Convorbire cu Alex Ștefănescu, difuzată la Radio Trinitas, realizată de Teodora Stanciu

Teodora Stanciu: Stimate domnule Alex Ștefănescu, ne bucurăm din nou de prezența dumneavoastră aici, în studioul de Radio Trinitas, iar prilejul este unul cu totul special, am spune noi, pentru că, la deosebit de frumoasa vârstă a dumneavoastră – 70 de ani, ați publicat un volum așteptat de mulți dintre noi, și anume Eminescu, poem cu poem. La o nouă lectură: Antumele. Iată, se conjugă anii dumneavoastră cu o carte esențială. Am dori, mai întâi, despre această „conviețuire“ dintre dumneavoastră și Eminescu să vorbim. Cum s-a petrecut ea?

Alex Ștefănescu: Da, sunt multe de spus. Eu sunt foarte pasionat de Eminescu și am și mare încredere în dumneavoastră ca partener de dialog. Știu că înțelegeți lucrurile cele mai complicate. Am scris timp de 4-5 ani la această carte. „Scris“, folosind cuvântul într-un sens sintetic, adică „scris“ înseamnă și să citești, și să compari cu ce au scris alții, și să descifrezi manuscrisele lui Eminescu. Deci, practic, am făcut o baie de frumusețe literară, m-am scufundat ca un scafandru în lumea de altădată în care a trăit Eminescu. Și nu mai spun că, pe de o parte, mi-era teamă să nu mor înainte de a termina această aventură, pentru că, totuși, sunt la o vârstă când mulți oameni mor. Asta este soarta ființelor omenești și nu intru în panică la gândul ăsta. Dar intram în panică la gândul că nu termin cartea despre Eminescu și sunt foarte bucuros că a apărut și acuma, nu că mi-aș dori să-mi închei viața, dar, de acuma, nu-mi mai pasă. Deci, dacă s-ar întâmpla ceva cu mine, nu mor revoltat.

Sau neîmplinit!

Este foarte important lucrul ăsta. Da, sunt mulțumit! Adică nu sunt revoltat împotriva soartei mele. Sunt mulțumit că mi s-a îngăduit să scriu această carte. Tot ce vine de acum este un cadou pe care mi-l face viața, o să scriu și alte cărți, dacă o să rezist.

Dar de ce ați ținut să scrieți cartea despre Eminescu?

Pentru că sunt critic literar și este oarecum dezamăgitor să fii critic literar și să nu scrii o carte despre Eminescu. Aproape că este o datorie. Dar, în afară de asta, este și un fel de încercare a puterii. Călinescu era de părere că proba supremă pe care poate s-o dea un critic literar în România este să scrie despre Eminescu.

De altfel, Călinescu nu și-a început Istoria… decât după ce a parcurs opera lui Eminescu și după ce a scris și publicat volumele Viața lui Mihai Eminescu (1932) și Opera lui Mihai Eminescu (1934).

E ca și cum ar fi folosit un diapazon de argint, ca să-și regleze tonul.

Foarte frumoasă comparația! Delicată și subtilă!

Ca să audă sunetul literaturii bune…

…al literaturii române de vârf, de creastă.

Da. Eu, la o întâlnire cu scriitorii, am spus cinic – am avut, de curând, o întâlnire cu scriitorii – și le-am spus: de acum înainte, după ce am dat de gustul poeziei lui Eminescu, eu nu mai scriu decât despre autori care au valoarea de la Eminescu în sus. Și toți au început să râdă: în cazul ăsta, vă lăsați de critica literară, ziceau.

Eu, de fapt, am citit Eminescu încă din copilărie. Pot spune că o viață întreagă am citit Eminescu și mă bucur că nu m-am grăbit să scriu mai devreme o carte, pentru că nu aveam maturitatea intelectuală necesară.

Alții încep, într-adevăr, cu Eminescu, dar nu au încă maturitate.

