În impresionanta operă antuniană ce cuprinde peste 30 de ample alcătuiri narative pe care autorul ezită să le numească romane, Fado Alexandrino este cea de a cincea carte publicată, probabil cea mai ambițioasă dintr-o carieră literară care a continuat permanent să se diversifice și să se impună în întreaga lume. Masivă compoziție polifonică are în centru Revoluția Garoafelor din aprilie 1974 și cuprinde, în fundal, zece ani din istoria Portugaliei (1972−1982, deceniu evocat haotic și fragmentar de foști militari portughezi, protagoniști ai acelei perioade, în timpul unui chef de pomină). Pariul riscant al scriitorului îl antrenează pe cititor într-un tip de narațiune halucinantă, care tocmai începând cu această capodoperă va deveni principala trăsătură identitară a operei sale de maturitate: o strategie estetică de seducție ce rezultă din marea densitate a frazei și dă prioritate emoției, deseori cu elaborate elanuri lirice ce sporesc aspectul baroc al întregului, dar procedând la reținerea și dispersarea permanentă a informației, ceea ce creează o enormă tensiune a lecturii. (Editura)
António Lobo Antunes s-a născut în 1942 la Benfica, acum un cartier al Lisabonei. Este de formație medic psihiatru, urmând tradiția familiei, dar din 1985 s-a dedicat exclusiv scrisului. În timpul războiului colonial a fost înrolat între 1971 și 1973 în Angola ca medic militar, experiență traumatizantă, care a devenit o temă predilectă a prozei sale. Debutează în 1979 cu romanul Memória de Elefante. Urmează o serie de romane care îl consacră drept cel mai important autor contemporan portughez, printre care: Os Cus de Judas (1979), Conhecimento do Inferno (1980), Fado Alexandrino (1983), Întoarcerea caravelelor (As Naus, 1988; Humanitas, 2003), Ordinea naturală a lucrurilor (A Ordem Natural das Coisas, 1992; Humanitas Fiction, 2008), Manualul inchizitorilor (O Manual dos Inquisidores, 1996; Humanitas, 2005), O Esplendor de Portugal (1997), Cuvânt către crocodili (Exortação aos Crocodilos, 1999; Humanitas, 2004), Não Entres Tão Depressa Nessa Noite Escura (2000), Que Farei Quando Tudo Arde? (2001), Bună seara lucrurilor de pe aici (Boa Tarde às Coisas Aqui em Baixo, 2003; Humanitas, 2006), O Meu Nome é Legião (2007), Arhipelagul insomniei (O Arquipélago da Insónia, 2008; Humanitas Fiction, 2011), Pe râurile ce duc (Sôbolos Rios Que Vão, 2010; Humanitas Fiction, 2018), Não É Meia Noite Quem Quer (2012), Caminho Como Uma Casa Em Chamas (2014), Para Aquela que Está Sentada no Escuro à Minha Espera (2016), Până ce pietrele vor deveni mai ușoare ca apa (Até Que as Pedras Se Tornem Mais Leves Que a Água, 2017; Humanitas Fiction, 2019), A Última Porta Antes da Noite (2018), A Outra Margem do Mar (2019), Diccionario da Linguagem das Flores (2020), O Tamanho do Mundo (2022). În 2014, Humanitas Fiction publică Inima inimii, o primă antologie din cronicile antuniene, iar în 2023, Lunga scurtime a vieții, o a doua selecție. Opera lui António Lobo Antunes a fost recompensată cu prestigioase premii și distincții literare internaționale, printre care Premiul France Culture (1996 și 1997), Premiul de Stat al Austriei pentru Literatură (2000), Premiul Uniunii Latine și Premiul Ovidius (2003), Premiul Ierusalim (2005), Premiul Camões (2007), Premiul Juan Ruflo, Premiul José Donoso și Premiul FIL de Literatură în Limbi Romanice (2008), Premiul Internațional Nonino (2014), Premiul Bottari Lattes Grinzane – secțiunea La Quercia (2018). Cărțile sale sunt traduse în peste 30 de limbi. (Editura)
Odete a început studiile de asistentă medicală și curând după aceea ne-am căsătorit, explică soldatul. Inutil să spun că mariajul nostru a fost un foc de paie.
