În cel mai recent volum publicat de George Vulturescu, Pinul lui Nietzsche, apărut la Editura Junimea, există două direcții puternic marcate și anume aceea a livrescului și a misticii creștine. Poetul se confruntă cu „legile blasfemice ale Marilor Barzi“ cu care el nu a fost niciodată de acord. N-a fost de acord, dar nu-i poate ocoli, îi citează copios în poeme pe Eminescu, Baudelaire, Rimbaud, René Char, Rilke, menționând totdeauna sursa în notele de subsol. Sau chiar în text.
Lumea poetului din Nord este înțesată de versuri, dar și de citate în proză (Borges, Voltaire, Dostoievski). La Nietzsche e invocat poetul, prin poemul său Pin și trăsnet. Precum în scurta poezie, din care citează primul vers, e clar că și autorul nostru se imaginează în apropierea celei mai înalte creste „așteptând fulgerul“ care urmează să-l doboare. Ascensiunea implică riscul de a fi trăsnit. La propriu, desigur. Frecventarea Marilor Barzi, ca și apropierea de marii brazi, sau, mă rog, pini și alte conifere, induce atragerea electricității. De altfel, deși vorbim de electricitate, poetul își caută – am zice – destinul cu lumânarea, pentru că a urcat și pe terasele de piatră de la Machu Picchu, la vreo 2400 de metri așadar. Acolo, vorba unui cunoscut prozator, „se odihnesc vulturii“, iar poetul cu nume vulturesc voia să ceară unuia dintre ei permisiunea să-i împrumute numele (7 încercări de a-mi însuși numele unui vultur). Tot de sus privește poetul și gloata de pe Golgota, alături de Iisus, Borges și Carl Sandburg. (Un (alt) poet privește crucea), Deși această viziune e tot una livrescă. În primele versuri se spune că: „Poemele nu sunt narațiuni liniare, au bucle și crengi/ care-și aruncă polenul florilor una de la alta,/ încrucișând viziuni“. George Vulturescu e uneori foarte explicit în a descrie mecanismele comunicării autorilor și operelor între ele.
Alteori el devine mai obscur, pe urmele lui Nichita Stănescu, dar ducând versurile într-o direcție mistică. Astfel, el „strigă“ afirmațiile de inspirație stănesciană în numele Domnului: „Zi de zi când scriu pun mâna pe coastele Tale și nu pot minți și strig:/ două pietre și cu două pietre nu fac patru pietre,/ ci un zid./ două litere și cu două litere nu fac patru litere,/ ci un număr. Poate chiar simpaticul PIN. Secvența face parte din poemul Elegie cu Vechii Barzi, în linia permanentului dialog cu clasicii. Se întreabă poetul: „dacă smulg litere din cărțile/ Voastre sunt la fel precum jefuitorii de morminte?“. Întrebare numai retorică, pentru că jaful cu pricina e acceptat în post-modernism, ba chiar recomandat, și George Vulturescu nu se dă în lături de la el.
Ca să nu bănuim că se ia prea în serios în convorbirile sale cu corifeii literaturii mondiale, poetul introduce în cartea sa și texte ironice precum Când ești… „nominalizat“. Este tratată cu haz și bagatelizată instituția nominalizărilor „de un juriu canonic“. Desigur, în cazul literaturii, un atare demers – specific domeniilor în care cât mai multe vedete trebuie să se arate pe covorul roșu, spre ațâțarea curiozității mondene – nu are sens. Cu atât mai mult cu cât poezia nu e o artă care să predispună sau să oblige starurile la frumusețe fizică. Lui George Vulturescu îi ajunge că e „nominalizat“ pe crucea din cimitirul satului său, pe care Dumnezeu se așază asemenea unei păsări.
În afară de pinul lui Nietzsche, poetul Ochiului Orb (reper recurent al poeziei sale), George Vulturescu oferă și o Litanie cu migdalul lui Anghelos Sikelianos și face aluzie și la Kazantzakis. Volumul de la Junimea este burdușit de livresc, incluzând aici și referirile la Vechiul și Noul Testament. Este, indiscutabil, o carte construită cu gândul precis al conducerii cititorului prin labirintul lecturilor poetului, ceea ce poate fi stimulator pentru cel care parcurge cartea. În ceea ce mă privește, prefer momentele când George Vulturescu regăsește poezia necontaminată de livresc: „Oprit în fața mlaștinii,/ animal tânăr – ochiul meu astăzi/ sărbătorește – nufărul/ țâșnind din nămoluri și înflorind deasupra apelor“.
Nu putem face abstracție de Marii Barzi, dar e posibil, măcar uneori, să ne eliberăm de apăsarea lor, urcând spre pinul de pe creastă cum ne țin puterile.