Nu sunt tocmai rare, în literatura română, cazurile debuturilor târzii, suficiente dintre ele contrazicând prejudecata conform căreia intrarea în poezie e recomandată, menită tinereții, pe când maturizarea deplină a scriitorului cere alte ștachete: prozastice. Cartea lui Alexandru Funieru Candelabre în valul artificial încalecă la rându-i preconcepția, înscriindu-se în rândul profesorilor de literatură – poeți care-și hrănesc scrisul din corvezile birocratice și mentalitare ale învățământului românesc. Reperul translucid e Alexandru Mușina, cel din Lecțiile deschise ale profesorului de limbă franceză A.M, însă e sigur că regimul lui Funieru trebuie să fie altul: generația profesorilor navetiști și-a prefăcut și concentrat damful banchetelor prăfuite de tren în cancelariile orășene în care se rostesc discursuri solemne, cu ștaif, iar dezvoltarea multilaterală a școlarilor s-a vărsat în dictonul pedagogic al educației centrate pe elev.
Funieru nu s-a apropiat însă numai prin temă și sensibilitate de Mușina, ci și-a însușit și coloana teoretică din Eseu asupra poeziei moderne și Teoria și practica literaturii, mai ales în ceea ce privește o observație a lui Ezra Pound privind mutația „preciziei psihologice“ cucerite de poezia modernă, observație preluată și comentată pe larg de cultivatorul de flori Mușina. El răspunde afirmativ la o întrebare pe care o adresează sieși, dar și lui Pound, pe șleau: „să fie sensul evoluției poeziei moderne redobândirea superiorității asupra prozei în precizia psihologică?“ Răspunsul pe care îl oferă are ca argument depășirea facultăților descriptive, epice și emoționale ale poeziei de către putința de a lucra cu euri fictive, purtătoare ale diferitelor sarcini, deopotrivă pentru autor și cititor. Remarca pare a fi, mai mult decât o deplasare teoretică specifică poeziei moderne, unul dintre firele directoare ale tonului lui Alexandru Funieru: așa cum observă Caius Dobrescu pe coperta a patra, poezia de față își orientează observația acută, inteligentă până la incomodare, atât asupra sinelui, mai ales a sinelui reflectat, cât și asupra exteriorului. Eul său multiplu (folosind termenii lui Alexandru Mușina din aceeași lucrare teoretică), ramificat în identitatea adolescentului, a profesorului, a pacientului la stomatolog, vibrează în nodul unei ironii care nu uită, din când în când, să se alinte, ridicând șugubăț sprânceana la gusturile muzicale ale elevilor săi și amintindu-și de trupele muzeificate – idolatrizate ale propriei generații: Nirvana, The Smashing Pumpkins.
O ironie strunită, cu focar variabil, ricanează către fricile vârstei de mijloc, către metehnele mioritice oglindite de reflexele noastre existențiale, dar și a celor de lectură și discurs, și către poftele insațiabile de entertainment, cum se întâmplă în poemul Expoziția de pisici: asistăm, de pe margini, la etalarea animalelor de rasă, poate chiar felinele poznașe despre care scrie și T.S. Eliot, căci temperamentale sunt și cele aflate în concursul la care asistă ochiul circumspect al lui Funieru; temperamentale și exasperate de privirile hulpave ale celor care le-au transformat în exponate gătite și drăgălașe, numai bune pentru distracția spectatorilor. Se impune, aici, o observație la intersecția tematicului cu stilisticul: poemele sunt arareori citabile prin decupaj, fiindcă fluxul (al cărui barochism a fost deja observat) izometric, dar și contemplativ al lui Funieru respiră mai ales în conglomerate.
Ludic, dar grav e și poemul După bal: un peisaj deprimant, survolat din perspectiva profesorului care asistă la petrecerea inaugurală a bobocilor, strigând la catalog personajele, deopotrivă dascăli și elevi, și revelându-le imposturile. La discursul profesoral de lojă pare a fi Funieru mai ales sensibil, dar și la obsesia superiorității propriei materii predate care bântuie cancelariile: „I-am privit cum de la an la an/ au crescut s-au maturizat/ au devenit mai responsabili/ noi am fost mai mult decât dascăli/ și aici s-a oprit a scos batista/ aplauze și urale au răsunat/polonicele împărțeau supa/iar chelnerii făceau deja coadă/ la țigară cu fetele din G desculțe.“ Nici ora de română nu scapă umorului lui Funieru, întocmai cea orchestrată de propria baghetă, pretext pentru a persifla, prin emulare, discursurile naționaliste față cu manifestările mocnite ale urii interetnice, ori pentru a adăuga perspicace la biografia obligatorie a elevilor săi, prin concurență cu Rebreanu, un alt nume de prozator – pe Mór Jókai.
În parafernalia lui Alexandru Funieru încap, autoadministrate, și panaceul, și corozivele, la fel ca într-o excursie cu mașina unde playlist-ul îi găzduiește și pe Aurelian Andreescu, și pe Montana. Un pas mai departe de acest fel de coabitări totuși, apele călâi ale kitschului, cel care scapă feței docte a teoretizărilor despre modernitate, obligă la un regim existențial care seamănă cu opintelile unui adult învățând să înoate într-o piscină pentru copii. E și ingenuitate vindecătoare într-o astfel de imagine: „nu poți pluti/ în bazin pentru copii.“