Nu citești niciodată nici o carte, nu citești niciodată nici un ziar, nu te interesează nimic, ești de o ignoranță crasă, se înfuria ea, în timp ce spăla nervoasă vasele, cu mănuși portocalii de cauciuc trase pe mâini. (Prin fereastra deschisă, găinile săreau printre verzele din curte.) Cât de tâmpită am putut să fiu să-mi iau pe cap unul ca tine?
– Te însori cu Odete?, pufni unchiul său, privindu-l din spatele florii de pe birou, cu ochi stinși de biban. Nu-ți trece o idee mai bună printre coarne, băiete?
Ea a început să mă umilească aproape imediat după aceea, domnule căpitan, se plânse soldatul. Ridiculizându-mă, bătându-și joc de mine, arătându-mi că sunt de rahat. Și oricât de rahat am fi, tot avem și noi mândria noastră, nu-i așa?
Dincolo de zidul spart al grădinii, din scânduri și pietre, alte grădini la fel de înguste și triste, acoperișuri, bucăți dărăpănate din ziduri, somptuoase antene de televiziune, copacii înalți și verticali din Campo Santana, complet nemișcați toată noaptea, contururile fumurii ale clădirilor de jur împrejur: închideam fereastra înainte de a mă culca și simțeam neliniștea păsărilor din curte, auzeam labele de catifea ale unei pisici pe acoperișul de tablă zincată și vedeam verzele strălucind în noapte, aproape negre, aproape albastre, cu straturile lor de volane metalice rotunjite, iar în depărtare tot felul de însemne luminoase pulsând. Într-una din zilele astea mă voi muta în camera lui Odete, care dă spre o stradă lipsită de mister, voi dormi printre creioane, caiete, poeme și păpuși, și voi veni aici în pijama, pe ascuns, să spionez legumele care cresc sub pământ ca firele de păr din barbă, să spionez inima uriașă, violentă și surdă a orașului ridicând și coborând podeaua, reglând intensitatea mirosurilor și a sunetelor, supraveghind distanța dintre obiecte și chinuitele metereze ale pieptul meu care mă apasă. Voi veni înapoi pe ascuns să privesc cum se umflă verzele la întuneric, cum se măresc, se dilată, înfloresc, acoperă casa, sparg pavajul cu forța tumultoasă a rădăcinilor lor, răstoarnă lămpile vânzătorilor ambulanți, cărucioarele și triciclurile cu tulpinile lor, devorează copacii și clădirile imprecise din Campo Santana, seacă râul, invadează fabricile din Outra Banda cu melcii lor gigantici și paraziții lor gelatinoși kilometrici, închid pescărușii și transformă marea într-o câmpie imensă de bazalt plină de bărci dispărute, în ale cărei cratere bolborosesc, din când în când, erupții lunare prăfuite și constipate.
– Dacă îi cunoșteai deja caracterul, de ce moașă-ta te-ai însurat?, întrebă sublocotenentul. La urma urmei, tu ești masochistul!
– Căsătoria este îngrozitor de plictisitoare, mărturisi încet domnul Ilídio, sperând că nu-l aude contabila, aranjând floarea în vază cu unghiile lui murdare. (Ce frică ți-e de ea, gândi soldatul, ți-e teamă că tipa o să te țină în lesă, vulpoi bătrân.) Vrei să putrezești de viu, șuieră bătrânul, vrei să fierbi la foc mic, vrei să mori tocat în bucățele? Dacă aș fi în locul tău, m-aș lăsa de romantisme și aș continua să trăiesc așa cum sunt.
– Mama ta și unchiul tău, spuse amar bunica lui către el, copil, în bucătărie, supraveghind cu un ochi sever pregătirea prânzului, s-au spânzurat de proști ce-au fost.
