De câteva decenii, cititorii interesați de mișcarea Școlii Ardelene, un fenomen unic în cultura română, nu au la îndemână, cu mici excepții, decât antologii și ediții depășite. Doar Florea Fugariu, clasicistul dedicat editării scrierilor iluminiștilor ardeleni, adună în crestomația sa din 1983 fragmente ilustrative din 138 de texte, structurate după criteriul cronologic. În pofida apetenței sale filologice, i s-a reproșat lipsa unui aparat critic corespunzător, la care se adaugă utilizarea unei transpuneri ezitante, cu numeroase inconsecvențe de ortografie. Alte editări disparate, inegale, au trecut de multe ori neobservate, fiind „mascate“ în cărți de autor sau tipărite în edituri fără vizibilitate.
Prin publicarea în 2018 a unei noi antologii sub genericul Școala Ardeleană, în colecția academică „Opere fundamentale“, am intenționat să readucem în actualitate texte reprezentative aparținând atât promotorilor mișcării, cât și unor autori mai puțin cunoscuți, cvasianonimi, care se revendică în aceeași măsură de la creația iluministă transilvăneană. Restituirea fidelă și editarea critică a scrierilor care stau sub spectrul acestui curent au devenit demersuri care se impuneau. Am pornit de la principiul absolut necesar al întoarcerii la sursa primară, transcrierile efectuându-se numai după manuscris (de obicei, cel olograf) ori după ediția princeps sau definitivă, în cazul tipăriturilor. Reluând lectura operelor de referință care aparțin acestei perioade, au fost transpuse inițial 175 de texte, tipărituri și manuscrise, în consonanță cu stadiul actual al filologiei românești, însoțite de comentarii și note. Lucrările selectate au fost structurate tematic, începând cu memoriul lui Inochentie Micu-Klein, „cartha rugătoare“ din 1743, și încheind cu Antropologhia sau scurta cunoștință despre om și despre însușirile sale, tipărită de Pavel Vasici-Ungurean în 1830. Precizez că antologia a fost elaborată în cadrul Institutului „Sextil Pușcariu“, alături de cercetătorii clujeni fiind cooptați, deopotrivă, filologi și istorici din alte centre.
Lărgind aria de cuprindere, noua ediție pe care o vom lansa în acest an va reuni 197 de titluri, între care 54 de manuscrise, fiind reproduse, integral sau fragmentar, 28 de texte istorice, 32 lingvistice, 39 literare, 47 teologice și religioase, 6 filosofice și 45 didactice și instructive. Noul corpus însumează cele mai semnificative scrieri iluministe, edite și inedite, așezate într-o nouă configurație. Dintre textele pe care le edităm, 27 sunt scrise în limba latină, fără să luăm în considerare pe cele bilingve sau lexicoanele multilingve, nici scrierile în română, având doar titlul în latină (poeziile omagiale ale lui Gh. Șincai). Textele latinești alese, între care cele două petiții sub genericul Supplex Libellus, prima gramatică tipărită a limbii române, concepută de Samuil Micu și Gheorghe Șincai, „epistola“ lui Gh. Șincai către Joannes Lipszky, un prețios îndreptar ortografic, scrierile polemice istorice și lingvistice ale lui Petru Maior sau Ioan Corneli, tratatul despre ortografia limbii române cu caractere latine al lui Petru Maior (subintitulat una cum clavi, qua penetralia origi nationis vocum reserantur/ „cu o cheie cu care sunt deschise tainele cuvintelor“), exegezele asupra istoriei și gramaticii româ nești ale lui Ioan Budai-Deleanu, sau elegiile semnate de Gheorghe Șincai și Vasile Popp reprezintă cartea de vizită a Școlii Ardelene, latina fiind percepută ca o limbă de circulație culturală. O tipăritură rară este teza de doctorat în filosofie a lui Grigore Maior, Conclusiones ex universa philosophia selectae, susținută în 1743 la Colegiul Urban Pontifical „De Propaganda Fide“ din Roma, o ilustrare a contactului cu psihologia empirică a lui Christian Wolff și cu filosofia naturală newtoniană. O altă noutate este teza de doctorat în medicină a lui Constantin Roja, Dissertatio inauguralis de luxu in medicamentis, tipărită la Viena, în 1812, toate fiind însoțite de traduceri.
