portabil, care ar urma să nu lipsească de pe niciun birou și care ar fi, citez, „mai aproape de visul SF despre ce ar putea însemna cu adevărat A.I.-ul personal“.
Dacă liantul acesta dintre minte și rețea va rămâne în afara corpului nostru, tendința îmi pare limpede, și anume: să dispunem de un obiect care să ne vorbească, nu doar să ne asculte și să ne ajute: un tovarăș de viață, cum se spunea pe vremuri, nu doar un instrument; un companion, nu doar un ustensil; un mic android, un R2-D2 personalizat care să ne cunoască tot mai bine cu fiecare schimb de replici, „profilându-ne“ și profilându-se ca indispensabil.
2) A doua evoluție se referă la actuala transformare a pieței digitale, dintr-o economie a atenției într-o economie a intenției. Această transformare este determinată de expansiunea agenților de tip LLM, care vor prelua mai toate interacțiunile dintre un om și o instituție sau o companie comercială. Acești agenți – pe care, încă o dată, îi vom antropomorfiza vrând-nevrând – nu doar că ne vor răspunde la orice solicitare, ci, în cursul dialogului, ne vor sugera și posibile alegeri, decizii și achiziții.
Și asta pentru că deținătorii acestor LLM-uri vor avea, la rândul lor, contracte cu tot felul de terți. Astfel, ceea ce vor vinde acești deținători de LLM-uri va fi acces la intențiile noastre, posibilitatea de a ni se propune diferite variante de viitor, începând de la un benign bilet la concert până la, cine știe, o malignă opțiune electorală.
Pe termen mediu, capitalismul va pătrunde și în conștiințe, transformând în marfă până și aceste elemente extrem de intime care sunt intențiile noastre, adică hotărârile pe care nu le-am luat încă.
Intenția va fi noua marfă ce se va tranzacționa la scară globală, prin intermediul agenților dotați cu inteligență artificială.
Rețeaua te va cunoaște atât de amănunțit, încât îți va dirija, într-un fel, alegerile și viitorul. Nu doar că agenții dotați cu A.I. îți vor întocmi neîntrerupt un profil care va tinde asimptotic către cine ești, dar ei vor și influența decisiv cine ești, prin multitudinea de oferte comerciale, sociale și politice pe care le vei recepționa, ingenuu, în timpul nesfârșitelor dialoguri zilnice cu companionul tău virtual.
3) În fine, a treia realitate este viteza uluitoare cu care agenții dotați cu inteligență artificială „învață“ unul de la altul. Iată un citat explicativ, care-i aparține laureatului Nobel Geoffrey Hinton, supranumit „nașul A.I.“, omul care, după ce a coordonat cercetarea de specialitate de la Google, și-a dat demisia pentru a atrage atenția asupra amenințării reprezentate de această „specie“:
„Dacă tu sau eu învățăm ceva și vrem să transferăm acele cunoștințe altui om, nu putem pur și simplu să îi trimitem o copie. În schimb, pot să am 10.000 de rețele neuronale, fiecare cu propriile experiențe, și oricare dintre ele să împărtășească instantaneu ceea ce învață. Aceasta este o diferență uriașă. Este ca și cum am fi 10.000 și, de îndată ce o persoană învață ceva, toți știm acel lucru.“
Diferența este ca de la cer la pământ. Pe când oamenii au nevoie de timp îndelungat pentru a desțeleni un domeniu nou sau pentru a construi un raționament sofisticat, agenții dotați cu A.I. își transferă „cunoașterea“ aproape instantaneu. Vorba lui Elon Musk, dintr-un interviu de anul trecut:
„Din punctul de vedere al unui computer care execută trilioane de operațiuni într-o secundă, între două apăsări de taste din partea omului trece o veșnicie“.
Și acum să reamintim cele trei tendințe: 1) perspectiva conectării cvasi-permanente a omului cu rețeaua, 2) accesul agenților A.I. la intențiile noastre și 3) transferul instantaneu de informații între acești agenți.
Să ne gândim, așadar: e posibilă sau nu o conștiință globală?
- Ce devine omul în perspectiva apariției unei specii dotate cu memorie totală?
