Cristian Liviu Burada
împărtitorul şi deîmpărţitul
Consider că a vent timpul să împart
Cele adunate în viaţă până acum
îmi va fi mult mai bine așa …
În fiecare zi îmi va rămâne
Din ce în ce mai puţin de împărţit
Peste câteva zile nu o să mai am nimic
Voi fi exact ca la începuturi
Doar eu însumi fără vreo agoniseală
Atât de ușor voi deveni…
Cred că voi trăi cât de curând o stare de levitaţie
Similară poeziei…
Voi fi deci singur eu împărțitorul și deîmpărţitul
Singur eu care să mă împart lui Dumnezeu
Bineînţeles pentru mine n-am să opresc nimic
Va fi mult mai bine așa
Nimic din mine și din lumea aceasta
Nu-mi va mai aparţine.
Mihai Firică
Inima mea va veni după mine cândva
Inima râde în hohote, râde inima mea de întâmplările mele, viaţa, moartea şi ce o mai fi găsit ea la ce să se uite şi să râdă până îi dau lacrimile. Inima mea râde, tot râde, iar râde, apoi se pune pe plâns. Doar eu şi ea auzim plânsul inimii mele. Îmi pune în palmă câte o lacrimă, treci Styxul cu aceasta, îmi zice inima mea, cu blândeţe lui Charon să-i spui: „argintul acesta s-a prelins din suflete golite,
du-ne unde ştii, inima mea va veni după mine cândva, mai stă o vreme cu umbra mea.“
Pe dinafară ea umbla,
mă lăsa înăuntru să număr umbrele, să pun în ordine ceea ce nu trebuie pus în ordine, se întâmpla prin lume, rătăcind, ultimul înger cu limba retezată a vestit: crucea ruptă, coroana vândută, vasul cu mir a fost spart!
În locul ultimei sărutări muşc pământul cu gura umbrei mele până-i rup toţi dinţii de diamant,
mi se sfâşie de durere inima furişată în umbra
mea.
Alex Gregora
Eşti singur
Ești singur ca un vultur
ori ca o potecă până la izvor,
stai măreţ departe într-o începătorie
și în șoaptele unui băiet așteptând heruvimii,
ești singur ca nuntașul ce se veselește,
plângi ca trufașul ce doarme cu ochii deschiși
și visează icoane,
ești la fel de singur ca mormântul tatălui meu
cu arhangheli păzitori plini de veghe,
ești singur în noaptea aproape albastră
și părtaș la vieţuirea tuturor,
limpede în lacrimă ești – ca maica mea
dusă de tine în leac de lumină –
ești singur ca scriptura într-o piramidă
unde îngerii, cei trimiși, se aud pe sine,
întind o haină peste cel ce a greșit,
imaginează-ţi singurătatea ca o mireasmă
electrică,
singurătatea unui atom într-o galaxie,
iar galaxia să-ţi aparţină.
Dan Ionescu
Poemul vârstei
în pom atârnă tristeţea ca un sac
fără frunze
o gânganie se târăște încet în spate cu ultimele ei clipe
soarele cade în curte şi razele răsună ca beţe lovind o tobă veche
ar fi posibil să treacă lumina cerului pe lângă planetă?
cu binoclul, dintr-o pădure am urmărit-o
urcaţi unul peste altul – ca un stâlp văzut din cosmos
din când în când mă refugiez în trecutul meu purtat în sinea mea ca bijuterie
şi nicio greşeală făcută oricând nu e mai gravă
decât înaintarea în vârstă viitorul,
pe care nu-l pretind, îmi semnalează sosirea lui
albindu-mi firul de păr
Nicolae Jinga
Voci în tăcerea nopţii
Îmi plac poeţii care stau în cochilia lor
și așteaptă cuminţi inspiraţia. Ei gustă
din pâinea iluminărilor și beau picătura de vin
a sfinţeniei într-o liniște imperturbabilă.
Îmi place să cred că fac parte
din rara, distinsa și anahoretica lor dinastie.
Voci în târziul nopţii se-aud proferând
imprecaţii,
dislocând ţipător așezarea-n tipar a fiinţei,
ca niște unghii de fiară ce-ncearcă să sfâșie,
fără noimă și spor, întunericul.
Le vom lăsa să se-afunde în bolgia lor
incredibil de tristă. Pe noi ne va scoate la mal,
ne va salva din această grozavă și nimicitoare
vâltoare, iubirea – deșteaptă și blânda furnică
a stării de veghe.
îmi plac poeţii care trudesc și-și desăvârșesc
insomniile. Fiecare cuvânt curgător întru albia
versului lor, mărturisește marea iubire concretă
din care se naște Poemul.
A fi beat de iubire și totuși
a sta luminos și lucid și voios pe picioarele tale:
ce nesperat privilegiu, ce minunăţie!
