Despre poezie
Cu aproape douăzeci de ani în urmă, Eugen Coșeriu a ținut la Iași câteva lecții, publicate apoi în Prelegeri și conferințe, un supliment al „Anuarului de Lingvistică și Istorie Literară“ editat de Institutul „Al. Philippide“. Am comentat-o pe cea intitulată Limbajul poetic în „România literară“ nr. 41 din 1994. Nu îmi amintesc să mai fi citit alte comentarii despre conferințele marelui lingvist, emigrat după război în Germania, unde l-am întâlnit în 1967 prin intermediul lui Paul Miron. Lipsa de ecou a unor astfel de lucruri nu e la noi neapărat excepțională. Aș spune că, din contra, e cât se poate de obișnuită. Toate conferințele lui Eugen Coșeriu de la Universitatea „Alexandru Ioan Cuza“ din anii 1992-1993 meritau atenție și o reeditare într-un tiraj care să le facă accesibile celor interesați de limbă și de literatură. Pe mine mă reținuse conferința despre limba poeziei, deoarece tema îmi era familiară de pe vremea când scrisesem micul studiu Despre poezie. Am dat recent peste broșura tipărită de filologii ieșeni și m-am gândit că n-ar fi rău să scriu încă o dată despre acest articol. În Despre poezie susțineam ideea că, dacă nu există nimic în poezie care să nu fi existat înainte în limbă, nu există nimic în limbă care să dea naștere de la sine poeziei. Eugen Coșeriu are o idee mai simplă și mai atrăgătoare și, chiar dacă nu mă simt pregătit să renunț la a mea, vreau s-o „popularizez“ pe a lui, poate și fiindcă n-o cred neapărat opusă ideii mele.
Premisa lui Coșeriu este că un cuvânt întreține în actul lingvistic nenumărate relații, unele evidente, altele ascunse. Și Roman Jakobson le identificase, dar Coșeriu preferă s-o facă oarecum empiric. În jargonul lingviștilor, cuvântul e denumit semn. Așadar, orice semn funcționează prin raport cu alte semne, fie în plan formal, fie ca sens, în raport cu alte microsisteme de semne, cu lucrurile înseși și cu cunoștințele noastre despre lucruri. Să luăm un cuvânt ca liliac. În română el înseamnă (lingviștii spun denotă) pasărea, floarea sau arbustul cu acest nume. Denotații multiple are și în franceză (unde i se spune șoarece chel) sau în germană, nu și în engleză unde bat înseamnă doar bat. Și mai interesante sunt consecințele relațiilor pe care un cuvânt sau o expresie le stabilește în interiorul textelor literare. Noi, românii, recunoaștem imediat un cuvânt sau o expresie care au fost folosite de Eminescu sau de Arghezi. Parfumul lor nu ne înșală niciodată. Cuvintele au apoi un substrat mitologic sau, pur și simplu, cultural. Miază-Noapte, care e cuvântul popular pentru Nordul geografilor, ne evocă întunericul cel mai teribil, ora strigoilor sau un personaj din basme. Coșeriu e de părere că, în actul vorbirii, aceste relații (conotații, le spun lingviștii celor mai multe dintre ele) nu sunt de obicei prezente în mintea vorbitorului. Ele sunt latente, neactualizate decât rareori în vorbirea uzuală. Poezia este acea formă de vorbire în care aceste relații se actualizează în permanență. Scrie Coșeriu: „Limbajul poetic, în care se actualizează tot ceea ce ține de semn, este limbajul cu toate funcțiunile lui, este, adică, plenitudinea funcțională a limbajului“. Nu selecție, nu deviere, nu opoziție față de limbajul uzual sau de limbajele științifice (al matematicii, de exemplu, în Poetica matematică a lui Solomon Marcus), așa cum au încercat să-l definească poeticienii de toate culorile: limbajul poetic este limbajul în deplinătatea funcțiilor sale. Doar în poezie instrumentul posedă toate clapele, corzile, gamele, bemolii și diezii. Orice alt act de vorbire e limitat. Avea dreptate poetul german Joseph von Eichendorff, contemporanul lui Goethe, citat de G. Călinescu în eseul lui despre poezie din Principii de estetică: dacă nimerești cuvântul magic, universul începe să cânte. Cuvântul poetului e magic pentru că este, ca într-un fel de unitate primordială, o sonoritate care trezește alte sonorități, un înțeles care evocă alte înțelesuri, un semnal simplu și o expresie complexă, un lucru în sine și un lucru în relație, o identitate și o alteritate, un fapt natural și un fapt cultural, și toate în același timp, ca muzica unei orgi.