În privința ponderii autorilor în antologie, corifeii mișcării dețin, în mod firesc, întâietatea: Samuil Micu este prezent cu 30 de opere, dintre care 11 sunt traduceri și adaptări. Îl urmează Petru Maior cu 25 de titluri, dintre care 8 traduceri, Gheorghe Șincai cu 15 titluri, dintre care 5 traduceri și prelucrări, Ioan Budai-Deleanu cu 12 scrieri, dintre care 3 traduceri. Li se alătură și alte nume, de neignorat, între care medicul polivalent Ioan Piuariu-Molnar, preotul și revizorul Lexiconului budan, Ioan Teodorovici, prolificul poet Vasile Aaron, alături de Dimitrie Țichindeal, Constantin Diaco novici-Loga, Ioan Barac, Paul Iorgovici, Radu Tempea, Ioan Tincovici, Ioan Tomici, Vasile Ghergheli de Ciocotiș, Naum Petrovici sau Nicolae Horga-Popovici. Față de prima ediție, am inclus noi opere alcătuite, prelucrate sau traduse de Gherontie Cotore, Petru Pavel Aaron, Nichita Horvat, Simeon Maghiar, Ștefan P. Neagoe, Dimitrie Vaida și Samuil Vulcan, unii dintre aceștia fiind pentru prima oară editați.
Dimensiunea istorică a creației iluministe poate fi reconstituită atât prin lucrările ei capitale, așa-zisele „cronici ale neamului“, de legitimare identitară, scrise de Samuil Micu, Gh. Șincai și Petru Maior, cât și prin opere tinzând spre orizonturi din „toată lumea“, publicul fiind deschis să asimileze fie „întâmplările veacurilor vechi“ ale lui Claude-François-Xavier Millot, în transpunerea lui Ioan Piuariu-Molnar, fie istoria universală a lui Pavel Kenghelaț sau pamfletele antinapoleoniene traduse de Ioan Teodorovici la începutul secolului al XIX-lea. Disputele polemice despre romanitate, susținute cu fervoare de Toma Costin, Damaschin Bojincă și Teodor Aaron, completează acest tablou memorabil.
Recuperarea unor scrieri lingvistice în premieră, printre care două lucrări lexicografice aflate în manuscris, lărgește sfera de interes a antologiei. Ne referim la un dicționar germanlatin inedit, cu o serie de adăugiri în română, redactat de Aureliu-Anton Predetici Nasodi, în trei volume, în 1792–1793, având titlul redat în două variante: Lexicon GermanicoLatinoDaco-Romanum, cum apare în primul tom, și Dictionarium trium linguarum GermanoLatino et Daco-Romanum, înscris pe tomul al doilea (mss. rom. 457459 BAR Cluj). Este succedat de un Cuvântariu românesc–lătenesc–unguresc (1802–1803), un lexicon trilingv aparținând lui Ștefan Crișan-Körösi, cenzurat și respins la tipar de Samuil Micu (ms. VI-32 BCU Iași). S-ar putea ca motivul să fi fost acela că ieromonahul revizor încheia atunci un Dictionarium Valachico–Latinum, care va împărtăși însă aceeași soartă. Tot în categoria lucrărilor normative intră manualul bilingv al lui Gheorghe Șincai, Prima principia Latinae grammatices quae ad usum scholarum Valachico-nationalium, o „îndreptare cătră gramatica lătinească“ tipărită la Blaj, în 1783, și tratatul lui Nicolae Maniu Montan, unul dintre reformatorii ortografiei chirilice și adept al celei etimologizante, intitulat Orthoepia Latina, Latino–Valachica, Hun ga rica, Germanica et Serbo–Valachica, apărut în 1826 la Sibiu, needitate anterior.
