În fiecare an dispar scriitori extraordinari pe care îi credeam nemuritori. Există însă scriitori a căror dispariție pare și mai neverosimilă pentru că, odată cu ei, ni se pare că s-a sfârșit o întreagă lume. Ieșirea din scenă a lui Mario Vargas Llosa, chiar dacă s-a petrecut la o vârstă înaintată, a modificat peisajul culturii contemporane. Rareori reprezentantul unanim recunoscut al unui continent, al Americii Latine, a știut să devină reprezentantul întregii umanități.
Dincolo de eseuri, de memorialistică, de luări de poziție politice, Vargas Llosa rămâne ca scriitor, autor al unor ficțiuni memorabile intrate încă de la apariție în fondul de aur al literaturii. Puțini romancieri s-au identificat în asemenea măsură cu romanele pe care le-au scris – iar numele lui Flaubert ne vine imediat în minte, mai ales pentru că Llosa l-a pomenit de multe ori ca simbol al romanului însuși.
Însă egoismul funciar și izolaționist al autorului Educației sentimentale i-a rămas străin, deoarece Vargas Llosa a încercat să facă ceea ce aproape niciodată scriitorii de meserie n-au făcut: a devenit politician redutabil, candidat la Președinția țării sale; a demascat cu vigoare iluziile pe care se legănaseră decenii la rând majoritatea scriitorilor latino-americani, desemnând comunismul drept cel mai mare pericol al secolului. S-a opus curentului ideologic dominant pentru ca, după ani de luptă, să se vadă că a avut dreptate. Iată-ne foarte departe de izolarea flaubertiană!
Dorința de a vorbi în numele unui întreg continent l-a marcat încă din tinerețe și a oferit acestui continent o imagine opusă celei vehiculate de prozatorii hispano-americani cunoscuți în Europa. A descris adevărul despre această parte a lumii, un adevăr ce nu se mai reducea la țărani înfometați și la un obligatoriu fantastic de mâna a treia, ci devenea complex și nuanțat, cu nimic inferior adevărului european. În romanele lui Vargas Llosa se înfruntă aceleași viziuni asupra lumii și aceeași filozofie politică precum în Europa sau în Statele Unite.
A încercat să facă din America Latină o singură „țară“, purtătoare a unui mesaj comun. Ca și Borges, legat de patria și de orașul unde a văzut lumina zilei, a încercat să lărgească hotarele țării sale până la limita Continentului; acțiunea romanelor sale se petrece în diferite țări, dar personajele principale trăiesc în aceeași lume.
Imediat după apariția primei sale capodopere, Conversație la Catedrală, din 1969, personajele încep să aibă trăsături comune, indiferent de statul unde se desfășoară acțiunea; Războiul sfârșitului lumii pleacă de la un episod istoric brazilian; rătăcirile „fetei nesăbuite“ ne transpun în Franța revoltelor studențești; o ultimă capodoperă, Sărbătoarea țapului, din 2000, se transformă în veritabilă monografie a Republicii Dominicane și a modului în care nebunia dictatorială ia forme criminale. Personajele lui ne vorbesc aceeași limbă.
Dacă primele romane ale lui Vargas Llosa aveau legătură directă cu propria biografie a autorului (vezi romanul de debut Orașul și câinii, apoi Mătușa Julia și condeierul, Povestașul sau Istoria lui Mayta), perspectiva prozatorului asupra lumii s-a lărgit de la un an la altul, ajungând la performanța universală reprezentată de ultimele sale scrieri.
Romancierul a simțit nevoia să-și expliciteze convingerile politice, opțiunile morale și estetice: puțini prozatori au scris atât de multe eseuri pe aceste teme, au ținut atâtea conferințe și colocvii de specialitate ca Vargas Llosa. Prietenii și admiratorii săi din întreaga lume s-au bucurat, cu discreție, atunci când scriitorul a pierdut alegerile prezidențiale din țara sa, câștigate de un politician în sensul trist al cuvântului; i s-a dat astfel scriitorului șansa de a abandona politica militantă și de a se consacra scrisului. Cine știe de câte capodopere ne-ar fi lipsit mandatul prezidențial atribuit din greșeală lui Vargas Llosa!
Dincolo de luările de poziție explicite, mai ales în materie de politică, mesajul lui profund rămâne cel prezent în proza de ficțiune, cu deosebire în romanele de dimensiuni ample. Aici opiniile iau forma evenimentelor concrete; nu se mai dezbat idei, ci se ciocnesc oameni vii, care nu vor fi niciodată net pozitivi ori net negativi; subtilitatea literară a aparițiilor umane face din acest prozator unul dintre maeștrii de necontestat în două secole, secolele XX și XXI.
Din fericire, recunoașterea națională și internațională au venit, în cazul scriitorului nostru, foarte devreme. A face lista marilor premii literare care i s-au atribuit devine o operație aproape fastidioasă. Între ele, se detașează Nobel-ul pentru Literatură din 2010, apoi echivalentul Nobel-ului pentru literatura din lumea hispanică, Premiul Cervantes; în plus, recenta primire în Academia Franceză etc., etc.
Cred că ar trebui să adăugăm un premiu mai puțin celebru, dar foarte important pentru noi: Premiul Ovidiu, decernat autorului la Mangalia în 2009. Premiu aproape simbolic, pecuniar vorbind, dar un premiu care a precedat Nobel-ul și a arătat uimitoarea consonanță dintre publicul român și autorul premiat, selectat fără greș de cititorii noștri. Între marile nume ale romanului contemporan, odată cu Mario Vargas Llosa dispare și un scriitor „aproape român“.