Nu cred că este bine să scrii în tinerețe despre Eminescu sau poți să faci cum a făcut Călinescu: să scrii o carte despre viața lui. Pentru că entuziasmul vârstei și un anumit lirism specific unui tânăr te ajută să reconstitui viața lui Eminescu. Dar poezia lui pretinde o anumită experiență intelectuală. Și, la mine, experiența constă și într-o regăsire a simplității în limbajul critic. Eminescu a observat foarte bine că regii vorbesc simplu și eu adaug: și poeții mari vorbesc simplu și, în post-scriptum, și criticii. Când scriu despre poeții mari, se cuvine să vorbească simplu, pentru că scopul nostru nu e să epatăm, să ne etalăm existențele efemere cu un exces de orgoliu, ci să ne devotăm textelor despre care scriem. Am avut un sentiment de devotament, cercetând manuscrisele lui Eminescu. În timpul acestei explorări am descoperit lucruri pe care nu le-a mai văzut nimeni, dar nu pentru că aș fi eu mai inteligent, ci din cauză că am fost mai atent și mai devotat. Eu n-am avut o atitudine autoritară în raport cu textul eminescian. Am avut o atitudine de supunere care este proprie cunoașterii în general. Eu am numit asta, în apropierea de un text, momentul feminin de supunere, de receptivitate. Și, apoi, când formulezi caracterizări, când dai verdicte, atunci e momentul masculin, când încerci să domini materia. Dacă lipsește primul moment, ești pierdut, pentru că faci un fel de critică în gol, o gesticulație a autorității critice.

Uscată, fără sevă!

Da, uscată, și care sacrifică nuanța și chiar realitatea textului. Sunt foarte multe lucruri pe care chiar marii noștri critici, mult mai importanți decât mine, nu le-au văzut, pentru că nu au avut răbdare și pentru că au fost nerăbdători să-și exprime ei opiniile, înainte de a auzi textul. Vă dau un singur exemplu. Este o poezie mult comentată. Foarte multă lume credea că Eminescu are o atitudine, cum să spun eu, primitivă, față de critica literară, că se împotrivește criticii literare. Dar nu e adevărat, absolut deloc nu este adevărat.

E vorba despre Criticilor mei?

Da. În legătură cu poezia Criticilor mei, au fost critici literari care au susținut că, în această poezie, Eminescu refuză critica literară și că este un creator autarhic, care nu vrea să se supună judecății critice, că are un orgoliu dus până la paroxism. Nu e adevărat. Titlul Criticilor mei se referă la cei care l-au atacat, cei mai mulți niște gazetari obscuri, nu la criticii literari! Era chiar într-o perioadă în care era frecvent atacat și ridiculizat de adversarii Junimii. Și el, la început, le răspundea și pe urmă își dădea seama că nu e de demnitatea lui să le răspundă. Și le-a răspuns în general, în această poezie: Criticilor mei. Adică „vouă, care m-ați criticat pe mine“.

În al doilea rând, sunt niște versuri care nu au fost înțelese, pentru că n-au fost citite atent. De exemplu: „Multe flori sunt, dar puține / Rod în lume o să poarte, / Toate bat la poarta vieții, / Dar se scutur multe moarte“. Aceste versuri s-au interpretat ca un fel de descriere a competiției dintre poeți. Adică sunt mulți cu veleități de poeți, dar numai unii au talent și numai unii vor reuși să devină poeți. Nu-i adevărat! Așa pare, dar, dacă citești mai departe, îți dai seama că se referă la procesul de creație și la competiția din mintea unui poet între ideile care vor să fie exprimate: „Toate cer intrare-n lume, / Cer veșmintele vorbirii“. Asta vor. Deci e vorba de ideile, de această supraofertă de idei pe care le are un poet în momentul acela efervescent al creației, un poet care nu știe ce să aleagă, ce să exprime mai repede. Și unele idei rămân abandonate definitiv. Este un fel de elegie la adresa ideilor neexprimate. O chestiune foarte subtilă!

