Turnirul Khazar. Împotriva relativismului contemporan, eseul de mare forță al lui Andrei Cornea, este la a treia ediție, revăzută și adăugită (publicată la Editura Humanitas). Metoda lui Andrei Cornea „oferă un mod de a discerne între sisteme, valori, po ziții filosofice și culturale care nu presupune o judecată a priori“. Ce este turnirul khazar, ce înseamnă „opțiunea a doua“ și cât este aceasta de importantă – într-un interviu ex clusiv pentru „România literară“.
Cristian Pătrășconiu: Care e povestea – istorică, așa zicând – a turnirului khazar?
Andrei Cornea: Povestea istorică, una care slujește în mediul academic în locul unei demonstrații, relatează despre felul în care s-ar fi convertit la iudaism khazarii, un popor turcic de la Marea Caspică. Aceasta, cândva prin secolul șase sau șapte. Povestea ne spune că trei reprezentanți a trei religii – un creștin, un musulman și un evreu, un rabin – se înfățișează la Curtea acelui prinț Bulan, care e păgân la momentul respectiv și care vrea să se convertească la o mare religie abrahamică. Cei trei trebuie să îl convingă pe prințul dornic de convertire care dintre cele trei e superioară sau care e de ales. Fiecare începe, cum e și firesc, prin a lăuda religia proprie. Bineînțeles că, în primă instanță, nu se ajunge la niciun rezultat dorit de prințul Bulan, fiindcă fiecare și-o laudă pe-a lui. Mai apoi, cei trei sunt invitați nu să își laude propria religie, ci să laude acea religie care vine pe locul al doilea după religia proprie. Și creștinul, și musulmanul desemnează religia iudaică pe locul al doilea, după religia proprie a fiecăruia dintre cei doi. Și atunci, alegerea prințului se impune de la sine. Kaganul khazar se convertește la iudasim. Acesta este, așadar, mitul fondator. Mai e o variantă a aceleiași scheme mitologice, pe care am pus-o în discuție în cea mai recentă variantă (a treia) a cărții Turnirul khazar. Și anume: felul în care a fost desemnat marele strateg grec Temistocle, învingătorul de la Sa lamina. Grecii erau o federație, o alianță și atunci când s-a pus pro blema să dea un premiu celui mai viteaz dintre ei, celui mai bun, s-au pus să voteze. Și, la pri ma rundă a votului, cumva într-un fel firesc, fiecare s-a pus pe sine. După aceea au fost invitați să îl premieze pe cel pe care îl văd cel mai bun după fiecare dintre ei. La acest vot a ieșit Temistocle. El a fost desemnat în cele din urmă, cu voturile – toate – venite de pe locul doi.
Al doilea – și nu primul – câștigă!
Da. Aceasta este logica de funcționare a acestui model.
Ambele momente pe care le evoci sunt nedatabile într-un mod foarte precis, dar au o utilitate metodologică și forța – mare – a poveștilor întemeietoare. Databil și, mai exact, periodizabil e însă relativismul. E o temă mare, căreia tu îi găsești cel puțin patru mari secvențe…
Da. Am vorbit despre aceste momente în introducerea adăugată la ediția aceasta foarte recentă a eseului despre turnirul khazar, despre aceste patru momente. Un moment antic, un altul la începutul modernității. Apoi: un moment romantic și unul postmodern. În epoca modernă, momentele încep să se amestece puțin, iar etapele sunt mai puțin riguros desemnate.
Așa stând lucrurile, putem să spunem că ultima secvență a relativismului – postmodernitatea – e cea mai încărcată, cea mai bine blindată?
Da, negreșit. E timpul în care trăim și noi, de altfel. Cu ea în mod special se luptă eseul pe care îl propun, cel despre turnirul khazar. Dar nu e mai puțin adevărat că premisele acestui mod de a gândi – pentru că, fundamental, e vorba despre o anumită manieră de a gândi! – se pun în antichitate, în epoca sofiștilor. Acolo e baza relativismului, ca mod de a gândi. Sofiștii sunt primii care îi învață pe ceilalți cum să relativizeze, dacă pot să spun așa.
