Publicat la doi ani după Femeia minimarket, carte pentru care autoarea a fost recompensată în 2016 cu Premiul Akutagawa, romanul Pământeni întreprinde explorări pe sub eșafodajul conceptului de kawaii, la capătul mențiunii părând să ajungă la reversul, la negativul acestuia. Adorabil, drăguț, copilăresc – trăsăturile kawaii au devenit din anii ’70 o marcă a culturii japoneze, producând reverberații în spațiul occidental, de la Pikachu și alți Pokémoni, până la Hello Kitty, Lolita fashion, sistemul de scriere „drăguță“, cu emoticoane omniprezente astăzi pe rețelele de socializare, și la alte forme de „juvenilizare“ a vieții. Sayaka Murata nu caută, cu fiecare carte, o nouă temă asupra căreia să reflecteze. Tehnica ei e dimpotrivă aceea să reia, să insiste, singura modalitate, în opinia sa, de a te apropia de adevăr. Asexualitatea „erbivorilor“ – cum sunt numiți în jargonul actual cei care refuză sexul, inclusiv în cadrul căsătoriei –, conformismul, hiper competitivitatea, consumerismul și viața trăită „în ritmul muncii“ în societatea japoneză contemporană, în care oamenii lucrează în medie 12-15 ore pe zi, restul de timp petrecându-l în „habitacluri“ kawaii, sunt subiecte care revin în proza sa.
Natsuki, o fetiță de 11 ani, naratoarea din Pământeni, se simte un alien în propria familie, singurul său interlocutor fiind ariciul de pluș Piyyut, venit ca și ea de pe planeta Popinpobopia, cu misiunea specială de a o ajuta să se salveze de pe Pământ. Piyyut știe de agresiunile verbale și de bătăile pe care i le aplică mama ei, de violențele sexuale la care o supune profesorul Igasaki, descrierile în manieră kawaii–manga privind disocierea de propriul corp fiind percutante: „Nu-mi dau seama cum, dar ies din trupul meu și mă privesc de sus, din tavan, la un loc cu profesorul Igasaki care mă ține de ceafă […] Uau! Cred că am invocat o magie extrem de puternică […] Văzând ce face profesorul Igasaki cu capul meu, cum se folosește de el de parcă ar fi un obiect, îmi dau seama că am devenit un instrument al Fabricii cu toate că nu sunt un angajat al ei.“ (p. 71). Supraviețuirea cu orice preț e deviza lui Natsuki. Infantilismul perpetuat la vârsta adultă, ca un scut în față realității omenești, resimțite ca ostilă și străină, apare și în povestirea Mirakurīna, fata magică Marunouchi (2013), în care protagonista încearcă să facă față vieții crezând că, chiar și la 30 de ani, e o „fată magică“ din animé-uri. Societatea umană îi dă lui Natsuki un sentiment de inadecvare, improprietate, străin și nefamiliar și e interesant de observat cum naratoarea împrumută în acest sens discursul de adâncime, fără de speranță, al lui Morcoveață, binecunoscutul personaj al lui Jules Renard, scriitor față de care Murata se declară foarte apropiată dat fiind că „are mai multe zone întunecate decât ea“. În proza scriitoarei Sayaka Murata, infantilismul e singura strategie de supraviețuire printre „pământeni“. Pe limba „popinpobopiană“ a lui Natsuki și a comilitonilor săi (soțul Tomoya și vărul Yuu), societatea e o „fabrică“ de algoritmare a vieții pământenilor. Devenită adultă, singura modalitate pe care o găsește pentru a fenta „fabrica de copii“ a societății e celibatul în cadrul căsătoriei. Împreună cu Tomoya și Yuu, ea va trece la next level, astfel că dacă prima parte a narațiunii poate fi citită ca un roman de (mal)formație despre o fetiță abuzată asupra căreia „cuiburile de ființe umane“ exercită mecanisme de corecție, constrângere, reprimare, cea de-a doua conține rezolvarea, punctul de fugă (la propriu) al compoziției, cei trei protagoniști izolându-se în fosta casă a bunicilor, din Munții Akishina, unde sălășluiește un întuneric negru ca smoala – „culoarea universului“. Literatura e literalmente un poligon de încercare pentru Murata, o metodă de testare a rezistenței tabuurilor. În această perspectivă trebuie abordat probabil faptul că romanul se încheie cu subiectul „nedigerabil“ al canibalismului, narațiunea antrenând o categorie a comicului grotesc, a hazliului horror „tipic“ japoneză. În timp ce tranșează doi pământeni transformându-i în „supă miso, carne prăjită cu frunze de ridiche albă și tocăniță“ (p. 252), după care se gustă reciproc de „coapse, spate, călcâie și bărbie“ și „mestecă o pleoapă“, protagoniștii se întreabă dacă pământenii nu sunt doar o închipuire a popinpobopienilor, pentru ca aceștia să poată trăi pe o altă planetă. Caracterul experimental al prozei lui Murata transformă partea finală într-un vortex. Narațiunea pare să ajungă la finiș prin auto-devorare. Cu burțile „gravide“ după ce s-au hrănit cu pământeni, cei trei popinpobopieni ies din contextul terestru într-un continuum spațiu-timp einsteinian: „Timpul luminii care venea din altă lume reflecta sclipirea zăpezii, emanând o lumină blândă peste nava noastră spațială.“ (p. 263), urcând ca pe un portativ celest (trimitere E.T. extraterestrul) spre conul de lumină al navei popinpobopiene.