Bine, unii poeți de azi, care dau idei și nu-și imaginează că poate exista o competiție între idei, nu au cum să înțeleagă poezia. Aș putea să dau, nu exagerez, zeci și zeci de exemple de poezii neînțelese, nu din cauză că comentatorii n-ar fi fost în stare să le înțeleagă, ci n-au avut răbdare să citească textul. Cartea mea s-ar putea subintitula Întoarcerea la text. Eu analizez fiecare poezie a lui Eminescu. Nu fac o filosofare grandilocventă pe seama eminescianismului, deși opera lui Eminescu te predispune la filosofare, la reflecție, la meditație. Însă important este să recitim textele – și asta am făcut eu – și să le recitim cu o anumită candoare, ca și cum nu le-am mai fi citit vreodată, ca și cum am descoperit o carte în bibliotecă. Și pentru prima dată iau act uimit de frumusețea poeziilor și, la fiecare poem, explic în ce constă frumusețea lui și cum se constituie vraja artei eminesciene. Și să mai spun ceva: am redescoperit că entuziasmul meu față de Eminescu nu era o reminiscență a entuziasmului din adolescență, că se justifică întru totul că Eminescu este un poet mai mare chiar decât îmi rămăsese mie în minte și că multe versuri par scrise de un zeu. Și tocmai de aceea m-am bucurat să descopăr versuri proaste. Ele sunt o dovadă că nu e un zeu, că e un om. Pentru că, dacă găseam numai versuri sublime – și are versuri sublime! –, aș fi spus că e un zeu și nu mai aveam motive să-l admir. Păi un zeu scrie sublim, ce să zic, dar Eminescu are și versuri proaste… Știți, este o poezie celebră a lui Nichita Stănescu: Lecția despre cub. Ea spune cam așa: se ia o piatră, se șlefuiește până devine un cub perfect și apoi se sparge un colț, pentru ca lumea, uitându-se la el, să zică ce cub perfect ar fi fost acesta, dacă nu ar fi avut un colț spart! Pentru că acel defect mărește impresia de perfecțiune, aducând și o nostalgie a perfecțiunii.

Și, în același timp, a autenticității.

A autenticității, sigur. Deci, pe de o parte, mă bucur, dar nu e o bucurie răutăcioasă, e o alt fel de bucurie, un fel de solidaritate umană că un semen de-ai mei – versurile mai puțin reușite sunt o dovadă că e un om ca și mine – se poate ridica, prin versurile sublime, la o înălțime extraordinară!

Uluitoare!

Da. Mă impresionează asta foarte mult! Și nu mai spun că eu, citind și manuscrisele, am văzut și cum luptă Eminescu cu materia lingvistică, să o ridice la un nivel foarte înalt. El nu are talent, are geniu. Are geniu, nu este talentat, în sensul că nu găsește repede cuvântul, nu este un improvizator, nu găsește soluțiile pentru exprimarea perfectă, ci le caută și, de multe ori, își etalează liste cu zeci de variante. Și aici intră în joc formidabilul lui bun gust când alege varianta. De fapt, Eminescu trece în revistă toate variantele posibile din limba română. Este o mașină de gândit uluitoare! Așa, nu am mai întâlnit la alții și bun gust, și spirit critic. Când ne întoarcem la ce ziceau unii că Eminescu respinge spiritul critic, trebuie să spun că nu e adevărat. El însuși are spirit critic.

Și decantează în limba română, până când găsește expresia cea mai cea mai potrivită.

Da, și, uneori, chiar forțează limba, o auzi cum trosnește din toate încheieturile, o forțează, dar o forțează ca să fie mai limba română, deci nu o forțează ca să o deformeze. Rezultatul nu este o deformare grotescă, ci este o reinventare a limbii române, în spiritul ei…

… și al creativității.