Gabriel Nicolae Mihăilă
***
mi-am iubit părinţii
mama avea părul lung
negru
ca noaptea cu lună plină
când lupoaica îşi păzeşte puii
în umerii ei erau multe lumi despre care n-am
ştiut
şi-i purta
drepţi
mândri
mi-am iubit părinţii
mama avea ochii verzi ca inima pădurii şi
albaştri ca sângele cerului
mama era înaltă ca un catarg de unde puteai
zări furtunile cu zile înainte
mi-am iubit părinţii
tata avea părul lung
negru
ochii verzi
şi albaştri
semăna bine cu mama
era mama
uneori cred că m-a născut pe mine şi l-a-nghiţit
pe el
pentru că mama a fost uneori dură
nu ca un soldat
ci ca un copil cu o grenadă în mână la poarta
raiului
mulţumind lui
Dumnezeu
Sorin Roșca
Mai e loc de-o minune
Mă strecor uneori în pielea lupului
și iarna vine ca o împăcare subtilă
din cartea ta cu adâncimi de ocean,
mă privește cum ar pocni dintr-un bici
descheindu-și bluziţa
să-mi treacă păcătoasa alcătuire
prin balauri de foc și de ger,
nu se clintește nicio poartă prin cer
și lumea-și sapă mai departe groapa
cu Decalogul lui Moise
bine ascuţit pe tocilă…
Doar într-o poveste cu miezul crud
lângă fereastra visului tău desenat cu safire
pare să mai fie loc de-o minune,
când luna își schimbă rebelă penajul
și cântă din Beatles Hei Jude!
deși e târziu
și-n marginea asta de libertate
nicio stea nu-și mai saltă grilajul…
Adi George Secară
Minotariadne
I
Câteodată Poezia nu mai crede
Nu mai crede nici în ea însăși
Și se furișează sau naufragiază
pe câte-o insulă,
pe Creta, Islanda, Buyukada
Se joacă de-a Robinson,
împăratul muștelor
sau de-a Minotaurul
care se dădea de trei ori peste cap
și devenea Ariadna
Poezia se joacă de-a meteoritul
care se urcă la cer
Poezia se eliberează pe sine
Este mai mult decât Cuvânt,
mai mult decât cochilia melcului unde se
ascunde Marea.
Iulian Talianu
privirea unei femei
ispitit de un zbor înalt şi de glorie
sufletului îi este teamă de atâta slavă
bunii mei prieteni seara veţi întâlni
poemul acesta la o răscruce de drum
unde nopţile sunt bântuite de vise fără nicio
lumină
duminica poemul moţăie prin biserici
căci a adunat multe păcate seara va rătăci
ca înfrăgostiţii prin gările unei metropole de
munte
vara – pe la amiază – se aruncă în valuri
încercând să scape de umbra singurătăţii
toamna – un anotimp de infern – se sprijină
într-o cârjă încercând să vă înduioşeze
până la lacrimi ca un cerşetor
ieri i-a căzut de pe umeri haina de clovn
azi i-a căzut de pe umeri copilăria
în apele oglinzilor se leagănă tristeţea
împietrită a unei priviri
este privirea unei femei care a tot visat
că tinereţea ei va înfiora
un taraf de lăutari
câteodată i se luminează faţa
de parcă ar citi
scrisori de dragoste
Nicolae Teoharie
dintre vicii
dintre vicii am deprins a vâna ploile
într-o seară cu vânt. rețeaua de nervi îmi căzuse.
femeile singure își găsiseră venele bune.
nu știe nimeni, dar sufăr de o boală sinceră
pe care o țin în larg, pe o corabie de lemn.
femeie, cunosc felul tău de viață: “când plouă,
o fereastră aș vrea lângă mine”.
îți cunosc tristețea de fabricație urbană
care nu împarte cu nimeni marile înfometări
ale ochilor.
ce bine m-am gândit să te visez: se făcea că
eram niște artiști de septembrie, goi, fără noapte
pe noi. beam și aruncam singurătățile în stradă.
și priveam prin pahare vântul și ploaia
de toamnă, când pică rețeaua de nervi
și viața e un sărut îmbibat cu săruri brutale.
Constantin Urucu
poeme pentru care zeii nu iartă, nu uită
1
cuvintele joacă ruleta
cu durerea pe masă…
nu mai am somn
izgonit din grădină
nu mai am casă…
aștept să mă chemi,
împiedică îngerul să scoată spada!
cu buze sărate,
născut în Lumină
în firul de păr se înmulţește zăpada…
Uitare nebună ce mintea întuneci
te prelingi de pe buzele clipei
ca mierea din fălci de albine…
joacă Dumnezeu babaroase cu inima mea
lângă cimitirul Nisipuri…
v-am spus și anotimpul trecut: ţineţi minte
nu cunosc Poezia…
eu petecesc golurile dintre Cuvinte.
Florina Zaharia
***
Poezia nu e doar oraşul în care am intrat
cu străzile pustii
şi oamenii tăcuţi
şi durerea întoarsă cu faţa spre durere.
Poezia e atunci când
nimic nu mai este
dar străzile şi oamenii şi durerea
îşi spun pe nume răspicat
şi devin acelaşi lucru.
Poezia nu este doar în respiraţia mâinii tale
prăbuşite în alte mâini
ci şi în desprinderea lor atunci când
lucrurile nesfârşite se opresc
deşi mai poţi scrie despre ele.