Primul Nicolae Manolescu al amintirilor mele rămâne legat de o lună de primăvară, cred că un martie totuși rece, de prin 1984 sau 1985. Elevi fiind la Liceul de Filologie-Istorie (actual „Elena Cuza“) al Craiovei acelor ani, doar ce a ajuns la noi zvon că Nicolae Manolescu va fi oaspetele unui liceu concurent, „Frații Buzești“! Ne-am lins rănile orgoliului juvenil și, atrași de faima criticului pe care noi și profesorii noștri îl citeam săptămânal, am mers spre sala de festivități a instituției-gazdă (era plină ochi!), la timp pentru a vedea un N.C. încă tânăr (în jur de 45 de ani), aflat atunci și acolo alături de poetul Ion Horea, care să fi fost cu o decadă mai în vârstă, dar despre care oricum știam (semn că aveam profesori buni) că fusese unul dintre oamenii trecerii de la „Gazeta literară“ a proletcultismului post-Stalin la „România literară“ a sfârșitului de ani 1960, cea mai bună perioadă a național-comunistului N. Ceaușescu. Ei bine, în acea sală, acel Manolescu a fost excesiv de serios (ori emoționat?), sau poate că noi, adolescenții, ne-am fi așteptat să fie ceva mai relaxat, mai zâmbitor și mai ironic (cum aflasem că e!), sau, pur și simplu, ne-a lăsat impresia că a vorbit mai mult pentru profesorii noștri decât pentru noi, elevii (ceea ce cred că era adevărat – sala de la „Frații Buzești“ fiind înțesată de profesori, doar o treime să fi fost studenți sau elevi!).
Am plecat de acolo, spre casă, cu Virginia Sorina Sorescu, colega mea de clasă, nepoată de frate a unui mare poet oltean, poate îl bănuiți, și viitoare profesoară la Filologia din universitatea craioveană (și dispărută în anii din urmă, dramatic de prematur…). Și am căzut amândoi de acord că totuși întâlnirea a fost un eveniment memorabil al anilor noștri de liceu. Cu această impresie am rămas până azi.
Următorul context al întâlnirii cu Nicolae Manolescu ține de tulburii, haoticii, dar atât de fecunzii ani 1990. În timpul puciului anti-Gorbaciov de la Moscova, din 1991, dl Manolescu a avut, cred, una dintre cele mai limpezi și pro-democratice poziții – adică, împotriva puciștilor. M-am bucurat atunci când l-am văzut pe Nicolae Manolescu intrând în politică, iar Partidul Alianței Civice a fost, în opinia mea, o superbă epitomă a acelor ani, în care încă se mai credea că intelectualii, după modelul Vaclav Havel, pot schimba lumea… Prin 1990-93 eram student și, în efervescența acelor ani, deja aveam o armă teribilă, un soi de Sesam! al tuturor oportunităților: o legitimație de presă – prilej de a merge la orice conferință de presă ce-mi ieșea în cale. Astfel încât, la un moment dat, l-am auzit pe Nicolae Manolescu lăudând teza de licență a extrem de popularului atunci Marian Munteanu (pe care, probabil, a și coordonat-o?, prin 1991?), după cum l-am văzut apoi vorbind mai bine decât toți ceilalți la un summit politic al tuturor partidelor românești, la castelul Pelișor, în primăvara lui 1993. Eu eram trimis, acolo, de ziarul „Cotidianul“, lansat de elegantul bonom ardelean care a fost Ion Rațiu (și care, ajuns acolo și ca om politic țărănist, a aflat că eu îi port sigla ziarului și m-a întrebat, foarte direct: „Măi dragă tinere… tu pe aici ai unde mânca și unde dormi?“)… Și, apropo, imaginați-vă că, acolo, la Pelișor, un foarte important economist al vremurilor noastre, încă ne e contemporan, spunea că e mult până ce firme precum Coca-Cola sau Colgate-Palmolive vor veni să producă la noi – după care va ploua cu investiții străine! Sună pueril? Nu neapărat. Acesta era discursul public al acelor ani, 1992-1993. În acel mediu, Nicolae Manolescu a fost printre puținii care n-au vorbit despre oportunitățile economice ale apropierii de Occident –, ci despre valorile pe care societatea românească trebuie să (și) le impună, pentru că democrația e bazată pe valori, și abia mai apoi pe beneficii. Cred, și azi, că avea dreptate.