Și al creativității, adică face limba română mai reprezentativă, limba română este mai ea însăși și se folosește în acțiunea aceasta și de cu ­noașterea foarte bună a folclorului. M-a impresio ­nat faptul că Eminescu – asta știam demult, încă din adolescență – s-a dus pe jos prin toată țara lui ideală, pentru că erau granițe artificiale, să vadă cum vorbesc românii în diverse locuri din România, care atunci încă nu era constituită ca România.

De la Blaj până la Dunăre.

A fost și la Alba Iulia și a fost și în sud, și la București. Nu mai zic de Moldova și de Bucovina. Culegea și folclor. Față de folclor, avea o atitudine foarte emoționantă. Se comporta ca și cum folclorul ar fi fost al lui. Deci lua din folclor, nu ca să ia ceva făcut de alții, ci făcând ca folclorul să devină al tuturor, pentru că, altfel, ar fi rămas niște creații izolate în câte o localitate din România sau în câte o provincie, pe când așa, îl ridica la nivelul acesta de monedă de mare circulație. Îi dădea o șansă.

Șansa reprezentativității.

Sigur. Făcea folclorul reprezentativ și îl folosea cu un firesc foarte mare. Deci, în legătură cu limba, ar mai fi ceva de spus. Făcea mare econo mie în folosirea cuvintelor, în sensul că nu-și bătea joc de ele, nu le risipea. Dădea fiecărui cuvânt expresivitatea maximă prin situarea într-un con text neașteptat sau printr-o foarte mică schimbare. Eminescu nu făcea paradă de cuvinte. Cunoștea toate cele aproximativ 200.000 de cuvinte ale limbii române, dar folosea cu predilecție 300-400 de cuvinte. Pe celelalte le folosea rar, deci le folosea atunci când era absolută nevoie. Însă prefera cuvintele pe care le înțeleg toți românii, pentru ca ei să nu aibă nevoie de un glosar. Și, dintr-un cuvânt, obținea maximum de frumusețe literară. De exemplu, un vers cu care începe un sonet „Afară-i toamnă, frunză-mprăștiată“. Folosește singularul. Nu zice „Afară-i toamnă, frunze-mprăștiate“. Asta ar fi fost ceva care ținea de curățenia străzilor, de salubritate. Să vină gunoierii să măture frunzele. Nu! „Afară-i toamnă, frunză-mprăștiată“, adică frunza fiind ca o materie diafană care cuprinde totul. Deci dintr-un singular pe care toți îl avem la îndemână, el scotea un maximum de efect artistic. Nu mai zic de singularul din Doină: „De la Nistru pân’ la Tisa/ Tot românul plânsu-mi-s-a“. Nu zice „toți românii,“ că nu erau la un miting românii, cum sunt azi.

E o sinecdocă, așa cum spun teoreticienii literari.

Da, da, e o sinecdocă, o figură de stil, dar emoția pe care o provoacă constă în sentimentul acela de coeziune: „tot românul“. Deci noi nu suntem români, noi suntem „tot românul“.

O expresie a unității depline, așa cum dorea Eminescu.

Unitate absolut indestructibilă, până la nivel gramatical.

Și serviciile pe care le-a făcut limbii române sunt imense. În dicționarele care exemplifică sensurile cuvintelor cu citate din autori, citatele din Eminescu sunt aproape la toate cuvintele. Deci, dacă vrei să știi cum se folosește corect un cuvânt – nu eu, lingviștii susțin, în primul rând – îl cauți în opera lui Eminescu.