– Uite ce s-a întâmplat, îi zise sora în cămăruța din Buraca, arătând cu brațul spre sute de copii mulatri. Trenurile treceau zgomotos, prin spatele ei, soțul, cu ochelari de soare și cămașă hawaiiană, descifra un ziar sportiv așezat într-un fotoliu zdrențăros. Nu mai rămăsese nici măcar un bibelou, oglinda spartă a dulapului lăsa să se vadă lemnul viermănos al ușii, un miros de cavou ieșea din chiuvetă, farfurii murdare cu resturi de mâncare stăteau îngrămădite pe mușamaua de pe masă. Sora lui, cu părul țeapăn și gras, eliberat din clamele cocului, făcu un pas înainte pe coapsele ei slăbite, împingându-și în față burduful moale al burții: mirosea intens a leșie, a sudoare, a ceapă prăjită, a manioc și diaree verde de bebeluș: E aproape la fel ca în Mozambic, mă gândeam, aproape același gunoi, aceeași mizerie, același abandon resemnat, aceiași căței flămânzi adulmecând: Asta cauți tu, întrebă ea, așa ceva te ambiționezi să ai?
– Nu văd nici o grabă să ne căsătorim, spuse Odete, în timp ce mânca o înghețată, în pauza de la cinema, la unul din acele filme foarte complicate, somnambule, fără împușcături sau pumni, pe care nu se știe de ce le alegea mereu. Lasă-mă să-mi termin mai întâi prima parte a studiilor.
– Serios? Pe cuvânt de onoare că vorbești serios? Nu faci mișto de noi?: mutul, entuziasmat, îi aplica strașnice lovituri fraterne în coaste. Pe cinstea mea, frate, hai să luăm câțiva extra în seara asta și apoi ne ghiftuim cu fructe de mare și sărbătorim evenimentul.
Și iată, în Alcântara, siluetele indistincte, subțiri, fumând, pe marginea trotuarului sau printre copaci, mașinile, ale căror faruri îi periau cu lumina lor slabă, se îndepărtau, se apropiau cu o insistență oblică, șovăiau, se opreau, coborau timid geamul. Ne apropiam și noi, ne aplecam, negociam (Patru sute, patru sute cincizeci, cinci sute) cu neliniștitele și avidele siluete care repetau Intră, intră, și deschideam portiera, se aprindea o slabă luminiță de plastic în plafon, iar silueta se transforma într-un domn uzat, bine îmbrăcat, cu gesturi retractile de anemone de mare, apoi rulam spre Monsanto, treceam prin preajma Clubului de Tir, mai jos de Pod, și, cu puțin noroc, ajungeam într-un apartament anonim din Restelo sau Oeiras, cu vedere spre fluviu, cu vedere la mare, cu un mic vestibul, cu un salon stereotip, cu dormitor, domnul care zâmbea timid în lift și își desfăcea nodul cravatei sau își slăbea pantofii, nu îl tutuia, se interesa de el numai pentru a-și masca jena, Cum vă numiți, în ce domeniu lucrați, câți ani aveți.
– La biserică!?, exclamă Odete cu indignare. Ai căzut în cap sau ce, eu nu am nimic de-a face cu preoții.
Cu gura răsucită de dezgust, bunica se aplecă spre urechea înspăimântată a copilului-soldat, care trăgea înapoi lingura de supă în fața tremurătorilor ei sâni, carnivori, voluminoși, care părea să-l amenințe:
– Am născut doi imbecili, să mă ia dracu, doi boi ordinari cu mania de a se vedea în paturi nupțiale. În plus, i-au imbecilizat și idioțeniile tatălui lor, ceea ce nu mă miră.
– Grămezi de boabe de lupin, de creveți, de melci de mare, de crabi, de languste, tone de bere numai să sărbătorim, spuse soldatul, un afiș anunța Băuturile Expuse Sunt Pentru Consum în Local, Azi e rândul nostru să facem cinste, șefule, ziua se ivea în Ribeira, masa plină de cochilii și pahare, neonul deja inutil din tavan, chipuri transfigurate de beție și oboseală, dorința de a urina în toaleta de faianță împuțită și spartă, pescăruși vagabonzi țipând peste camioanele cu fructe din piață, îndemnuri revoluționare scrise cu cărbune pe pereții caselor: o sindrofie melancolică și apăsătoare, marcată de eructații monumentale și vărsături necontrolate pe rumegușul podelei, de tipi palizi care alunecau ca spaghetele de pe scaune, curve adormite și travestiți ursuzi luptându-se pentru nepotul contabilului într-un vacarm de amenințări, urmată de o dimineață în care autobuzele etajate învăluite în ceață erau confundate cu transportoarele de pe Tejo, plutind la întâmplare în valuri roze sau traversând fluid clădirea mare a gării, pe ferestrele căreia se profilau din când în când fețele inexpresive și vide de pasageri asemănătoare cu manechinele.