Spiritul timpului nostru, zeitgeist-ul, e relativismul?
Într-un fel, da. Eu îl citez pe Allan Bloom, în cartea aceasta a lui despre Criza spiritului american (Închiderea minții americane, în original) – el spune că, între lucrurile elementare pe care le învață orice student din America, atunci când intră la facultate, se numără și formula „totul e relativ“.
À propos de această formulă – e un fel de a spune „lăsați orice speranță, voi, cei ce trăiți aici“?
Nu știu dacă e chiar așa. Ceea ce am încercat eu să pledez când am scris această carte – și continui și acum să o fac – e că, până la un anumit punct, trebuie acceptată o anumită relativizare. Că slăbirea standardelor absolute sunt, într-o anumită măsură, necesare. Relativismul, vorbind grosso modo, nu e un dușman pe tot intervalul, nu e un inamic cap-coadă. El aduce niște beneficii și a adus niște beneficii. Ceea ce însă e de respins e transformarea lui în unică formă de a gândi, pierderea spectrului metodologic, de defrișare a terenului și cantonarea într-un relativism esențial, care erodează toate valorile, fiind capabil să meargă atât de departe încât se erodează și pe sine și erodează însăși limbajul și discursul. Un al doilea punct esențial pe care am intenționat să îl ating în disputa mea cu relativismul e că această combatere a relativismului e departe de a fi eficace dacă adoptăm o strategie tare, adică dacă ne bazăm pe o afirmație sau pe o dispoziție metafizico-teologică. Aceste valori tari nu mai pot fi susținute decât cu dificultate astăzi, decât dacă acceptăm o revelație sau dacă suntem, cu adevărat, credincioși. Sigur, unii pot accepta așa ceva – și eu cred că este foarte bine. Însă eu cred că mai e o altă cale.
E o cale mai slabă, o opțiune secundă – cum o numești tu. Înainte însă de a discuta mai aplicat despre ea, aș vrea să mai rămânem puțin la acest „personaj“ – o dihanie foarte interesantă. Și anume: la relativism. Să punctăm și mai clar: în ce sens e el bun, totuși?
Să dăm un exemplu, să fim mai concreți: fiecare dintre noi se naște cu sentimentul că suntem centrul universului. Când creștem puțin, nu mai suntem noi neapărat centrul universului – deși sunt unii care continuă să creadă una ca asta –, dar avem tendința să credem că națiunea noastră, cultura noastră sunt fundamentale, centrale. Asta e perspectiva etnocentrică în care trăim. Ne e destul de greu să schimbăm raporturile. Dar această schimbare trebuie să se facă, pentru a deveni oameni cu adevărat maturi. Trebuie să ne dăm seama că lumea este policentrică și că, până la urmă, între centru și periferie e o relație care se schimbă neîncetat. Ei, relativismul a ajuns la această schimbare. I-a ajutat pe oameni să vadă, cum se spune, că într-o parte a Pirineilor e într-un fel și de partea cealaltă a Pirineilor sunt alte legi. S-a relativizat valoarea unor convenții, a unor cutume.
Ca să duc mai departe această ilustrare – relativismul nu ne mai ajută când e esențializat, și anume, atunci când insistă că totul este margine. Că nu mai există centru, cu atât mai puțin policentrism…
Când insistă că totul este margine, da, și atunci chiar și discursul, chiar și limbajul se marginalizează față de sine, când nu mai există repere. E problematic, de asemenea, atunci când nu mai distingem între importanța re lației – cum ar fi anumite cutume, instituții – și însăși structurile funda mentale ale dimensiunii omului, struc turile biologice, cele antropologice, pe care nu le mai poți relativiza la ne sfârșit, așa cum se face de altfel astăzi. Acum, când se spune că „totul este construct“.
Nu, nu totul este „construct social“!
De acord. Dacă totul e construcție socială, înseamnă că și formula aceasta este tot construcție socială.
