O poezie a tinereții

Într-un volum consistent, Radu Ulmeanu ne înfățișează producția d-sale poetică incipientă, pornind din anii 1970. Animată de-o energie juvenilă, de un firesc neastâmpăr al fixării, aceasta erupe în toate direcțiile, având intenția conținută a unui autoportret al vârstei. Poetul stă de vorbă cu lumea ca și cum ar sta de vorbă cu sine și stă de vorbă cu sine ca și cum ar sta de vorbă cu lumea. Insațiabil deopotrivă în sensul introvertirii și în cel al extravertirii. Decis și, totodată, indecis într-o frenetică prospețime: „Mi-e frică, Doamne, de această pantă,/ de-această nebunie delirantă,/ de-acești zugravi ce dau din gură/ vopsind tot universul cu tinctură.// Mă tem că sunt mai mulți decât strămoși,/ cât sunt de încâlciți, de sluți și groși;/ nu mai putem să-i ducem în spinare/ cu-aceste vieți plăpânde, arbitrare“ (Pantă). Participantă la starea d-sale e natura agitată de mișcări primare: „Creștet de munți, un greabăn de centaur,/ bice cutremură coamele norilor,/ sufletul lumilor înveșmântat în aur/ și dârele zguduitoare ale cocorilor“ (Intenție de pastel). Deopotrivă i se oferă un trecut însângerat, martiric în chipul ancestral, transilvan: „Ne trebuie martirii trași pe roată/ și capete tăiate și pruncii pârjoliți,/ ca să-nțelegem că suntem, de-acum,/ un neam, cum vorba vine, de oameni oțeliți“ (Cu mârâitul). În același sens semnificativă se arată deprecierea prezentului ilustrat prin urbanizarea sa maximă care nu e alta decât imaginea Parisului: „Nu va mai sta pe poduri mulțimea îmbuibată,/ Parisul se va stoarce întreg pe sub mașini,/ ducând toți regii lumii prin vinele-canale,/ ca să-și plătească viața trecută-n bani peșin“ (Hronic obraznic). Are loc o întoarcere spre trecutul personal care e copilăria reflectând trecutul impersonal al spațiului de obârșie: „Cine, Doamne, întreba poetul,/ mai vede lumile rostogolindu-se în afară de mine/ și îmbătrânește de spaima acestei rostogoliri? (…) Cât timp, Doamne, întreba poetul/ voi mai rămâne în aburul acesta de lucruri ce pier,/ și voi mai suferi de moartea fiecărui lucru în parte,/ bucurându-mă totuși de renașterea lui?“ (Cine). Istoria își face astfel simțită prezența. Afirmându-se și deplorându-se, fiul Ardealului își compensează o dualitate contrastantă a ființei. Râzând și plângând, eul liric se află în raport subiacent cu ambianța: „Am două fețe – una râde/ și cealaltă plânge.// Obrazul meu stâng e plin de riduri/ și amintește de moarte,/ iar obrazul meu drept/ este mereu neted, plin de tandrețe.// Am două fețe/ sublime una prin cealaltă,/ trăind una prin cealaltă“ (Două fețe). Urmează un suspans: „Între ele stă Eros/ cu arcul lui încordat/ și ambiguu“ (Ibidem). Erosul își are însă notele proprii de manifestare, o gradație prin care vârsta juvenilă se urmărește cu înfrigurare. Uneori senzualitatea se insinuează în cotidian, posedând aerul naturaleții: „Cum trebuie uneori să stai și să bei o cafea,/ să simulezi că nu te gândești la nimic.// Simți chiar o ușoară amețeală, vertigiul/ căderii în gol sau un viciu, ca și cum o femeie/ ar sta alături și ți-ar mângâia coapsele“ (Liniște). Spre-a deveni zbucium celest, sublimă disperare a unei posesii totodată reale și ireale: „Iubită goală și iubită surdă,/ tu ai cu zeii un consemn ciudat – / când ieși pe stradă fulgeră și urlă/ tot cerul răvășit imaculat“ (Iubită goală). Învăpăiatul teluric refuză a se recunoaște pe sine, preferând mereu extazul cosmicelor dimensiuni: „Te-ai înhămat la vânturi și la nori/ și spulberi cu cuvântul tău orașe,/ pășești tot legănându-te, pe flori/ ce cresc ca munții, goale, uriașe.// De-atâta de departe privești în urma ta/ cu o privire oarbă ce conține/ puțin din lume și puțin din stea,/ puțin din toate și nimic din mine“ (Te-ai înhămat). Din agitația condusă la extrem a înamoratului se ajunge la o paradoxală impersonalizare. Prins voluptuos în spasmul dependenței, acesta se vrea eliberat de tipare generice: „și gura ta, mușcată și fără pic de sânge,/ mă cheamă, mă îndoaie, mă vinde, mă constrânge,/ mă duce și mă toarnă în candide tipare“ (Atinși de boala sacră). Sau tangent la sacralitate: „Erai mai biblică decât regele David/ și mai sfântă decât eterul,/ încât ființa mea își găsise/ în părul tău fumegos emisferul“ (Erai). Însă poemul cel mai reprezentativ al temei eroticești mi se pare a fi cel intitulat Îngerul pervers. Avem a face aici cu acel spectru angelic-demonic, care încunună afectul în cauză prin dramatismul său ireconciliabil. Neînstare a face față întâlnirii factorilor adverși, neînstare a se elibera, victimă a extremelor. Decisiv e chiar primul contact: „Am văzut într-un autobuz un înger pervers./ Îl cunoșteai după ochi, după păr, după mers./ L-am văzut cum sclipea, ca fosforul de greu. O scânteie sări către sufletul meu“. După care duritatea metalică a seducției: „În zadar era totul, căci îngerul meu/ avea coapse de foc, părul său – minereu/ sau uraniu curat și țâșnea către cer./ Eu stăteam doborât de un hohot de fier“. Paradisul și infernul se întrepătrund printr-o calorică teroare: „Mă stingeam ca un Crist pe o cruce de jad./ Era frig ca-n cer, era cald ca-n iad/ și fantome și crini fulguiau peste tot./ Eu pornisem să trec universul înot“. Pentru ca urmarea să fie nu mai puțin decât un soi de incest transcendent: „Am plecat mai departe pe jos, ca un cal,/ răpciugos, înțelept, trist și atemporal,/ cu un luciu pe frunte, indiciu funest/ al acelui dezmăț, semănând a incest“. Nu avem cu toate acestea a face cu un punct terminal. Natura robust rurală a poetului nu se pierde în damnare. O dispoziție a pacificării își face loc printre volutele pasionale, marcând un melancolic echilibru: „Acum mă întorc/ încetul cu încetul cu fața la mine/ și mă văd undeva,/ foarte departe.// Stau acolo și îngân/ Mai am un singur dor/ și-mi fac semne cu brațele/ să mă duc, să mă duc“ (De ce arde soarele). Totul vine de sus, în mântuitoare constrângere divină: „Singura nebunie de care vei fi capabil,/ apăsat precum norii de cerul subțire,/ cu fruntea primind grația ploii de aur,/ va fi să te ghemui plângând/ sub mâinile Domnului“ (Când vei pierde). O remarcabilă surpriză literară, după o jumătate de veac…