Nu-mi mai văzusem sora, dom’ căpitan, spuse soldatul, până în ziua în care își făcu apariția la firmă, bătrână și murdară, cu un bebeluș în brațe, și cu o mulțime de alți țânci de diferite vârste agățați de fusta ei. Mi-a cerut să-i împrumut niște bani fiindcă mulatrul ei fusese dat afară, pentru furt sau așa ceva, de la restaurantul aeroportului.
Îl ajuta pe bătrân să urce o canapea în furgonetă, când unul dintre colegii lui îl chemă de la baza rampei de ciment ce dădea spre stradă: Abílio, te așteaptă sus o tanti și vreo zece mucoși negri care n-au mai văzut săpun de juma de an.
– Aș putea ști de ce această furie împotriva asistentelor?, se încruntă Odete. Aș putea ști ce ai tu împotrivă să studiez?
Firma Mutări Ilídio avea sediul aproape de strada Luciano Cordeiro, la doi pași de Intendente, unde cunoșteam foarte bine curvele de prin împrejurimi, uneori obțineam și eu câte o rapidă promovare de-a moaca, urcam abruptele, precarele scări întunecate în spatele fetelor slăbănoage, cu machiajul lor de cărbune pe ochi și cu lacul lor sărit de pe unghii, pentru câte un scurt coit stângaci în echilibru instabil pe paturi de fier desferecate, sporovăiam cu ele ceasuri la rând prin maghernițe înghesuite, în chiloți și maiou, scărpinându-mă la subsuori, așezat pe un bideu de faianță, le transportam în remorca furgonetei, înghesuite printre mobile ce tremurau și se hurducau, dacă mergeau să muncească, să-și unduiască fesele pe marginile prăfuite ale drumurilor ce duceau spre Cova da Piedade, spre Seixal, spre Amora, în preajma fabricilor murdare din Barreiro sau prin barăcile marinarilor, prânzeam împreună, când era posibil, prin tavernele afumate care înconjurau Morga, și mă întrebam E oare Dolores sau Berta sau Celeste cea care vrea să vorbească cu mine, iar Adelaide, ca de obicei, îmi cerea să o ajut să-și scoată cerceii sau lănțișorul, Mafalda, biata de ea, se plângea mereu de proxenetul ei, și tot așa, căpitane, încărcam pe îndelete canapeaua, o legam cu frânghii de clemele ruginite, urcam panta spre soare (ramuri, șeminee, contururile dezarticulate ale clădirilor), treceam pe lângă cușca de sticlă a biroului, unde domnul Ilídio, cu inhalatorul de astm uitat în mână, contempla floarea cu niște ochi fioroși de om învins, o fustă, un cardigan, un corp vag familiar, vag intim, Arlete? se gândi, dar aceasta era mai înaltă și mai solidă decât Arlete, și mai prost îmbrăcată, nu era Arlete, contururile unei fețe pe care claritatea excesivă o dizolva, umerii roși de lumină, o mulțime de alte forme minuscule legănându-se în jurul lui, pun pariu că e Clotilde și veșnicii ei cățeluși nemâncați, zecile de bastarzi șchiopi care o însoțeau mereu, lingându-i varicele cu o supunere pasională, iar la cinci metri de el zărea acum șuvițe de păr nepieptănat, papucei, degete acoperite de negi, o figură, înțelegeți, care părea să fie sora mea și mă privea fără să surâdă, oare e Clotilde?, Sfinte Sisoe, își spuse soldatul, sunt cățelușii Clotildei?, o grămadă de mucoși, de țânci negri, cu membre fragile, strânși laolaltă pe picioarele lor rahitice, Nu se poate, îmi spuneam, E imposibil, mă gândeam, De cât timp n-am mai văzut-o? patru? cinci ani? mă gândeam, dinții înverziți, hainele ponosite, inelul cu inițiale pe degetul mijlociu, nu e Arlete, nu e nici Clotilde, nici Berta, nici Mafalda, e sora mea, chiar ea, ținând înfășurat un prunc într-un șal murdar și adre sându-mi-se, fără pic de afecțiune, Bună.