Dacă totul e relativ – atunci și formula că „totul e relativ“ e relativă…
Exact. Și unde ajungem așa? Ei, lucrurile astea trebuie un pic reglate.
Există o nevoie sau măcar o aspirație de a surclasa sau măcat de a îndigui relativismul?
Nu știu dacă e un instinct, căci nu o facem toți. E o opțiune filosofică – sentimentul că există niște lucruri fundamentale, niște lucruri peste care să nu mai poți sări. Putem sări peste multe umbre, dar nu mai putem sări peste umbra proprie. Și atunci trebuie să asumăm că există și umbre peste care nu mai putem sări. Trebuie să ne oprim undeva. Aristotel avea o vorbă celebră: e obligatoriu să te oprești, să stai locului. Dacă mergi la nesfârșit, și în lanțul explicațiilor, nu mai ai nicio cauză și totul se fărâmițează în miloane de mici fapte și mici detalii care nu mai au nicio semnificație. Alt exemplu: dacă marile narațiuni sunt desființate – cum vor unii istorici – și totul se rezumă la mici narațiuni, atunci când de mici trebuie să fie acestea? Narațiuni la nivelul țării, al orașului, al scării de bloc? Dacă dispar marile narațiuni, dispare însăși ideea de narațiune. Mare narațiune – ca istorie care ierarhizează, într-un fel, lucrurile și perspectivele.
Așadar, te poți opune relativismului într-o modalitate tare, ea însăși, menționată, pândită de pericole dacă nu ești credincios. Dar o poți face și altfel, într-un mod moale. Îi putem spune și mod rațional sau mai rațional?
Da, negreșit. Folosind rațiunea pentru a se susține pe sine. Cum ar fi spus Kant: într-un mod transcendental, arătând condițiile de posibilitate pentru ca un limbaj să țină, o clasificare sau o comparație să țină. Eu arăt că există anumite tipuri de comparații care se pot face – și care țin – chiar și fără a asuma o perspectivă partizană, cu condiția să aplic un scenariu.
E „opțiunea secundă“ – așa ai numit-o. E al doilea vot din turnir, al doilea vot de la grecii și bravul Temistocle.
Da. Ce vreau să spun că acestea nu sunt ceva arbitrar. A doua opțiune există, chiar și atunci când era nu e exprimată ca atare. Există într-un implicit. Ceea ce face procedura turnirului khazar e să o scoată din implicit și să o treacă în explicit, să o facă explicită. De pildă: erau niște relații între religiile abrahamice și fără ca aceia trei să meargă la Bulan și să stea de vorbă cu el. Exista o superioritate a lui Temistocle față de alți generali și fără să se apuce să voteze.
O modalitate care să nu fie confruntațională la modul violent.
Da, da. E vorba despre acele opțiuni care sunt făcute explicite, așa încât, până la urmă, cam toată lumea să le accepte.
Condiția de acceptare, deci de onestitate, e obligatorie.
Sigur. Dar mai știm și că uneori intră pe scenă violența. Minciuna și falsul sunt forme de lipsă de onestitate – și atunci încetează orice discuție de acest tip. Chiar și așa eu susțin că cele mai multe dintre aceste relații – ce implică o opțiune de tip secund – sfârșesc prin a se manifesta. Nu e cu putință să rămână în implicit mereu de-a lungul istoriei. Ele sunt acolo și e obligatoriu să iasă, într-un fel, la lumină la un moment dat.
În spatele unei asemenea construcții, a unei asemenea instalații filosofice trebuie să fie un capital de speranță, de încredere – inclusiv în rațiunea umană. Or, acum nu pare că sunt cele mai bune vremuri pentru rațiune…
Da, valorile sunt în declin sau chiar răsturnate. Tribalismele sporesc. Dialogul e tot mai mult confundat cu mimarea lui. Dar, chiar și așa, în vremuri grele, dacă nu acceptăm un scenariu rațional – rațional însemnând că e acceptabil de orice ființă rațională, până la urmă! –, atunci nu ne mai rămâne decât violența, sub o formă sau alta. Directă sau indirectă. Sigur, sunt epoci în care contestarea unor valori sau a celor mai multe dintre valori e virulentă. Dar sunt și perioade în care asemenea perioade sunt în declin.