Au mai trecut ceva ani. În anul 2002, eu deveneam membru în partidul PNL al epocii Valeriu Stoica & Mona Muscă ș.cl. – în care, teoretic, și Nicolae Manolescu era membru, cred, din moment ce Partidul Alianței Civice fuzionase cu PNL spre finalul președinției lui Emil Constantinescu (1996-2000). Între timp, după apariția postului PRO TV (1995-96), criticul Manolescu avea acolo, parcă, o emisiune săptămânală. Apoi, creatorul PRO TV, Adrian Sârbu, a avut ideea unei „școli virtuale“, extrem de selective, pentru cei mai buni elevi de liceu – Colegiul PRO (în care cursanții au primit o bursă notabilă!). Eu m-am ocupat de unul sau doi elevi pasionați de istorie, iar profesorul Manolescu a girat selecția a unul sau doi tineri pasionați de literatura română. N-am nicio îndoială că i-a ales bine.
Cam aceasta este perioada în care, în jurul anului 2000, când tocmai ne temeam cu toții de „virusul mileniului“, Nicolae Manolescu mi-a făcut, într-o dimineață, printr-un telefon, una dintre cele mai onorante propuneri ale vieții mele intelectuale: aceea de a ține, în „România literară“, o rubrică de „carte de Istorie“. Pentru generația mea de „filo-istorie“, revista „România literară“ era, până în 1990, reperul suprem. Admiram, desigur, „Secolul XX“, citeam și „Contemporanul“, și reviste locale („Ramuri“, la Craiova etc.), ba chiar și „Luceafărul“, deseori – dar R.l. era farul pe marea (tulburată de Eugen Barbu & „Săptămâna“…) literelor române! Propunerea pe care mi-a făcut-o N.M. nu s-a mai materializat: eu deja scriam, din 1998, săptămânal, la „Dilema“, fondată de alt om admirabil, Andrei Pleșu, apoi publicam în aproape fiecare număr al re vistei „Lettre Internationale“ (ediția română, pusă în pagină de admirabilul B. Elvin, un mare prieten al tinereții mele), apoi, până în septembrie 2002, am fost ocupat cu un doctorat în Québec, Canada. La finalul acelui an 2002 (și a acelui doctorat) am intrat în politică și, repede, conturul priorităților mi s-a extins și diversificat. Astfel încât propu nerea profesorului Manolescu a rămas doar o frumoasă amintire.
Iar apoi a venit anul 2007. Eu, proaspăt ministru de Externe (din martie-aprilie, pe fondul unei crize politice dictate de relația gen Tom & Jerry dintre Traian Băsescu și Călin Popescu-Tăriceanu), am plăcerea, prin mai sau iunie, unui telefon de la relativ proaspătul nostru ambasador la UNESCO din acel moment: dl Manolescu. M-a invitat la un restaurant de pe strada Sevastopol, în București, și, vreme de o cină lungă, mi-a detaliat numărul adversarilor feroce care vor să-l alunge de la UNESCO, după doar un an de mandat! L-am liniștit (n-aveam nicio informație în sensul a ceea ce spunea) și i-am promis că, atâta vreme cât eu voi fi ministru, nimeni nu-l va schimba! Dl Manolescu a rămas, după întâlnirea noastră (2007), încă 8 ani ambasador (până în 2015), iar, când a fost să fie schimbat, cel ce avea să-i succeadă (ironia vieții!) urma să fiu eu – vezi volumul meu Frumoasă era Sena… (2023). Oricum, dincolo de toate detaliile acelei succesiuni și acelor întâlniri, la Paris am văzut ce anume dosare a gestionat predecesorul meu și cum (foarte bine, în opinia mea). Fosta secretară a dlui Manolescu la delegația României la UNESCO, Doina U., a rămas și secretara mea, ceea ce mi se pare supremul compliment pe care îl poți face unui înaintaș!
Și conchid prin a spune că, pentru mine, Nicolae Manolescu n-a fost niciodată un om care să se lase condus, ci unul menit să conducă – non ducor, duco!, cum spuneau latinii. Pentru mine el nu a fost niciodată o instituție anume (catedră, revistă, partid sau uniune), ci doar un om cu un excelent simț al umorului (mai ales când era vorba de alții – cum mi-l descria, iubindu-l, la fel de nedrept dispărutul Alex Ștefănescu). Nefiind eu membru al Uniunii Scriitorilor, am privit de departe zbaterile de acolo ale ultimului deceniu, curios mai ales la ce va urma. Pentru mine, Nicolae Manolescu n-a fost nici un destin apolzan de investigat, nici amantul legendar al unor doamne pe care urma să le întâlnesc, intelectual vorbind, ulterior. Pentru mine, Manolescu a fost mai ales un foarte bun profesor al Universității din București și un inspirator pentru generații și generații de tineri. Un om cu scris alert și cuget viu, de-al cărui farmec atrași erau mereu cei tineri în spirit –, precum eu și colegii mei, în acel martie de altădată de la care plecasem…