Tot în poezia lui Eminescu găsești citate pentru orice situație din viață. Am comparat, odată, poezia lui Eminescu cu Biblia. Am fost greșit înțeles. Poate și eu am ales un exemplu greșit. Seamănă cu Biblia, nu în sensul că sacralizez poezia lui Eminescu, ci în sensul că ea cuprinde tot ceea ce se întâmplă în viața unui om și găsești în ea referiri la orice. Poți să ții, de exemplu, o conferință despre dragoste sau o conferință despre războaie sau o conferință despre natură și găsești citate în Eminescu pentru orice situație. Și pentru situația în care un împărat își alungă fiica, pentru că a rămas gravidă, înainte de a se mărita, și pentru a ilustra îngâmfarea fără acoperire a unui sultan care ne invadează țara, și pentru orice. Și m-am gândit că mai bine ar fi să-l compar cu Shakespeare. Și în Shakespeare găsești citate pentru orice situație!

Și mereu interpretabile!

Și interpretabile mereu. De asta, dacă citești atent poezia lui Eminescu, poți să consideri că ai absolvit o facultate umanistă. Deci eu nu-i îndemn pe oameni să citească o singură carte. Vreau să citească mii de cărți, dar dacă ar fi să citească o singură carte, ar fi bine să aleagă cartea lui Eminescu, pentru că din ea poți afla aproape orice despre lume. Chiar și teorii științifice despre geneza universului.

În Scrisoarea I, de pildă.

Bineînțeles. Nu mai spun că, asta era un fapt cunoscut, că este inspirat din mitologia indiană. Am recitit o carte a unei cercetătoare din India, Amita Bhose, care a fost atât de pasionată de Eminescu, încât s-a stabilit în România cu totul, și care spunea că Eminescu a tradus Rig-Veda mai bine decât savanții germani, a tradus în germană, pe urmă a tradus și în românește și a făcut și poezie din viziunea aceea din Rig-Veda. Dar nu numai poezia indiană, nu numai mitologia indiană. El cunoștea marile mitologii ale lumii. În Memento mori, care este un poem uriaș, nepublicat de Eminescu – fac o paranteză: nu avem dreptul să judecăm din punct de vedere estetic, în mod exigent, poemele nepublicate, pentru că Eminescu, dacă ar trăi, ar spune cam astfel: „V-am propus eu acest poem? Voi mi-ați răscolit în lada de manuscrise. Deci eu nu l-am supus judecății publice. Asupra a ceea ce am publicat, da, puteți să vă pronunțați! Dar acela este poemul, dacă vreți să îl vedeți, din curiozitate, da. Dar nu să ziceți că nu e perfect. De asta nu l-am publicat.“

Deci Memento mori e un poem aflat în stadiul de șantier. Toate poeziile lui Eminescu, toate au stat în stadiu de șantier 7, 8, 10 ani.

Mărețe șantiere! Memento mori și altele!

Da, da. Și nu în sensul că 7, 8 ani a lucrat la o singură poezie. Dar erau șantiere deschise și, din când în când, venea și găsea alte variante și alte soluții de exprimare. Și, când le publica, atunci era sigur că el e mulțumit. Le verifica, de exemplu, când stătea în gazdă la Slavici, citea cu glas tare din poemele lui, noaptea, ca să le verifice muzicalitatea. Și nevasta lui Slavici, neînțelegând situația, bătea cu pumnul în perete, să facă liniște. Dar Eminescu le regândea și ca structură. Închei aici, pentru că, dacă aș vorbi, aș vorbi nopți întregi despre Eminescu.

Și permiteți-mi, domnule Alex Ștefănescu, să le propun potențialilor cititori modelul dumneavoastră de a proceda cu lectura poeziei eminesciene: să citească în fiecare noapte câte un poem, un poem de Eminescu și o interpretare a lui Alex Ștefănescu despre acel poem.

Vă mulțumesc! Dumneavoastră ați crezut în această carte. Datorită dumneavoastră, ascultătorii postului de Radio Trinitas sunt primii care au urmărit comentariile mele, o parte din comentarii, și vă sunt foarte îndatorat!

Noi vă suntem recunoscători și vă dorim sănătate și mulți ani de acum încolo, de scris.

Mulțumesc!

(Partea a II-a va apărea într-un număr viitor)