Când declinul valorilor e în declin…
Exact. Să mai dau un exemplu – unul care mi se pare formidabil: cu persoana aceea de la Harvard, cu controversata fostă președintă, Claudine Gay.
Acolo a fost un caz de „opțiune secundă“ – mă refer la „execuția“ ei, binemeritată de altfel…
(râde) A trebuit să demisioneze nu pentru că s-a arătat extrem de reticentă să condamne atacurile antisemite din 7 octombrie 2023, ci pentru că a plagiat.
Implicitul mizeriei etice ieșite din comun a doamnei Gay a ieșit la suprafață, a devenit explicit…
Da, dar într-un alt fel. Însă a ieșit! Urmarea îndepărtării ei din funcția de la Harvard a avut ca urmare și faptul că au fost luate la puricat și destul de multe alte poziții ocupate în maniere, poate, neadecvate. La nivelul altor universități, s-au constatat și alte plagiate și chestiunea aceasta a creat o dezbatere care, altminteri, nu s-ar fi întâmplat. O dezbatare care i-a pus pe mulți oameni să se întrebe – noi de ce avem o universitate – ca să premiem impostura sau valoarea și meritul? Lucrurile de genul acesta l-au spus și sponsorii – care, adesea, sunt alumni. Ei au spus: dacă nu se face curățenie, dacă se premiază impostura, noi ne retragem sponsorizările. Ce vreau de fapt să spun e aceasta: poți să o ții un timp și să susții tot felul de aberații și absurdități și de „favorizări ale defavorizaților“, dar nu poți să ții această partitură greșită la nesfârșit. La un moment dat, necesitatea, nevoia rațională se impune.
Luând în calcul ce se întâmplă în ultimele decenii cu noi și în jurul nostru, a fi în contra relativismului nu e, oare, o luptă inegală?
E inegală, în sensul în care acum pare extrem de ușor să deconstruiești(cum se spune acum) tot felul de lucruri. Bietul Derrida – ce cuvânt sinistru a putut să lanseze: a deconstrui! De la texte și autori până la relații umane. E ușor să deconstruiești și, adesea, poți obține lauri academici și burse în acest mod. Dar vine și un moment – revin la cazul Harvard – când…ți se taie subvențiile. Și atunci, rămâne de văzut ce se va întâmpla. Însă, à propos de lupta inegală, continui să cred că va fi o revenire, va veni o vreme când vântul o să bată și din partea cealaltă. Cum spun chinezii: ba vine Vântul de Est, ba vine Vântul de Vest…
Opțiunea a doua aceasta face treabă mai bună în democrații sau în dictaturi? În libertate sau în servitute?
Teza mea e că, în afara dictaturilor absolute – în totalitarismul dur și pur, când nu prea mai există o altă opțiune, nici o altă secundă, nici o altă terță –, în toate celelalte variante de regimuri politice, există marjă de manevră pentru opțiunea a doua. Dacă ne uităm fie și numai la istoria recentă, vedem că perioadele de totalitarism foarte dur nu durează foarte mult la scara istoriei – sigur, pot să dureze niște decenii. Stalin, de pildă.
Dar, după el, vine Hrușciov și Raportul secret…
Exact. Asta am vrut să spun. Sau în China: după Mao, vine Den Xiaoping. După Stalin, în poststalinism, avem deja opțiunea a doua, începe să se manifeste și, până la urmă, după părerea mea, ea ajunge să dărâme sistemul comunist. Așa se va întâmpla și acum cu unele sisteme – și mă refer la Rusia de azi. Nu va fi veșnic așa cum este astăzi. Mulți coloși au picioare de lut. Sau în China de azi – acum e o remaiozare. Dar se pare că acest proces vine cu o mulțime de dezavantaje – e o criză care se va accentua; cu cât regimul impune o conformitate mai mare, cu atât vor fi dificultăți mai mari. Sau, dacă e să rămânem la China și la ilustrarea opțiunii secunde: chiar în timpul lui Den Xiaoping – prima opțiune e comunismul, dar a doua opțiune e capitalismul. A funcționat. Al doiea câștigă, din nou. A doua opțiune a funcționat așa de bine încât China a ajuns o țară extrem de puternică pe plan mondial.
