Icar 89 al scriitorului Dan Perșa este un roman început în 1986 și definitivat relativ recent, după o gestație apreciabilă, aproape 37 de ani, fapt care a implicat o recalculare a traiectoriei sale din perspectiva evenimentelor istorice care au pus capăt dictaturii comuniste, a unei tranziții complicate, a unei actualități pe care o înfățișează într-o lumină crudă romanul său Bestiario, din 2021. Nu știm/știu nimic despre laboratorul de creație a acestui roman, cât din el era deja gata până în 1989, cât din atmosfera de atunci se păstrează, cum și cât anume a intervenit autorul asupra lui, dar este de presupus că temperatura afectivă a scrierii sale s-a modificat în timp.
Autorul realizează un roman despre anul 1989, annus horribilis și annus mirabilis deopotrivă, astfel că Icar 89 este și un roman fin du monde, iar viziunea care-l construiește este una discret retrospectivată, spre deosebire de proza optzecistă cu relatări la firul ierbii, minimalist-mizerabiliste, tipice pentru o atmosferă a stagnării, a fixării unor cadre de existență precare, dar nu lipsite de o oarecare vitalitate. Mediul este cel al tinerilor ingineri stagiari, lipsiți de perspectivă, eșuați în locuri care-i separă de familiile lor, soții plus copii, aflați într-un soi de provizorat, de stagnare pe care o colorează câte o relație extraconjugală. Peste tot domină realul descărnat, mizerabilist al lumii orășelului de provincie sau cea a haldelor de deșeuri în mijlocul cărora trăiesc șobolănește tot felul de șefuleți unsuroși. Avem povești de familie, există o psihologie a cuplurilor, dilemele existențiale ale femeilor sunt legate exclusiv de mariajele posibile, cele ale bărbaților sunt amplificate de resorturi profesionale sau de vizionarisme.
Radu Abur și Eugen Pamfil sunt prieteni, ingineri stagiari, distribuiți la CTCMR (Centrul Teritorial de Colectare a Materialelor Refolosibile). Deși ingineri, ei nu construiesc nimic, se ocupă cu colectarea și sortarea materialelor refolosibile. Ne aflăm în miezul economiei socialiste, într-o lume a deșeurilor, a vechiturilor, o lume delabrată, dezagregată, nefuncțională, a improvizațiilor, în esență lumea unei societăți eșuate în care supraviețuirea și posibila evadare devin cheia motivațiilor existențiale. Dan Perșa prinde bine în rama unui realism crud care se opacizează sumbru, un fel de realism magic rezidual, o lume care vine la pachet cu o poezie noir a alienării, cu o dimensiune halucinatoriu-crepusculară.
Esența acestei lumi este prinsă la nivelul unei dezbateri cu accente de Teodicee, cum le plăcea romancierilor generației șaizeci, Marin Preda, Dumitru Radu Popescu, Titus Popovici etc., Eugen Pamfil și Radu Abur se impun ca personaje emblematice, fiecare cu teza lui precum, păstrând proporțiile, Settembrini și Naphta din Muntele vrăjit al lui Thomas Mann, depășind orizontul maniheismului doctrinar al dușmăniei de clasă, cu comuniști bornați, conservatori retardatari vs comuniști intreprizi, vizionari dinamici, pentru a trece într-o zonă intelectuală superioară. Iar personajele dezbat scenarii posibile cu aerul că scrutează viitorul, că dețin, în special Eugen, o fabuloasă capacitate de predicție, că joacă organizat cu posibilele, cu probabilitățile, un mind game. Eugen Pamfil este cel care aderă la sistem, care-i înțelege metabolismul, un cuceritor dispus să facă Răul într-o lume aprioric coruptă, guvernată de un Demiurg rău. Lumea care va veni, sună scenariul lui Eugen, nu va schimba în mod esențial lucrurile, eroii vor fi confecționați din materialul existent al oportunismului și ticăloșiei și sistemul se va perpetua într-un fel sau altul. Radu Abur este înregistrat în categoria idealiștilor, cu o componentă bovarică, inginerul scrie scenarii de film, nutrește speranța dostoievskiană că frumusețea va salva lumea. Eugen Pamfil îl numește „reformator“, socotindu-l adevăratul dușman al sistemului întrucât vrea să-l distrugă nu să-l perpetueze adăugându-se ca o altă verigă a lui.
Autorul a încercat să confere un contur postmodern romanului său, cu un narator care conștientizează și problematizează relația cu autorul care-i încredințează împotriva voinței sale o voce și posibilitatea de a intra în pielea unor personaje. Uneori, textul marchează diferit dialogul sub forma celor două puncte care introduc în piesele de teatru diverse dramatis personae, probabil pentru a marca faptul că de la un punct încolo ne aflăm în scenariu, adică într-un decupaj dramatizat al realului. La fel, există o instanță demiurgică, una care observă à vol d’oiseau întreaga scenă a vieții, a societății, un ochi maculat, „cu genele murdare de noroi“. Conștiința acestui univers second hand derivă din această recuperare post factum a lumii comuniste, atunci când dintre toate scenariile posibile unul a fost selectat pentru a deveni filmul istoriei.