– De acord, studiază ce-ți face plăcere și uită de biserică, spuse soldatul resemnat. Mă ocup eu de hârtii, le voi depune într-o săptămână la registrul primăriei.
– Doi tâmpiți, fir-ar să fie, insistau sânii gigantici ai bunicii, care ațâța cărbunii din sobă cu un cârlig răsucit, doi tâmpiți dintr-o lovitură. Cu figura asta de cretin, băiete, cu siguranță nu ajungi prea departe.
Nu doar mizerabilă, se gândi soldatul, dar și decăzută, și nu doar decăzută, dar și amară pe deasupra, mai rău decât amară, fără speranță: Dolores, Adelaide, Mafalda probabil mai așteptau, habar n-am, ceva de la viitor, o moștenire din satul lor, un domn educat, un contabil sau un angajat bancar sau un comerciant, un emigrant în vârstă cu o casă în provincie și automobil metalizat la poartă, un prinț din poveste care să le plătească prânzul pentru a doua zi și o doică pentru copii, dar ea? Cu siguranță își petrecuse ultimele luni amanetând frigiderul, mobila, televizorul, lămpile, lănțișorul de aur, canapeaua obosită de pe vremea tatălui ei, micul aparat de radio, radiatorul, în timp ce mulatrul, impenetrabil, în statele ochelarilor negri, răsfoia ziarele sportive cu o indiferență absolută.
– Zeca și-a pierdut serviciul, Abílio, spuse sora lui, ștergându-și nasul cu mâneca. Am venit să te rog să mă ajuți. Am venit să-ți cer de pomană.
Tot așa, exact la fel, fără nicio urmă de mândrie, gândeam, fără curaj, fără memorie, m-ai scos afară din casă, pe o stradă din Buraca, când abia revenisem din Mozambic încă năucit de ororile războiului, du-te dracului: revăzu clădirea înghesuită, cămășile atârnate pe o frânghie în salon, fotografii ale morților pe etajere, zâmbind ușor cu ciudata dulceață absentă a morților, sunetul cheii în uşă, Zeca intra, își aprindea o țigară, se rezema de perete, îl privea cu o expresie calmă, vidă, iar soldatul, își spuse imediat în sinea lui, Dacă rămâneam în armată și am fi fost acum în Africa, aș fi apucat patul puștii și te-aș fi ucis, iar soldatul, imediat, în sinea lui, De când e un negru stăpân în casa mea?
– Tot nu înțeleg ce e graba asta, se miră Odete. N-are să se scufunde pământul mâine, nu-i așa?
– Avem nevoie de oameni aici, găseam eu soluția, personalul de acum nu-i suficient pentru transportul de marfă, pentru mutări. Voi vorbi cu unchiul Ilídio și îl va angaja precis.
Câți copii avea mai exact? Cinci? Şase? Îi numără: opt, crețulii, gălbejiți, flămânzi, unul dintre ei cu sprânceana cusută, încă în copci, și cotul într-un cilindru de ghips deja negru, care se desfăcea (A căzut alaltăieri pe scări, explică Otília, impasibilă), altul atât de strabic, încât pupila îi dispărea într-un unghi al pleoapei, soldatul își imagină, Dacă pesta porcină s-ar abate peste casa ta, ai redeveni poate ceea ce ai fost înainte, sau poate viața ta s-ar îmbunătăți oarecum.
– Zeca nu prea pare interesat de muncă, spuse sora lui. În plus, a plecat săptămâna trecută de acasă cu toți banii pe care îi aveam și de atunci nu l-am mai găsit.
(Traducere din portugheză și note de Cristina Dăscălescu Dordea și Dinu Flămând. Volum în curs de apariție la Editura Humanitas Fiction, în Colecţia „Raftul Denisei“, coordonată de Denisa Comănescu.)