Opțiunea secundă este un model simplu sau, dimpotrivă, e unul de mare complexitate?
Prin numărul și calitatea exemplelor pe care le-au dat pentru a ilustra ce înseamnă opțiunea secundă am încercat să arăt că nu e chiar simplă. Uneori trebuie găsite anumite scenarii suplimentare, uneori trebuie să se facă apel la contexte suplimentare. În plus, e bine să fim conștienți că nu putem compara orice cu orice. Pentru că această opțiune a doua să se manifeste, trebuie ca termenii comparației să aibă unul cu altul sau unii cu alții o anumită legătură intrinsecă și profundă. Apoi, e important să existe un cadru conceptual fundamental, un fel de metadiscurs acceptat de toți cei care iau parte la diverse forme de turnir khazar. Un sol comun. Altfel, nu e ceva extrem de complex, ceva de o mare complexitate savantă. Cred că e ceva rezonabil, ceva foarte practic în multe situații.
2024 poate fi anul opțiunii secunde?
Nu știu. Asta chiar nu aș vrea să profețesc. Probabil, că te gândești la faptul că e un an cu foarte multe alegeri.
Ba chiar: anul cu cele mai multe alegeri și mai ales cu cel mai mare număr de alegători care merg într-un an la urne din întreaga istorie a omenirii…
Da, așa se spune. Așa s-a brodit. Unele dintre aceste alegeri nu vor schimba mare lucru, altele, da. După ce, peste câțiva ani, vom lăsa alegerile din 2024 în urmă, ne vom da seama că lucrurile – și într-un sens și în altul – se petreceau oricum și că alegerile sunt mai degrabă un simptom decât un factor declanșator.
Ce vreau să sugerez e aceasta: noi participăm mereu la tot felul de turniruri khazare…
Da. În sensul că noi facem niște alegeri. Adesea trebuie să alegem. Nu e vorba de alegerile electorale, ci, mult mai des, de alegeri de viață. Și mai mereu în cadrul acestor alegeri de viață, avem aceste două tipuri de preferințe: primele – cele mai puternice și care tind să fie idiosincratice; cele secondare, alegerile de rang secund, mai moderate. Opțiunile primare, cred eu – și asta o scriu și în eseul meu – ne desparte; opțiunile secunde ne apropie. Opțiunile secunde presupun o anumită negociere, o anumită acomodare între noi și ceilalți. Oarecum ne modelăm și ne moderăm. E o opțiune a moderației și, în același timp, ne modelăm pentru că ne definim. Ne definim și ne schimbăm.
Ca să leg de alte două cărți de-al tale: opțiunea secundă e echivalentă cu a sta în întuneric, în lumină sau în penumbră (Penumbra este titlul unui alt eseu semnat de Andrei Cornea – n.m., C.P.)?
Opțiunea doi e un fel de penumbră. Am folosit această metaforă de câteva ori. Penumbra poate fi raportată și la lumină, și la umbră. Ea e mai întunecată decât lumina și mai luminoasă decât umbra. Ideea e că penumbra e mai puțin netă decât lumina și umbra. În această penumbră se pot găsi mai multe elemente de contact, mai multe relații care ne pot, cum spuneam, apropia de ceilalți.
Opțiunea a doua e o făptură fragilă (Miracolul. Neverosimila făptură a libertății este titlul altui eseu al lui Andrei Cornea, unde vorbește despre libertate ca o „făptură fragilă“ – n.m., C.P.)?
Hm… Nu știu. Însă aș folosi acum și aici și formula lui Nassim Taleb – este o făptură antifragilă! Antifragilitatea nu este o soliditate de tip beton, ci este o suplețe, presupune un anume tip de suplețe. Opțiunea a doua e antifragilă, da; nu e nici solidă, rigidă…
