Emilian Iachimovski este un poet al enunțurilor succinte. De aceea este cunoscut în lumea literară, deși notorietatea este ultimul lucru care-l ispitește, sub pseudonimul Max. Cele trei litere, care desemnează abreviat și punctul de maximum, spun cîte ceva despre poet. Căci din poezia lui aflăm prea puțin în legătură cu cel care o scrie. Mai elocvente ar putea fi lucrările sale de artă plastică, Emilian Iachimovski fiind un artist interesant, care combină o cromatică sumbră cu tehnica bine stăpînită a colajului.
Poetul face parte dintre aceia care, după formula lui Florin Mugur, „trăiesc atît de încet/ încît nu pot fi văzut“ (văzuți). El se complace în invizibilitate, scriind tenace. Deviza îi este conținută de un vers propriu : „întreabă-te și ferește-te de simboluri“. Ne amintim de aceea a lui Mateiu I. Caragiale: „Cave, age, tace!“ față de poeții declarativi, declamativi, gata să bată cu pumnul în masă (Adrian Păunescu) ori în propriul piept (Ioan Alexandru, pe care l-am văzut cu uimire, eu fiind încă adolescent, în asemenea ipostază), parcimoniosul și tăcutul Max alege calea opusă, a rezervei și abstragerii (Mircea Ivănescu, Daniel Turcea). Un vers al său – acesta, dar aproape oricare – ar putea fi semnat de Virgil Mazilescu: „Găsești în inima mea ruina dragostei tale“.
Textele fără titlu, doar numerotate, ale lui Emilian Iachimovski din acest volum au ieșit la lumină brusc și au fost îndată remarcate și elogiate cu prilejul Turnirului Poetic din 2023, cînd un juriu de prestigiu i-a oferit premiul său special, în competiție cu autori de mai mare notorietate. Trebuie menționat că turnirurile, care se desfășoară anual, începînd din 2011, au mai oferit asemenea revelații – de-ar fi să îi numesc doar pe Cosmin Andrei Tudor (tot Premiul Special, în 2022) ori Sandra Cibicenco (în 2019) – dovedindu-și utilitatea.
Noutatea este că Emilian Iachimovski este un poet matur, ieșirea sa din penumbră fiind astfel cu atît mai interesantă. El este poetul unui spațiu bizar, o urbe uitată de lume, care pare să comunice direct cu Paradisul, în care „Singurătatea e un belșug“ și în care un vechi pictor se poate totuși ascunde. În gară (a „noastră“) „vin trenuri din care nu coboară nimeni“ și în care „doar atunci cînd pierzi timpul devii liber“. Aspirația poetului este această „libertate“ de a fi izolat și uitat, secret și anacronic: „Eu locuiesc doar în țările din sertarul meu“.
Eu Sunt Aproapele Tău, autorul a ales să pună majuscule la fiecare cuvînt, este un poem unic, format din 76 de secvențe numerotate, dar care ar putea fi permutate între ele oricînd. Ar ieși cam doi ori zece la puterea 111 variante. Pe autor l-aș asemăna cu un conducător de caravană care străbate un deșert fără a se grăbi, știind că fiecare răsărit sau apus îl va găsi în mijlocul aceluiași peisaj. Mergînd la pas sau în galop, priveliștea ar fi oricum, multe zile și săptămîni aceeași. Astfel, poetul se validează printr-o maximă a lui A. de Saint-Exupéry care scria, citez aproximativ, că esența unei caravane constă în mișcarea ei. Adică nu neapărat în destinație.
E greu de descifrat semnificația titlului la acest volum al lui Emilian Iachimovski. Este o adresare a poetului către cititor, sau o adresare a Divinității către poet ? Mistica este ascunsă în versurile cărții, ține mai degrabă de tonul textului, care e uneori psaltic. Mai des, autorul vrea să se definească pe sine însuși, în formule inspirate: „Sunt o pană năclăită de negură/ Un zbor contra naturii“, „Sunt mai rece decât camera din care pleci“, „Eu sunt uitat la garderobă“. Și alte lucruri sînt definite, tot în formule concentrate: „Toamna e un ziar în gălbenit“, „Liniștea nu e decît o gaură neagră“, „ombilicul e ochiul cu vede rea-năuntru“.
Ca orice poet autentic, Emilian Iachimovski pornește într-o aventură a cunoașterii și redefinirii realității. El construiește textul cu migală, fără exces de fraze și cu o modestie deloc teatrală, fără a ține să impresioneze și nici măcar să comunice explicit totdeauna. Astfel, poezia sa este verticală și sobră, ca un obelisc, o statuie care marchează pustietatea unei piețe fără nimic antropomorf, doar un semn de recunoaștere și poate de întîlnire. Poezia și plastica sînt liniare, simbolice, dar nu decorative, departe de ceea ce alt poet numea „șerpii frați/ din fîntîni municipale“.
Poezia lui Emilian Iachimovski introduce, cu discreție, dar ferm, în spiritul lectorului neliniștea unor vremuri tulburate.