Unul din cei mai originali gânditori interesați de originea și dezvoltarea culturii umane a fost Giambattista Vico (1668-1744), profesor la Napoli nu foarte apreciat de contemporanii lui. Cartea Principiile unei noi științe a naturii comune a popoarelor, publicată în 1725 și revăzută în 1730, a început să fie respectată mai târziu, iar în zilele noastre e citită și admirată mai ales de cei care pun la îndoială valoarea absolută a rațiunii și a cuceririlor ei. Fără să nege rostul acestora pe lume, Vico e printre cei care și-au dat seama că la origine specia umană nu a știut cum să practice acest fel de gândire. Nu filozofii, ne atrage Vico atenția, pasionați de metode și construcții din ce în ce mai abstracte, pot să priceapă natura umană așa cum a fost ea de la bun început, ci filologii care știu să descifreze urmele trecutului îndepărtat în textele cele mai vechi. Peste o sută de „axiome“ (cum le numește Vico), descoperite de el grație acestor vechi texte, definesc în Știința nouă natura umană, rămânând deosebit de importante pentru înțelegerea miturilor, poeziei și artei. Să ne oprim la câteva din ele.
„Dată fiind natura nedefinită a minții sale [spune prima axiomă], omul, când e scufundat în neștiință, se consideră el însuși măsura universului.“ Eu și numai eu, noi și numai noi, sunt, suntem punctele de referință dominante, mai ales când restul lumii rămâne departe, greu de văzut, prea puțin cunoscut. Ceea ce e străin, nefamiliar, notează a doua axiomă, e evaluat prin prisma lucrurilor cunoscute, apropiate. Din această cauză, culturile străvechi, așa cum erau ele limitate, dure, obscure, sunt judecate mai târziu într-un mod cu totul greșit. Această nepotrivire a încurajat, continuă Vico, două forme de îngâmfare: cea a popoarelor și cea a savanților. Într-adevăr, observă a treia axiomă, multă vreme fiecare nație s-a mândrit că ea a fondat prima civilizație pe pământ. În ce privește oracolele învățaților ca Zoroastru, sau Hermes Trismegistes, atât de venerați la timpul lor, toată lumea astăzi își dă seama că erau frauduloase.
A cincea axiomă cere filozofilor care vor să îmbunătățească soarta umană să-i ridice și să-i susțină pe oameni, ființe imperfecte, păcătoase, și nicidecum să le nege natura sau să-i lase în voia corupției. Nici stoicii, care nu țineau seama de cerințele simțurilor noastre, nici epicurienii, pentru care aceste cerințe erau legile obligatorii ale vieții, nu merită să fie ascultați. Cei care au înțeles cu adevărat, mai întâi existența unei providențe divine, apoi rolul ei în moderarea pasiunilor umane în scopul transformării lor în virtuți și, în sfârșit nemurirea sufletelor noastre au fost Platon și discipolii lui. Datorită lor Noua Știință adoptă trei principii fundamentale: providența, căsătoria și înmormântarea.
Aceste nobile principii sunt însă respectate doar de cei, prea puțini la număr, care ar dori să trăiască în republica imaginată de Platon și nu să se scufunde în murdăria cetăților terestre, ca, de pildă, în Roma întemeiată de Romulus. În fapt, în toate națiile legile în vigoare au ca punct de plecare cruzimea, zgârcenia și ambiția oamenilor și ca scop transformarea lor în putere, bogăție și înțelepciune. Iar cerințele, purtările care nu sunt bine înrădăcinate în natura umană nu au cum să se statornicească sau să dureze printre noi. Respingând deci utopia, Vico notează nesiguranța deciziilor umane și, pentru reușita vieții în comun, face apel la bunul simț al oamenilor.
Trecând peste considerațiile lui Vico asupra istoriei Greciei și a Romei, ajungem la cele câteva axiome consacrate poeziei și artei. Minunăția (la maraviglia în italiană), ne spune axioma 35, e fiica ignoranței și cu cât cauza care o provoacă e mai greu de înțeles, cu atât suntem mai uimiți. Axioma 36 precizează imediat că forța fanteziei crește mai ales când capacitatea de a raționa rămâne slabă. Poezia, explică axioma 37, are puterea sublimă de a umple de simțire și pasiune lucrurile neînsuflețite, așa cum copiii se joacă cu simple obiecte ca și când ar fi persoane în viață.
Cum vom vedea rândul viitor, așa s-au născut vechile mituri și, odată cu ele, adevărurile ideale pe care le încarnează.