„România literară“, numărul 1 / 6 ianuarie 2012
Oh, les Beaux-Arts!
Arta a murit de mult timp, cum o dovedește dispariția termenului «beaux-arts»“, scrie Jean Clair în cartea lui de la Gallimard intitulată Hubris. La fabrique du monstre dans l’art moderne. În realitate, nu arta a murit, ci artele frumoase sau, cum se spunea altădată, cu un calc după franceză, beleartele. Cauza trebuie căutată în divorțul dintre artă și frumos.
Les Beaux-Arts au onorat o lungă tradiție datând, după părerea susținută de T.S. Eliot într-o celebră conferință dintr-o Londră peste care cădeau bombele germane, din antichitatea latină (utile dulci a lui Horațiu), dar, dacă avem în vedere artele plastice, tradiția urcă până la vechii greci și e în strânsă legătură cu clasicismul, în accepția cea mai firească a termenului. Les Beaux-Arts aparțin clasicismului ca manieră specific europeană de a concepe arta. Divorțul la care m-am referit se produce la interferența clasicismului european cu arta orientală, la sfârșitul secolului XIX, și cu arta Africii negre, la începutul secolului XX. G. Călinescu observa într-un eseu publicat doi ani după conferința lui Eliot că arta asiatică este barocă, privilegiind diformul, excesivul și grotescul. Descoperirea Orientului e anticipată cu puțin de estetica urâtului, teoretizată de Baudelaire și practicată de Daumier. Clasicismul mai fusese „atacat“ și înainte, dar rezistase. A existat, se știe, și un baroc european, ca urmare a Contra Reformei. David și Goya sunt contemporani. Renascentismul italian avea deja puseuri baroce, deși se inspira din clasicitatea greacă. Se cade reapreciat rolul romantismului. Ca să fie scos din scenă, cum pretindea, între alții, Victor Hugo, clasicismul avea nevoie de ceva mai mult decât aducea reforma romantică, adică un conținut istoric al artei și o subiectivitate capabilă să declanșeze fantasme.
Abia modernismul baudelairian, întărit de aporturile orientale și africane, determină declinul ireversibil al ideii de clasicitate. Condiția esențială a artei clasice, de la sculptura Antichității grecești și de la literatura latină până la arta și literatura secolului XIX, a fost frumosul, bazat pe ordine, claritate și echilibru. Ruperea alianței tipic europene dintre artă și frumusețe este opera modernismului. Și ea conduce spre o globalizare artistică cu mult înainte de aceea economico-socială din ultimele decenii. Nu doar artiștii europeni se deschid spre mirajele orientului sau spre măștile africane, dar romanul japonez sau arab se europenizează. Pentru modernismul european e o victorie à la Pirrus. Frumosul clasic, în sensul de măsură (est modus in rebus), cedează locul, în literatură, muzică sau plastică, urâtului, în sensul de hybris, cuvântul latin pentru lipsa măsurii. Arta ca fabrică de monștri, cum spune Jean Clair: chipul, corpul și sufletul uman își pierd armonia și seninătatea. Se schimonosesc: obraze asimetrice, corpuri torturate, suflete freudiene. S-a remarcat demult că arta modernă e mișcată de dorință (sexuală), spre deosebire de arta clasică dăruită, ea, plăcerii (spirituale).
Nu se poate nega lărgirea ariei tematice și stilistice din arta modernă. E absurd să spui, ca Jean Clair, că, despărțită de frumusețe, arta dispare. O mulțime de mari artiști din secolul trecut pledează cauza artei moderne. Polemica lor cu arta clasică (modernismul a debutat polemic) a creat o bună bucată de vreme impresia că les Beaux-Arts au dispărut definitiv. S-ar putea ca această impresie să se dovedească falsă. Sunt tot mai numeroși teoreticienii pe care laxismul interpretării operelor moderne îi irită și care consideră că procentul de impostură pe care acestea îl implică a fost subestimat. Puțini mai cred astăzi în valoarea în sine a noutății sau a originalității în artă. Epoca avangardelor avant toute chose a trecut. Cubismul, suprarealismul sau dodecafonismul au devenit istorie. Globalizarea începe să însemne tot mai des cultivarea specificităților culturale și lasă locul ideii, mult mai nobile, de diversitate. V-ați mira foarte tare dacă arta europeană s-ar întoarce la clasicismul care a caracterizat-o două milenii și jumătate și ar redescoperi frumusețea trupului și a minții omenești? Eu sunt tot mai mult convins că les Beaux-Arts vor reînvia cândva, chiar dacă nu, desigur, sub înfățișarea… clasică.
„România literară“, numărul 12 / 23 martie 2012