Să facem o recapitulare. Cele șase idei pe care le-am propus până acum sunt următoarele:
1) rețelele de socializare induc iluzia că te-ai putea imortaliza în memoria cât mai multor oameni sub forma unui personaj cât mai apropiat de cel care-ai vrea să pari;
2) adunăm tot mai puține amintiri originale în propria memorie, și tot mai multe dintre cele pe care le strângem sunt amintiri-simulacru, care, în plus, sunt atinse de morbul spaimei;
3) rețelele de socializare induc sentimentul că rămâi în urmă sau că ești lăsat în urmă, care, la limită, se poate preschimba în sentimentul că nu mai exiști pentru ceilalți;
4) Ținutul Minte se depopulează, fiindcă ni se pare mai eficient ca toată știința lumii să fie disponibilă în rețea;
5) nu doar memorizarea, ci și activitatea de a gândi devine tot mai dependentă de surse externe, mai precis de asistenți virtuali dotați cu inteligență artificială;
6) în cazul în care omenirea continuă să se îndrepte către conectare cvasi-permanentă, una dintre marile teme care se iscă este posibilitatea creării unei conștiințe globale, în sensul uniformizării preocupărilor și a reacțiilor la realitate.
Punând laolaltă cele de mai sus, observați, cu siguranță, această mișcare de translație: sub influența tehnologiei – care, încă o dată, numai neutră nu mai este –, omul își mută cunoașterea acumulată în câteva mii de ani către inteligența artificială, ca și cum viitorul ar acționa asupra prezentului, ca și cum viitorul ar contracara entropia și ar ordona lucrurile.
Astfel, pe lângă imortalizarea în imagine pe care ne-o propun rețelele de socializare, dar care încă e o imortalizare personală, mai apare o ispită, imortalizarea impersonală, pe care inteligența artificială pare că ne-o oferă nouă, tuturor, ca specie, adică nouă, omenirii.
Astfel, cedăm de bunăvoie Ținutul Minte către imense rețele de servere pe care le pot gestiona doar agenți A.I. Ne exersăm tot mai puțin memoria vie fiindcă avem acces la un soi de arhivă a întregii cunoașteri.
Creăm o specie cu memorie totală, al cărei conținut e memoria noastră, al nostru Ținut Minte.
Într-un eseu intitulat Farmacia lui Platon, în care comentează pe larg implicațiile dialogului Phaidros, filosoful francez Jacques Derrida scrie această frază: „O memorie fără limite n-ar mai fi o memorie, ci infinitul propriei prezențe“.
Să reluăm cele două efecte esențiale ale mutației: acces mediat la o memorie totală (care e externă) și ispita nemuririi tehnologice.
Din această perspectivă, ce devine omul pentru sine?
Omul devine o ne-morie: pe de o parte, o negare a propriei capacități de a se constitui pe sine ca memorie vie, ca trecut; pe de altă parte, o tentativă de a se proiecta pe sine într-o memorie infinită, ca viitor nesfârșit, ca entitate nemuritoare.
Într-un fel, toată această tendință vine să închidă un cerc deschis de antichitatea greacă. Pentru primii gânditori occidentali despre care avem cunoștință, filosofii presocratici, adevărul (ἀλήθει) era antonimul uitării.
Pentru acești filosofi, atingerea adevărului – sau starea de neascundere, cum ar zice Heidegger – era posibilă doar ca reamintire (ἀνάμνησις). Vechii greci erau convinși că sufletul nostru știe… tot, misiunea omului fiind aceea de a căuta în memoria sa vie și atotcuprinzătoare. Cu alte cuvinte, memoria sufletului era sediul adevărului.
„…nu există lucru pe care sufletul să nu-l fi învățat, pentru că este nemuritor și de mai multe ori născut și a privit ce se afla și în lumea de aici și în Hades și pretu tindeni; (…) Căci tot ce căutăm să știm și tot ce știm nu e decât reamintire.“ (Menon, 81 c-d)
După circa trei milenii de căutare a adevărului, omul dăruiește tot ce a aflat unei alte specii, de care va ajunge să depindă pentru orice amintire și pentru orice gând mai îndrăzneț, și, astfel, omul devine, vrând-nevrând, ne-morie: uitare de sine și veșnicie colectivă.
Acest text reprezintă transcrierea conferinței pe care Mihnea Măruță a susținut-o în cadrul suitei „Justiția Memoriei“, la finele sezonului al III-lea al acesteia.
Conferințele „Justiția Memoriei“ sunt coorganizate de Fundația Spandugino și Fundația Academia Civică și sunt coordonate și moderate de Cristian Pătrășconiu.
Aceste conferințe se derulează anual, lună de lună, în intervalul octombrie-iunie și au loc la sediul Fundației Academia Civică din str. J.L. Calderon nr. 66.
Toate conferințele sunt înregistrate video: ele pot fi urmărite pe canalul youtube al Fundației Spandugino:
https://www.youtube.com/@spandugino.