Alături de scrierile istorice și lingvistice, am reconsiderat, într-o perspectivă integratoare, și operele literare de sorginte iluministă. Poziția meteorică a unei capodopere precum Țiganiada lui Ioan Budai-Deleanu, inegalabilă, dar defazată față de contextul literar, nu acoperă întregul spectru al acestei perioade. Este o epocă în care preferințele literare evolu ează spectaculos, printr-o sincronizare accelerată a culturii române cu cea occidentală, fiind cultivate genuri și forme literare noi. Este ceea ce surprinde, de fapt, în prologul alegoriei sale, Budai-Deleanu, prin alter ego-ul Leonachi Dianeu, atunci când mărturisește că a scris „această poeticească alcătuire“, această „jucăreauă“, animat de idealul unei reîntemeieri stilistice a poeziei autohtone, dar și de confruntare cu „neajungerea limbii“, din dorința de „a forma ș-a întroduce un gust nou de poezie românească, apoi și ca prin acest feliu mai ușoare înainte deprinderi să să învețe tinerii cei de limbă iubitori a cerca și cele mai rădicate și mai ascunse desișuri a Parnasului, unde lăcuiesc muzele lui Omer și a lui Virghil“.
Paleta producțiilor literare iluministe este mult mai largă, Budai-Deleanu nefiind singurul care s-a dedicat „frivolităților artei“, cum accentua G. Călinescu. Ea se deschide cu un text insolit în epocă, datat aproximativ în 1778, Occisio Gregorii in Moldavia vodae tragedice expressa [Uciderea lui Grigore Vodă în Moldova expusă în formă dramatică], cea mai veche piesă de teatru originală românească, atribuită lui Samuil Vulcan și I. Budai-Deleanu, dar scrisă, pro babil, în colectiv, de alumni ardeleni din colegiile blăjene sau vieneze. Este o farsă bizară, pseudotragică, chiar fantasmagorică, jucată „în numele fărșangului“, în care se succed amețitor pasaje în proză și în versuri, cu indicații scenice în latină și cu replici și cântece în mai multe limbi, într-o poliglosie derutantă, aparent inteligibilă, frizând absurdul, dar cu efecte ludice scontate.
Literatura „Luminilor“ continuă cu fabulele în proză ale lui Nicolae Oțălea și Dimitrie Țichindeal, îndatorate unor clasici ai genului, dar deseori localizate prin „învățături“, sau cu acele „viersuri veselitoare și jalnice“ ale lui Ioan Tincovici, ce îl anunță pe Anton Pann. Sunt recitite, de asemenea, prelucrările versifi cate în „stil popular“ ale lui Ioan Barac din literatura Antichității și din clasicismul german, chiar dacă aceste creații nu par să depășească „registrele inferioare ale artei“ (D. Popovici). Judecăți mai dure l-au plasat pe Barac în condiția unui „literat fără originalitate“, a unui „traducător mediocru“ (G. Bogdan-Duică). Dincolo de aceste percepții, o „închipuire“ ca Istoria preafrumosului Arghir și a preafrumoasei Elena a făcut carieră în literatura română. Prin promovarea genului minor, cu „stihuri înde mâ natece“, de tipul unor „verșuri de glume“, Vasile Aaron este un alt vulgarizator căruia nu-i lipsea „noțiunea savoarei verbale“ (G. Călinescu). Prezența sa literară nu se rezumă doar la prelucrările versificate „moralicești“, cum ar fi Perirea a doi iubiți, adecă jalnica întâmplare a lui Piram și Tisbe, sau Istoria lui Sofronim și a Haritei cei frumoase. Mai mult decât aceste scrieri ocazionale, se detașează Reporta din vis, compusă în jurul anilor 1819–1821, o „poemă epico-didactică“ cu tentă vizionară, inițiatică, așezată de unii istorici literari, sub raport valoric, imediat în vecinătatea Țiganiadei.
Includerea unor scrieri teologice în acest context nu este deloc în dezacord cu ideologia Școlii Ardelene, care nu poate fi reductibilă doar la o coordonată laică, fiind conectată la platforma Aufklä rung-ului central-eu ropean. Proli fe rarea noilor orientări spirituale ale vremii, în concordanță cu programul absolutismului luminat, a infuzat mișcarea ardeleană, favorizând armonizarea discursului religios cu cel istoric și cultural. Alături de unele traduceri și adaptări din literatura patristică, realizate, cu precădere, de Samuil Micu, omiletica oferea, în mare parte, prilejul unor creații originale, fie că e vorba de predica exegetică sau de pareneză, fie de orațiile funebre și „conțiile“ aproape uitate ale aceluiași Micu, pe care încercase să le tipărească fără succes în 1805 (ms. rom. 435 BAR Cluj). Li se adaugă cele trei cărți de omilii ale lui Petru Maior, din „adâncul ritoricesc țesute“, predicile dogmatico-morale ale lui Samuil Vulcan, nepublicate încă, sau scrierile doctrinare și catihetice, oarecum pătimașe, ale lui Petru Pavel Aaron și Gherontie Cotore.
Titlurile cuprinse în secțiunea scrie rilor educative devin atractive prin diversitatea lor temati că, în care predomină manualele școlare și cărțile de pedagogie, preluate după modelele europene ale epocii. Sunt răspândite calendarele, adevărate enciclopedii populare, publicații accesibile de colportaj care conțineau, pe lângă „mersul vremii“, cu date instructive de ordin astrologic, meteorologic, geografic sau de interes gospodăresc, adaosuri literare și istorice captivante. Acestea sunt concurate de lucrări novatoare în fiecare dintre ramurile abordate, precum cele de geografie, științele naturii, anatomie („scurtă arătare despre om și despre întocmirile lui“), cele de medicină empirică („pentru ferirea și doftoriia boalelor“, despre „meșteșugul lungimei de viață prin doftoreasca grijă a trupului și a sufletului“, „despre vinde carea morburilor poporului de la țeară“ sau „ultuirea vărsatului de vacă“) sau de antro pologie, macrobiotică și economie agrară (despre cultivarea cânepii, inului și a tabacului, „agoni sirea viței de vie“, „economia stupilor“, „cultura albi nelor“, „cultura frăgarilor și a vermilor de mătasă“). Totodată, prin introducerea unui limbaj tehnic specializat, vocabularul savant al limbii române cunoaște o autentică resurecție, o înnoire terminologică relevantă prin încercările de coagulare a unei variante funcționale a stilului științific.
De o mare amplitudine ideatică, epoca „Luminilor“ transilvane trebuie percepută, așadar, în toată complexitatea ei, relevantă prin impac tul produs în spiritualitatea româ nească din veacul al XVIII-lea. Nu întâmplător, animatorilor mișcării li se vor conferi în istoriografie calificative mitologizante, de factură romantică, fiind denumiți „apostoli ai regenerațiunei românești“ (Al. Papiu-Ilarian) sau „evangheliștii religiei nouă“ (N. Iorga). Școala Ardeleană se definește, prin urmare, ca un curent generat pe baza unor afinități ideolo gice asumate, o sinteză umanistă de anvergură, cu texte scrise în limba română și în limba latină, în principal, o operă în care sacrul coexistă cu profanul, religiosul cu raționalismul, conceptele teoretice cu ideile practice, reformatoare, discursul polemic cu cel analitic, spiritul critic partizan cu cel intro spectiv, medi tativ, imaginarul baroc cu recuzita preromantică, oferind imaginea eclatantă a primei perioade a moder nității românești. Un teritoriu care așteaptă să fie mereu redescoperit.